Gânduri împuşcate
atârnă de colţul unor zile,
tristeţea stă chircită
pe-un pat de  melancolie.
Nici visele nu-mi mai dau ghes,
n-au chef să mă mai emoţioneze,
se bejenesc hoinare-aiurea,
încep să mă cam ocolească.
Ce fac acuma fără vise?
Ascult singurătatea şi tăcerea lucrurilor.
Singurătatea nu-mi place,
nu vreau să mă folosească,
vreau să mă folosesc eu de ea.
Să nu-ndrăznească să-mi fure timpul-
singura  monedă de schimb pe care o am.
În fluviul timpului o să pescuiesc
moneda  şi numai eu decid cum s-o cheltuiesc.
Îmi caut drumul  şi o să-l pavez cu vise,
Nu le voi lăsa să moară.
Niciodată nu o să fiu o pasăre cu aripile frânte.
Din vise o să-mi fac vâsle,
cu ele să ajung la insula mea de lumină.
Acum ştiu că visele au plecat puţin în vacanţă.
Poate că doresc să-mi găsească lumina.
O să se întoarcă stoluri, stoluri şi
o să mă preschmbe într-o colonie de vise.
După ce s-or împodobi
cu optimism
nectar, culoare
se-ntorc să îmi aducă-n dar
mult farmec şi multă srtălucire.
Atunci, melancolia bleagă
o să constate că a expirat.
Să-şi ia tristeţea la spinare
   cu  tot bagajul ei spinos!                               
19.02.2014
COLONIA DE VISE

VARIANTĂ ÎN VERS CLASIC

Gânduri  negre se adună
Pe la colţul unor zile,
Sentimente-ncercănate
Fac eforturi inutile.

Stau ciorchine, atârnate,
Totul e  cuprins de ceaţă,
 Pe-un pat de melancolie
Doar tristeţea se răsfaţă.

Vise nu-mi mai dau târcoale,
Nu vin să mă răscolească,
În bejenie pornit-au
Alte inimi să-nflorească.

Timpul are pas de melc,
Curge-n forme întinate,
Fără vise e steril,
Cu poteci înveninate.

Fără vise ce-am să fac?
Stau şi-ascult singurătatea,
Ştie că nu o iubesc,
Ea-mi serveşte vanitatea.

Nu vreu să mă folosească,
Eu am să o folosesc,
N-o las ca să-mi fure TIMPUL -
Zestre ce n-o risipesc.

Este singura monedă
Ce atent o cheltuiesc,
Nu o dau singurătăţii,
Nu cu ea mă sfătuiesc


Fluviul TIMPULUI îl vreau
Drum pavat cu multe vise
Din ele vâsle o să-mi fac
Şi-o s-o-nfrunt precum Ulise.

Caut insula albastră,
Îmbrăcată cu lumină.
TIMPULUL-FLUVIU îl străbat,
Ştiu că visele-au să vină.

Omul care n-are vise
E o pasăre lovită,
Zborul e doar o himeră,
Zarea-ţintă ne-mplinită.

Pasăre cu aripi frânte
N-am s-ajung, aşa să ştie
Nu-mi las visele să moară,
Nu mă- nchid în colivie.

Visele s-au dus puţin
În vacanţă, ca oricine,
Le aştept cu nerăbdare,
Trec precis şi pe la mine.

S-or întoarce rând pe rând
Optimiste şi decise     
Ca să-mi  facă  la venire
Colonia mea de vise.

Mademoiselle melancolia
Şi tristeţea expirată,
Să-şi ia patul în spinare,
Să nu le mai văd vreodată!

                                                                           22.02.2014

 

Te-am aşteptat de-atâtea luni, mireaso,
Credeam că ai uitat spre noi cărarea,
Pe unde-ai hoinărit atât, vântoaso,
Sau ţi s-a defectat aterizarea?

Poate că ceasul tău s-a cam stricat,
Nu ţi-a dat bine zilnic deşteptarea,
Ori calendarul ai cam încurcat,
Aşa că ai întârziat cu decolarea.

Cu GPS, sau fără ne-ai găsit,
Dar dragă iarnă-acum eşti prea zeloasă!
Tu scoţi pârleala că ai cam lipsit?
Te rog frumos nu fii ambiţioasă!

Nu răsturna toţi munţii de troiene
Şi crivăţul nu îl băga în priză!
Destule-avem pe cap, ne dau migrene,
Doar ştii şi tu că toţi suntem în criză.

Ne-au cotropit zăpezile şi gerul,
Imensitatea albă s-a întins,
Natura-ntreagă e atelierul
În care tu lucrările-ai incins.

Întreaga noapte ai ţesut veşminte
Pentru copacii dezbrăcaţi de toamnă,
Ei au ştiut că iarna nu îi minte
Pentru că, iarnă, eşti o mare doamnă!

Cu braţele deschise-au aşteptat,
Iar tu le-ai pus pe umeri haină fină,
Copacii graţios ai îmbrăcat
Şi cu respect în faţa ta se-nchină.

                                                   VERBUL " A DUREA"

                                                                   E noaptea coală de hârtie

                             Pe care toamna viaţa-mi scrie.

                             Secundele sunt numărate

                             De picăturile-aşezate

                             În părul răvăşit de toamnă,

                             De vântul care o îndeamnă

                             Să verse lacrimi pe poteci,

                             Durerea grea a vremii reci.

                             Încet coboară picături

                             Cu dorul unei aventuri,

                             Văd timpul dureros cum trece

                             În plânsul toamnei grav şi rece.

                             E verbul “a durea”, boţit,

                             Înfip în piept ca un cuţit.

                             Şi azi şi mâine verbul doare,

                             Iar lama-i de stilet nu are

                             Răspuns la nicio întrebare.

Gânduri multe-
praf de stele,
mă inundă ca o mare,
noaptea vin în carusele,
mă trezeşte-a lor chemare..
Inima se-nveseleşte,
se preschimbă în vioară,
bate  sprintenă,
iubeşte,
simte muza protectoară
cum se-aşază,
tacticoasă,

lângă ea şi o îmbie,
clipa este norocoasă,
gândul zboară pe hârtie.
Dacă muza
nu se-ndură
să-ţi arate mângâiere,
de nu simţi a ei arsură
te hrăneşti
doar cu himere.
Chinuieşti zadarnic pana,  
pui  cuvântului zăvoare,
versu-ţi e ca buruiana,
dar cu har...
din el faci floare!

 (cântecul de seară al  fetei cuminţi)

Toamna, mânză arămie,

Cu potcoave de argint,

Se avântă pe câmpie

Scuturându-şi coama-n vânt.

Şi-n galop, prin iaz albastru,

Mână vântul nemilos,

Tot frunzişu-i un dezastru,

Mătură cu el pe jos.

Iar pologul din căpiţe

L-a-nmuiat cu plânsu-i ud,

Pe alee trei crăiţe

Tremură când o aud.

Face vraişte-n grădină,

Coada-şi flutură pe drum,

Creasta dealului suspină,

Îmbrăcată-n ploi şi-n fum.

Zguduită-mi simt făptura,

Încărcată de frisoane,

În cămin încing căldura

Şi la geamuri trag obloane.

GOBLEN-lucrare- Mariana Dobrin

(Porumbelul şi fetiţa)

-Ce drăguţ eşti, porumbele!
Pene albe-ţi sunt  hăinuţa,
Stai să te mângâi pe ele,
O să pun încet mânuţa.

Vrei să ne-mprietenim,
Să fim zilnic împreună,
Jocuri multe să scornim
Şi să fim cu voie bună?

-De acord, te văd cuminte
Şi să ştii că tare-mi place
O fetiţă să m-alinte,
Şi cu mine să se joace.

-Batem palma, puişor,
De-astăzi suntem buni amici,
Şezi acuma binişor,
Lasă-mă să-ţi dau pupici!

Am şi-o altă rugăminte:
Vreau să te pictez, ce zici,
O să stai aşa cuminte
Chiar pe scăunel, aici?

-Vrei să stau  înţepenit
Ca să mă pictezi frumos?
Planul tău e cam... trăznit,
O să-mi intre... os prin os!

Dacă altă cale nu e,
Ca tu să mă nemureşti,
O să stau bătut în cuie,
Dar te rog să te grăbeşti!

-Asta-i viaţa de modele,
Arta cere sacrificii
Şi ascultă, porumbele,
O s-avem şi benericii:

Expoziţii, vernisaje,
Ziariştii-o  să roiască
Şi-alte, şi-alte avantaje,
Lumea o să ne cunoască.

Acuarele am aici
Şi c-o foaie m-am dotat,
Să vedem ce ai să zici,
Ai ceva de comentat?

-Vai, fantastic m-ai pictat!
-Văd că-mi lauzi mult penelul,
E artistul talentat,
Dar conteză şi modelul.

Nimeni n-a ştiut mai bine să dea aripi la cuvinte,

Să le-mbrace-n armonie, pentru veci le-a pus veşminte.
Razele din alba lună tu le-ai tors ameţitor,

Suspinat-ai împreună cu luceaferi la izvor.

Într-un cuib de turturele ai furat un pui de somn,

Ai zburat până la stele, tu ai fost şi prinţ şi domn.

Şi cu lira-nflăcărată, într-un cânt cu taină veche,

Ai cuprins în poezie plop stingher, far’ de pereche.

Şi iubirea ai slăvit-o, i-ai pus aripă să zboare,

Tu ai plâns la braţ cu teiul şi cu lacul plin de floare.

Ai divinizat femeia şi i-ai pus în suflet foc,

Preschimbând-o în regină, iar tu -  rob făr’de noroc.

Ş-ai zvârlit asupra ei vălul alb de poezie,

Ai făcut din ea o sfântă, muză, rară simfonie!!!

I-ai urzit cununi de raze, ai creat dintr-o femeie

Înger blând pierdut în basme, o “Madonă dumnezee”!

                             Stau şi citesc aceste  rânduri

                             Pe care le-am urzit de mult,

                             Le simt că picură din suflet

                             Şi nu sunt gânduri de-mprumut.

                             Habar nu am dacă respectă

                             Criterii, reguli, ori canoane,

                             Condeiul meu e prea grăbit

                             Să prindă gânduri... milioane!

                             Eu cred că este cel mai bine

                             Să scriu  cu vorbă românească

                             Duioasă, clară ca o rouă,

                             Pe nimeni să nu chinuiască

                             Să-şi  stoarcă mintea, să priceapă:

                             Ce-a  vrut să zic-acesta, frate,

                             Ce tâlcuri are vorba asta

                             Şi ce idei intortochiate?

                             M-am  săturat să tot citesc

                             Cuvinte seci, zornăitoare,

                             Ori vorbe luate cu-mprumut

                             De pe la nu ştiu ce popoare.

                             Că stai mirat şi te cruceşti,

                             Vrei să-nţelegi, chiar ai răbdare,

                             Dar vezi că altă cale nu-i

                             Şi cauţi prin dicţionare.

                             Îţi este truda în zadar,
                             Iar DEX-ul e neputincios,
                               Sunt clipe aruncate-n vânt,
                             Furat ţi-e timpul preţios.

                             Eu n-am nimic, ba îi admir

                             Pe condeierii-aceia care,

                             Ştiu foarte bine zeci de limbi,

                             Ce se vorbesc în lumea mare,

                             Dar, oameni buni, nu schilodiţi

                             Frumoasa limbă românească,

                             Ghiveciu-acela n-are haz

                             Şi nimeni nu o să-l citească.

                             Păi limba doinei de alean

                             E darul sfânt şi mângâiere,

                             Ea are farmec nevăzut,

                             Căldură, suflet şi putere.

                             Are atâta-nţelepciune

                             Şi bogăţie, şi lumină,

                             Bătrâna vorbă românească

                             Mă simt în ea ca-ntr-o grădină.

                             Nu daţi cu biciu-n graiul nostru

                             Şi-n  slovele cuminţi, străbune!

                             Că blânda vorbă românească

                             Rămâne în deşertăciune.

                             Se vor găsi aceia care

                             Îndemnul meu să-l cântărească

                             Nu are rost să batem câmpii,

                             Avem o zestre românească!

Am înţeles că bate ceasul
Să mă retrag în cuibul meu,
Să trag oblonul la fereastră
Şi să vorbesc cu Dumnezeu.
Să scotocesc prin buzunare,
Bucăţi de linişte s-adun,
Să pun cristalul în cuvinte
Ca-n rugăciunea ce o spun.
Cu sufletul descătuşat,
Cu picături din călimară
S-aduc aproape orizontul
Şi timpul –pasăre hoinară.  

It’s time (translation)  -  Elena Buzatu -


I learned the time is pointing to
For me to make it for my nest
To close the shutters from my window
And then with God to start converse
Into my pockets I still fumble
Pieces of silence drawing together
In words to put down my gemstone
As a prayer I intone
With freed up soul
With inkpot drop
To bring near the horizon
And the time: nomadic bird.
April 2013 BuzatuParadisePines, CA    

Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită,

Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.

Odată, însă, fost-am ruină părăsită,

Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.

În jurul meu erau doar garduri sfărâmate

Şi ferecate lanţuri  la uşi mereu aveam,

Ferestrele, de-a rândul, de vânturi dărâmate

Şi într-o deznădejde amară mă zbăteam.

Dar într-o zi venit-a  cu trudă de departe

Şi-n faţa-a mele ziduri stricate a sosit,

Un Meşter cu priviri atât de întristate

Când a văzut ruina în care m-a găsit.

A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii

Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau

De cruda-nfăţişare  - lăcaş pustietăţii,

De vânturile care în ele şuierau.

În miez de noapte rece, acele negre umbre,

Spăimântător cetatea urlând o bântuiau,

Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre,

Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau.

Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea
Ducea cu EL comori, cu grijă adunate

Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea

Dorea să mi le dea ca dar ales pe toate.

Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună,

Că peste tot sunt cioburi şi totu-mprăştiat;

Întreaga mea cetate era ca o ruină

Şi niciun colţişor nu mai avea curat.

Atunci, plin de iubire, cu glasul trist îmi zice:

“Am să mă-ntorc la tine chiar în a treia zi

Şi toată-a ta cetate, ce stă acum să pice

O iau piatră cu piatră, o voi reconstrui.”

Plângea amar sărmanul şi nu voia să plece,

Nici eu nu mă-nduram, în drum pustiu să-L las.

Purta un lemn pe umăr cu formă ca de cruce,

Şi sânge-avea pe frunte şi dragoste în glas.

Povara-L apăsa în truda-I sacerdotă,

Privind spre vârf de munte, cu glasul stins mi-a spus:

“Atât mai am de mers, să urc acea Golgotă.”

Cu-a LUI povară-n spate încet, încet s-a dus.

A treia zi Drumeţul în prag s-a arătat

Şi pentru veşnicie cetatea mi-a clădit.

Deschis-a largi ferestre, lumină EL mi-a dat

Şi diamante-alese pe veci mi-a dăruit.

Dacă sufletul îţi cântă
partitura vieţii-ncepe,    
e o partitură sfântă,
ea, iubirea o concepe.

Fără ea am fi afoni
în al omenirii cor,
trişti şi singuri pietoni,
într-un anonim decor.

Dragostea e înrudirea
omului cu Dumnezeu,
sacrificiu, dăruirea,
fascinantul jubileu.

Ea e chiar suprema lege
ce ne-a dat-o Universul,
omul poate fi şi rege
de-i pătrunde înţelesul.

Când iubirea te loveşte
lasă-te-n al ei vârtej,
inima atunci vorbeşte,
sufletul e prins în mreji.

Şerpi de foc, răcori, dulceaţă,
te-ameţesc precum un drog,
cucereşte ca o hoaţă
cu  secret  de Inorog.

Tot ce e raţional
iese din orice tipare,
simţi cum doare-al ei pumnal,
vrei a ei crucificare.

Nu mai cere ajutor,
e zadarnică-ncercarea,
la  iubire şi la dor
alta este alinarea.

Nu sunt doctori şi nici vraci
cu soluţia imună,
dacă vrei să ştii cum faci 
lasă inima să-ţi spună.

Multe lucruri îţi atrag
ochii şi-i înseninează,
numai inima, cu drag,
spune tot ce-o fascinează.

Cine vrea s-ascundă cheia
inimii să nu iubească,
vreau să-i spun că-i rea ideia,
riscă să n-o mai găsească.

Ştiu că-n al iubirii foc
chiar şi fierul se topeşte
chiar de pierzi intră-i în joc,
trist e cel ce nu iubeşte!

Cine-împarte firu-n zece
să judece, să cunoască,
viaţa ca un fulger trece,
     n-are când să mai iubească.  

Se-adună iar
 noian de doruri,
în inimă se-nghesuiesc,
prin gânduri
zboară stoluri, stoluri,
când pomii se înzăpezesc.
Nu le alung
că-mi sunt prea dragi,
au straie noi
de sărbătoare
şi-mi povestesc
de nişte magi,
cu gingăşie şi candoare.
Când bat la uşă sărbători,
cad peste mine
amintiri
şi roiuri, roiuri de fiori,
grăbite
ies din adormiri.
Cu ochii minţii
văd azi tinda
umplută de colindători,
Se-aude limpede colinda,
leit motiv
cu mirt şi flori.
Se scaldă casa în iubire,
parc-o baghetă fermecată
ne chemă
spre-ndumnezeire
şi-n sufletele noastre cată
să pună dragoste,
iertare,
avere fără preţuire,
iar noi să dăm,
spre încântare, 
în jur lumină şi iubire!
Azi  paşii toţi
ni se îndreaptă
spre casa noastră,
de Crăciun,
cei dragi
cu daruri ne aşteaptă,
e seara Sfântă de Ajun.
Crăciunu-n veci să ni-l păstrăm! 
E spiritul copilăriei,
biletul ce ni-l procurăm
spre întâlnirea bucuriei.

LERUI, DOAMNE, FLORI DE MĂR


Deschide gazdă portiţa
Şi primeşte-ne în casă,
Ţi-om aduce colindiţa,
De la străbunei culeasă.
Pune lampa la fereastră,
Cozonaci şi nuci pe masă,
Îţi cântăm colinda noastră
Să-ţi intre norocu-n casă.
O urcăm spre slăvi cereşti,
Către bunul Dumnezeu
Să ne dea frumoase veşti,
Să ne apere de rău.
Că se naşte Pruncul Sfânt,
În iesle, pe fân curat
Să-i aducem dulce cânt
Iubitului Împărat.
Seară sfântă şi aleasă
De Crăciun  în toţi coboare,
Fiecăruia îi lasă
Amintiri înălţătoare!
Sufletul să-i încălzească
Pe pământ cât o să fie
Şi-n lumină să trăiască,
Fără ură şi trufie.
Noul An să vă găsească
De cei dragi înconjuraţi,
Gândul bun să vă rodească
Şi curaţi să vă păstraţi!

Ne spunem LA MULŢI ANI,
dar sufletul ne plânge
c-aicea, în Balcani,
ai noştri fraţi de sânge
sunt despărţiţi de noi
şi nu găsim o punte
să punem înapoi
iubirea noastră-n frunte.
Pământul ţării-i frânt
de Prutu-nvolburat,
ce i-a săpat mormânt
şi l-a desfigurat.
Istorii-ncrâncenate
l-au pus hotar de gheaţă
şi-n vremuri tulburate
stăm ca-ntr-o fortăreaţă.
Avem aceeaşi mamă,
acelaşi port şi grai,
privim cum se destramă
baladele pe plai.
Cât mai privim cu teamă,
cât să mai aşteptăm
poporu-ntreg să geamă?
Hai să ne deşteptăm!
1. .12. 2012

O parte dintre cărţile mele virtuale :
http://negrupealb.ning.com/profile/MarianaDobrin

Va invit sa le cititi la acest link si va multumesc anticipat, dragi prieteni!

http://negrupealb.ning.com/profile/MarianaDobrin

În mine cade toamna cu frunze ruginite,

Mă invadează păsări lipsite de culoare,

Un cântec moare-n suflet cu plânsul tremurat –

S-a-mbolnăvit pădurea de-atâta aşteptare.

           Se-nvolburează vântul pe valea dintre ani

 Şi în păduri miroase  a frunze împuşcate,

Secundele -  jivine se-ascund printre copaci,

Să nu fie găsite, să nu fie vânate.

          Ca pe-o cămaşă aspră îmbrac singurătatea,

Cu chingile de gânduri leg timpul care trece,

Închid cu-nfrigurare secundele în casă,

Să nu se risipească prin vântul toamnei, rece.

          Ce sadică plăcere au clipele hoinare (!),

Prin fiece perete în lume evadează  

Afară-n  vânt sălbatic, doar caii înspumaţi

Îmi muşcă din clepsidra ce mi se-mpuţinează.

Va invit sa-l vizitati la acest link, dragi prieteni si ca multumesc anticipat!
http://marianadobrin.blogspot.ro/search?updated-min=2011-01-01T00:0...