Nimeni n-a ştiut mai bine să dea aripi la cuvinte,
Să le-mbrace-n armonie, pentru veci le-a pus veşminte.
Razele din alba lună tu le-ai tors ameţitor,
Suspinat-ai împreună cu luceaferi la izvor.
Într-un cuib de turturele ai furat un pui de somn,
Ai zburat până la stele, tu ai fost şi prinţ şi domn.
Şi cu lira-nflăcărată, într-un cânt cu taină veche,
Ai cuprins în poezie plop stingher, far’ de pereche.
Şi iubirea ai slăvit-o, i-ai pus aripă să zboare,
Tu ai plâns la braţ cu teiul şi cu lacul plin de floare.
Ai divinizat femeia şi i-ai pus în suflet foc,
Preschimbând-o în regină, iar tu - rob făr’de noroc.
Ş-ai zvârlit asupra ei vălul alb de poezie,
Ai făcut din ea o sfântă, muză, rară simfonie!!!
I-ai urzit cununi de raze, ai creat dintr-o femeie
Înger blând pierdut în basme, o “Madonă dumnezee”!
-->
Comentarii
Mircea , im place umorul tau. Multumesc pt. lectura!
Multumesc, Lenuş!
Fain elogiu! De trăiam în vremea lui poate îi furam muza, vecina mea de aici, un pic mai sus pe deal (Dealul Feleacului- în Feleac) și mă...scoteam, ha, ha!
Felicitări pentru aceste versuri!