Întâmpinarea Domnului
În tradiția populară românească, ziua de 2 februarie, nu este doar ziua când are loc sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, sau Stretenia (denumirea slavona a Întâmpinării Domnului) ci este un cumul de sărbători creștine și precreștine ce și-au dat mâna peste timp, ziua când iarna și primăvara își dispută întâietatea.
Stretenia era văzută drept o divinitate mitică cum este Baba Dochia, care prezice caracterul vremii, după firea ei schimbătoare, o sfântă ce aducea ajutor oamenilor aflați la mare nevoie, și în același timp o sărbătoarea vitelor, a babelor, ce era consacrată sfințirii aghezmei, și era „ținută” pentru rodul casei, sănătatea copiilor, apărarea păsărilor de curte, a animalelor de pe lângă casă, a stupilor, contra lupilor, lăcustelor, înghețului și opăritului, pentru prorocirea belşugului viţei-de-vie şi a pomilor fructiferi.
În tradiția creștin-ortodoxă, după trecerea celor 40 de zile de la nașterea lui Iisus, potrivit legii lui Moise, Sfânta Fecioară Maria și-a dus Fiul la templul din Ierusalim, pentru a-l dedica Domnului ca prim născut al ei. Obiceiul cerea ca părinții să ofere o jertfă, de obicei oamenii cu stare dăruiau cu acest prilej un miel. Părinții lui Cristos, însă, au oferit drept jertfă o pereche de porumbei (Luca 2 : 22- 23), fapt ce dovedea sărăcia lor. La templu, Iisus a fost întâmpinat de Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, și de către vârstnicul și dreptul Simion, care aștepta venirea Domnului de foarte mulți ani.
După cum am mai spus cuvântul „Stretenie” a fost preluat din textele liturgice slavone şi înseamnă „întâmpinare” sau „întâlnire”. Sărbătoarea a fost introdusă la Roma de Papa Gelasie, în anul 494, când a înlocuit vechea serbare păgână a Lupercaliilor, care îl cinstea pe zeul Pan şi care avea loc la începutul lui februarie, când se făceau procesiuni cu făclii aprinse în jurul oraşului.
Pan, denumit şi Lupercus, era cel care omora lupii şi ocrotea turmele. În creştinismul oriental, sărbătoarea a fost introdusă de împăratul Iustin în anul 526 şi generalizată în secolul al VI-lea, în jurul anului 534, de împăratul Iustinian, în speranţa că va scăpa Constantinopolul de cutremurele frecvente şi de epidemii. Făcliile au fost înlocuite cu lumânări, de aceea sărbătoarea se mai numeşte şi Sărbătoarea luminilor.
Conform Noului Testament, Sfântul Simion l-a ținut pe Iisus în brațele sale și a zis că acest prunc va fi „lumina care să lumineze Neamurile și slava poporului tău, Israel”
Din aceasta cauza, Întâmpinarea Domnului a fost numită în occident Candlemas (în limba engleza) sau Candelaria (în spaniola), adica „liturghia lumânărilor”, ce este celebrată prin binecuvântarea lumânărilor încă din secolul al XI-lea.
În Bolivia, Candelaria este o sărbătoare majoră, „Virgen de Candelaria” (Sfânta Fecioară Maria de Calendaria) fiind sfânta patroană a acestei țări. Festivitațile se focalizează asupra altarului din orașul Copacabana, către care pelerinii se îndreaptă cu câteva zile înainte. În timpul procesiunii ce are loc pe 2 februarie, este purtată pe străzi o copie a imaginii Fecioarei Maria, împodobită și se dansează pe parcursul desfășurării întregului festival.
În SUA se serbează ziua marmotei, iar această credință a fost inițiată de către emigranții germani.
În Anglia, Franța, Canada, animalul care vestește sosirea primăverii este, prin tradiție, ursul.
În calendarul sărbătorilor populare româneşti, ziua de 2 februarie este marcată de trei astfel de evenimente: Stretenia, Târcolitul viilor şi Ziua ursului.
După ce, la 1 februarie, horticultorii au sărbătorit Arezanul viilor, la 2 februarie se marchează Târcolitul viilor, străvechiul început al Anului Nou viticol şi pomicol, care constă într-un ritual de ocolire a plantaţiilor de viţă-de-vie. Este vorba despre un ritual săvârşit în scopul fertilităţii viţei-de-vie, de bărbaţi, simbolizând capul familiei, care trebuie să fie curaţi sufleteşte şi trupeşte. Ei merg, în zorii zilei, la vie, cu o sticlă cu ultimul vin, funingine de pe vatra casei amestecată cu untură şi cu un bundărete. Bundăretele este un fel de „tobă”, făcut în Muntenia şi Oltenia, din carne, slănină şi viscere fierte. Este preparat la sacrificiul porcului, între Crăciun şi Bobotează şi se mănâncă la Anul Nou Viticol, respectiv la Târcolitul viilor, uneori la Bobotează (6 ianuarie) sau la Anul Nou Agrar (9 martie). În mitologia populară, porcul reprezintă spiritul grâului, prin urmare bundăretele, preparat din organele sale, simbolizează prosperitatea şi abundenţa.
Odată ajuns la vie, capul familiei o înconjoară de trei ori, apoi se opreşte la capătul ei, unde taie o bucată de bundărete pe care o aşază lângă butucul viţei. Taie, apoi, o coardă de viţă şi unge tăietura cu funinginea şi grăsimea aduse de acasă. Mănâncă o bucată de bundărete, toarnă vin peste viţă şi bea şi el puţin vin, săvârşind, astfel, ritualul de fraternizare cu viţa-de-vie, căci, se spune în popor, cei ce mănâncă şi beau la aceeaşi masă devin prieteni. Urmează apoi un ritual de ofrandă şi incantaţia magică:
„Doamne, să-mi faci struguri cât bundăretele!
Cum este bundăretele de mare, aşa să se facă strugurii de mari!
– Bună dimineaţa, vie!
– Mulţumesc Ilie
– Faci vin sau te tai?
– Fac !” Coardele tăiate şi le pune pe piept, cruciş, şi pe cap, în formă de cunună. Întors acasă, le plantează în grădină, pentru a deveni „norocul viţei”.
În mitologia populară, Stretenia, sau Ziua Ursului, cunoscută şi ca Martinul cel Mare. este la mijlocul celor trei zile succesive ale Martinilor de iarnă, sau Sân-Martinii, în această zi ursul iese din hibernare şi părăseşte bârlogul. Conform tradiţiei, el îşi priveşte umbra în zăpadă. Dacă este frig sau ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul şi îşi vede de treburi prin pădure. Dacă timpul este frumos, cu soare şi îşi vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.
Ursul a intrat în mitologia popoarelor încă din paleolitic. Şi-a câştigat o adevărată veneraţie, simbolizând curajul şi puterea. În diferite culturi siberiene, ursul era considerat strămoşul şi călăuza şamanilor. În unele triburi din nordul Africii exista un adevărat cult al urşilor, în încercarea de a îmbuna sufletele, să nu se întoarcă şi să se răzbune pe oameni, după ce sunt vânaţi. El este asimilat şi cu Luna deoarece dispare odată cu sosirea iernii şi reapare primăvara. La vechii greci, ursul era în legătură cu zeiţa Artemis, divinitate a lunii şi vegetaţiei, vestalele ei fiind îmbrăcate în blană de urs. Nimfa Calisto şi fiul ei au fost transformaţi de Hera în constelaţiile ursului, respectiv Ursa Mare şi Ursa Mică. La celţi, ursul era simbolul şi emblema clasei războinicilor. Unii istorici consideră că numele zeului Zalmoxis (Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) – considerat zeul suprem din panteonul geto-dacic, Marele Reformator al religiei geto-dacilor – ar deriva din cuvântul Zalmos, care înseamnă „piele de urs”, deoarece atunci când s-a născut a fost învelit cu blana acestui animal.
În credinţa populară, puterea acestui animal este transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, prin îndeplinirea a diferite obiceiuri şi practici magice: ungerea copiilor cu grăsime de urs, botezarea celor mai firavi cu numele „Ursu”, pentru a fi puternici în viaţă, afumarea celor bolnavi de „sperieturi” cu păr jumulit din blana ursului etc. Pentru a câştiga simpatia şi bunătatea ursului, oamenii pun pe poteci vase cu miere şi bucăţi de carne. În schimb, nu este voie să arunci cărbunii în curte. Lupoaicele îi caută ca să-i mănânce, cărbunii le asigură fertilitatea. În această zi, ursului nu i se spune pe nume, ca o dovadă a caracterului său divin, ci se vorbeşte despre el, cu respect, folosind denumiri precum „Moş Martin” sau „ăl Bătrân”. Toate aceste ritualuri sunt menite să apere gospodăriile de agresiunea urşilor.
Oamenii din popor asociază comportamentul ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii. De asemenea, se crede că în această zi timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice. Agricultorii ştiu cum va fi vremea după comportamentul ursului şi pot face prognoza timpului optim al culturilor de peste an.
-->