Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită,
Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.
Odată, însă, fost-am ruină părăsită,
Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.
În jurul meu erau doar garduri sfărâmate
Şi ferecate lanţuri la uşi mereu aveam,
Ferestrele, de-a rândul, de vânturi dărâmate
Şi într-o deznădejde amară mă zbăteam.
Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe
Şi-n faţa-a mele ziduri stricate a sosit,
Un Meşter cu priviri atât de întristate
Când a văzut ruina în care m-a găsit.
A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii
Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau
De cruda-nfăţişare - lăcaş pustietăţii,
De vânturile care în ele şuierau.
În miez de noapte rece, acele negre umbre,
Spăimântător cetatea urlând o bântuiau,
Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre,
Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau.
Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea
Ducea cu EL comori, cu grijă adunate
Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea
Dorea să mi le dea ca dar ales pe toate.
Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună,
Că peste tot sunt cioburi şi totu-mprăştiat;
Întreaga mea cetate era ca o ruină
Şi niciun colţişor nu mai avea curat.
Atunci, plin de iubire, cu glasul trist îmi zice:
“Am să mă-ntorc la tine chiar în a treia zi
Şi toată-a ta cetate, ce stă acum să pice
O iau piatră cu piatră, o voi reconstrui.”
Plângea amar sărmanul şi nu voia să plece,
Nici eu nu mă-nduram, în drum pustiu să-L las.
Purta un lemn pe umăr cu formă ca de cruce,
Şi sânge-avea pe frunte şi dragoste în glas.
Povara-L apăsa în truda-I sacerdotă,
Privind spre vârf de munte, cu glasul stins mi-a spus:
“Atât mai am de mers, să urc acea Golgotă.”
Cu-a LUI povară-n spate încet, încet s-a dus.
A treia zi Drumeţul în prag s-a arătat
Şi pentru veşnicie cetatea mi-a clădit.
Deschis-a largi ferestre, lumină EL mi-a dat
Şi diamante-alese pe veci mi-a dăruit.
-->
Comentarii