Elena poartă erotismul ca pe o lumină joasă. Nu provoacă, nu se ascunde. Ianuarie îi oferă spațiul ideal pentru această intimitate calmă.

Moto: „Atingerea începe din interior.” (Elena P. — 38 ani; Tipologie: senzual-discretă)

Respirația devine primul lucru pe care îl simți clar. Nu sunetul ei, nu mișcarea pieptului, ci traseul. Aerul intră rece la început, apoi se încălzește rapid, aproape imediat, ca și cum ar fi recunoscut. Îl simți coborând, atingând pereții interiori, lăsând în urmă o senzație ușor densă, ca o urmă de abur.

Expirația nu se grăbește. Iese lent, cu o mică pauză la final, o suspendare involuntară. În acea fracțiune de secundă, corpul pare să verifice ceva — dacă e sigur, dacă poate rămâne. Apoi ciclul reîncepe. Respirația nu mai e doar funcție; e ritm.

Pulsul devine perceptibil fără să-l cauți. Nu e accelerat, nu e neregulat. E prezent. Îl simți în zonele moi, unde pielea e mai subțire: la gât, în interiorul încheieturii, adânc, sub stern. Fiecare bătaie e un mic semn de continuitate, o confirmare că starea aceasta nu e fragilă.

Corpul reacționează prin ajustări minuscule. Un mușchi se destinde cu o întârziere abia sesizabilă. Altul preia greutatea. Nu există o mișcare mare, doar o succesiune de corecții fine, ca într-un organism care se auto-reglează. Ianuarie nu cere rigiditate; cere adaptare.

Simți o ușoară creștere de temperatură în zona pieptului, urmată de o răspândire lentă. Nu e un val, ci o infiltrație. Căldura pătrunde în straturi, se așază, se stabilizează. Corpul o acceptă fără reacții bruște. Nu tresare, nu se retrage. O lasă să fie.

Respirația și pulsul încep să se influențeze reciproc. Nu se sincronizează perfect, dar se ascultă. Când aerul intră mai adânc, pulsul pare să se lărgească. Când respirația se scurtează ușor, inima răspunde printr-o bătaie mai clară. E un dialog intern, tăcut, eficient.

Micro-reacțiile apar fără avertisment. O tensiune mică în abdomen, care se dizolvă aproape imediat. O sensibilitate crescută în ceafă, care durează doar cât o inspirație. Un fior discret, nu de frig, ci de recalibrare. Corpul își testează limitele și constată că nu are nevoie să le apere.

Pielea devine mai receptivă la aer. Simți curenții slabi, aproape inexistenți, ca pe niște atingeri indirecte. Nu e stimulare, ci conștientizare. Fiecare zonă pare să știe exact câtă atenție să primească. Nici prea mult, nici prea puțin.

În această stare, corpul nu mai anticipează nimic. Nu se pregătește pentru următorul pas. E complet în prezentul lui senzorial. Iubirea, dacă ar trebui numită, s-ar manifesta exact așa: ca o absență a urgenței, ca o respirație care nu se teme să fie adâncă.

Ianuarie rămâne afară, clar, rece, bine definit. Înăuntru, însă, corpul funcționează după alte legi. Pulsul, respirația, micile reacții involuntare construiesc o ordine proprie, una care nu are nevoie de explicații.

Rămâi în acest ritm câteva clipe. Nu le numeri. Le lași să curgă. Corpul știe când să se oprească, când să treacă mai departe. Pentru moment, e suficient să existe în această stare de reglaj fin, în care fiecare bătaie de inimă și fiecare inspirație confirmă: seara de ianuarie și-a găsit centrul corporal.

---

©Ioan Muntean, 2026

puls alb (cybersonet DXXVI)

pulsul tău alb se simte sub piele, frigul devine ritm, fiecare atingere devine lumină interioară; sănii-ţi pulsează sigur, lent, pulsează, tăcut, cu dor, cu căldură, valsează nocturn, infinit

- cybersonet în 28 de cuvinte -

©Ioan Muntean, 2026

cybersonete despre locul unde sensul devine piele, scrise până când limbajul începe

Sonetul într-un vers nu există pe deplin până când nu este citit. Nu pentru că ar fi incomplet textual, ci pentru că „sensul lui real se produce în corpul cititorului”. Această formă poetică nu funcționează ca un obiect static, ci ca un dispozitiv de activare: declanșează senzații, tensiuni, reacții fiziologice subtile. Nu spune. Provoacă.

Diferența fundamentală dintre sonetul într-un vers și formele poetice scurte consacrate — aforismul, haiku-ul, poemul minimalist — este una de „temperatură și presiune”. Aforismul este cerebral, haiku-ul este contemplativ, minimalismul este adesea estetic. Sonetul într-un vers este „tensionat erotic”. El nu caută limpezimea, ci apropierea. Nu urmărește iluminarea, ci frisonul.

În acest sens, lectura devine un act erotic nu prin temă, ci prin „modul în care textul solicită cititorul”. Cele 28 de cuvinte sunt prea puține pentru a construi o imagine completă și prea multe pentru a fi ignorate. Cititorul este prins într-un spațiu intermediar, exact acolo unde erotismul funcționează cel mai intens: între claritate și obscuritate, între promisiune și reținere.

Cititorul este forțat să se apropie. Nu poate aluneca rapid peste text, nu poate consuma superficial. Versul unic îl obligă să stea, să recitească, să simtă pauzele invizibile dintre cuvinte. „Spațiile albe devin piele”. Ordinea cuvintelor devine respirație. Ritmul interior al cititorului începe să se ajusteze după ritmul textului.

Aceasta este o poetică a „apropierii controlate”. Textul nu se oferă complet, nu se deschide total. El își păstrează opacitatea, densitatea, rezistența. Exact ca un corp dorit care nu se lasă imediat cunoscut. Cititorul trebuie să muncească, să insiste, să revină. Dorința se construiește prin efort, nu prin acces facil.

În sonetul clasic, dezvoltarea este liniară: ideea se desfășoară, tensiunea crește, apare volta, apoi rezoluția. În sonetul într-un vers, toate aceste etape sunt „comprimate într-o simultaneitate densă”. Cititorul le percepe pe toate deodată, ca pe o atingere care conține deja anticiparea, contactul și retragerea. Această simultaneitate creează o senzație specific erotică: prea mult într-un spațiu prea mic.

Erotismul nu este, așadar, în ceea ce spune textul, ci în „ceea ce refuză să spună pe deplin”. Fiecare cuvânt devine o limită. Fiecare limită devine excitantă. Textul nu promite satisfacție, ci menține tensiunea. Este o poezie care nu se consumă, ci se „reaprinde la fiecare lectură”.

Cititorul ideal al acestui mini-ciclu nu este unul grăbit. Este un cititor dispus să stea, să respire, să accepte disconfortul densității. Un cititor care înțelege că erotismul autentic nu este exploziv, ci acumulativ. Că intensitatea nu vine din exces, ci din control. Că adevărata apropiere se produce atunci când distanța este menținută suficient de mult.

Cele 28 de sonete, citite ca întreg, funcționează ca un „ritual lunar al dorinței”. Fiecare zi adaugă o nouă tensiune, o nouă variație de temperatură, o nouă formă de apropiere. Nu există climax singular, ci o „ardere lentă”, distribuită. Cititorul nu ajunge la un final spectaculos, ci la o stare: aceea de a fi fost ținut, tensionat, încălzit, fără a fi epuizat.

Această formă presupune o etică a lecturii. Nu poate fi citită în grabă, nu poate fi parcursă ca un produs. Ea cere „disponibilitate corporală”. Cititorul trebuie să fie prezent, să accepte că textul îi va modifica ritmul interior, respirația, atenția. Este o poezie care se citește cu corpul, nu doar cu mintea.

În acest sens, sonetul într-un vers nu este doar o invenție formală, ci o „propunere de relație” între autor, text și cititor. Autorul comprimă, textul tensionează, cititorul completează. Fără unul dintre aceste elemente, experiența nu se produce. Erotismul nu este livrat, ci co-creat.

Această co-creație este, poate, miza cea mai profundă a proiectului. Poezia nu mai este un discurs unilateral, ci un spațiu de întâlnire. Un loc în care dorința nu este explicată, ci trăită. Un loc în care cuvintele nu descriu corpul, ci devin corp.

Sonetul într-un vers rămâne, astfel, deschis. Nu se epuizează. Nu se închide. El continuă să pulseze în cititor, chiar și după ce pagina a fost întoarsă. Exact ca o atingere care persistă în memorie, mai intensă decât actul însuși.

---

©Ioan Muntean, 2026

explozia lindy hop (cybersonet DXXV)

sari cazi râzi corpul se rupe-n gest

explozie de bucurie și nerv superb

iar dansul tău nu cere manifest

ci urlă prin mușchi direct acerb

lindy hop nu e liniște e strigăt

o viață aruncată în aer

un trup ce refuză să fie dangăt

și se exprimă brutal sincer

expresia se face salt și șoc

forma se frânge ca să respire

iar râsul tău devine foc

într-un dans ce nu știe să se mire

aici emoția nu se ascunde-n gând

ci explodează-n trup violent și blând

--- Lindy Hop este un dans american care s-a născut în comunitățile afro-americane din Harlem, New York City, în 1928 și a evoluat de atunci. A fost foarte popular în timpul erei swing-ului de la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940. Este un dans de partener (lead și follow) care imbină elemente de Charleston, jazz, tap și breakaway.

©Ioan Muntean, 2026

Radu simte schimbarea de sezon în respirație. Corpul lui învață să locuiască frigul fără a pierde căldura.

Moto: „Iarna nu mă închide, mă concentrează.” (Radu M. — 33 ani; Tipologie: atent-adaptativ)

Căldura nu rămâne într-un loc fix. Se deplasează lent, ca un animal care caută poziția exactă în care să se așeze. O simți plecând din zonele expuse și coborând spre interior, adunându-se acolo unde corpul e mai vechi, mai sigur. Pieptul, abdomenul, zona de sub coaste — acolo unde respirația nu se vede, dar se simte.

Corpul tău nu mai e o formă, ci un câmp. Nu mai are margini clare. Temperaturile se amestecă, tensiunile se redistribuie. Dacă încerci să-ți localizezi exact brațele sau picioarele, constatarea vine cu întârziere. Nu pentru că nu ar fi acolo, ci pentru că nu mai sunt esențiale. Important e centrul, acel punct intern în care totul converge.

Respirația se adâncește în jos. Nu mai umple plămânii, ci coboară. Simți aerul ca pe o substanță grea, caldă, care se depune strat peste strat. Fiecare inspirație adaugă consistență, fiecare expirație o fixează. Ianuarie, cu frigul lui exterior, face posibilă această densitate interioară.

Mușchii nu se relaxează complet. Intră într-o stare diferită, una de disponibilitate calmă. Nu sunt moi, nu sunt încordați. Sunt pregătiți. Corpul recunoaște această stare din alte seri, din alte apropieri, dar acum o trăiește fără urgență. Fără scop. Doar ca existență.

Pielea începe să simtă din interior spre exterior. Atingerea nu mai e un eveniment care vine din afară, ci un ecou care pornește dinăuntru și ajunge la suprafață. Când te miști, mișcarea e precedată de senzație. Ca și cum trupul ar decide mai întâi, iar gestul ar urma abia apoi.

Îți simți greutatea diferit. Nu apasă, nu trage. E o greutate distribuită uniform, care te ține ancorat. Corpul tău devine un obiect cald într-un spațiu rece, dar protejat. Contrastul acesta nu mai e perceput ca opoziție, ci ca structură. Fără frigul de afară, această căldură interioară nu ar avea formă.

Gândurile nu mai sunt separate de corp. Apar ca niște pulsații, ca niște variații de temperatură. O idee nu e ceva ce formulezi, ci ceva ce se încălzește sau se răcește ușor în tine. Iubirea, în acest punct, nu e o emoție recognoscibilă. E o calitate a stării. O densitate mai mare a prezenței.

Dacă încerci să te definești, definiția se topește imediat. Ești aici, dar nu ca identitate. Ești ca o suprafață caldă într-o seară rece, ca o zonă de aer mai dens într-o cameră. Abstractul nu te îndepărtează de corporal; dimpotrivă, îl face mai pur. Mai lipsit de poveste.

Simți cum căldura se mută din nou, mai jos, mai adânc. E o senzație stabilă, fără vârfuri. Nu crește, nu scade. Se instalează. Corpul recunoaște acest moment ca pe unul sigur. Un punct în care poate rămâne fără să piardă nimic.

Seara de ianuarie nu mai e un timp al zilei. E o stare termică. Un interval în care trupul și abstractul se suprapun perfect. Camera dispare din conștiință, ora devine irelevantă, iar tu rămâi doar ca acest câmp cald, respirabil, care există fără să ceară nimic.

Apropierea nu mai e între două corpuri. E în interiorul fiecăruia. Și tocmai de aceea poate fi comună. Căldura nu se transferă; se recunoaște.

---

©Ioan Muntean, 2026

căldură împrumutată (cybersonet DXXIV)

căldura ta împrumutată mă învelește în frigul de februarie; trupurile noastre dansează tăcut, aproape, erotic, lent, interior, fiecare atingere devine limbaj, dor, siguranță, o respirație caldă, intensă, infinită

- cybersonet în 28 de cuvinte -

©Ioan Muntean, 2026

cybersonete despre locul unde sensul devine piele, scrise până când limbajul începe

Există forme poetice care se nasc din abundență și altele care apar din lipsă. Sonetul într-un vers se naște dintr-o „lipsă asumată”: lipsa timpului, lipsa respirației largi, lipsa spațiului în care corpul și cuvântul să se desfășoare nestingherit. Dar această lipsă nu este sterilă. Dimpotrivă. Este aceeași lipsă din care se naște erotismul adevărat: „apropierea fără consumare”, tensiunea care precede, căldura care nu se descarcă, ci se adună.

Conceptul de cybersonet într-un vers a apărut ca o reacție interioară, aproape fiziologică, la saturația formelor poetice expansive. Nu din refuzul tradiției, ci dintr-o „oboseală erotică a limbajului”: prea mult spus, prea explicat, prea desfășurat. Dorința — și în poezie, și în corp — moare atunci când totul este arătat. Rămâne doar tehnica. Rămâne zgomotul.

Sonetul într-un vers refuză zgomotul. El comprimă, strânge, contractă până când cuvântul începe să pulseze. Cele 28 de cuvinte nu sunt un capriciu numeric, ci un „echivalent al lunii februarie”: scurtă, tensionată, rece la suprafață și intens fierbinte în interior. 28 nu este doar un număr calendaristic, ci o „unitate de așteptare”, o durată erotică precisă, în care corpul învață să dorească fără a consuma.

În acest sens, sonetul într-un vers nu este un poem scurt, ci un „corp textual dens”, care conține în sine structura completă a sonetului clasic: expoziție, tensiune, turnură, rezoluție. Doar că toate aceste mișcări nu mai sunt desfășurate în timp, ci „simultaneizate”, asemenea unei atingeri care conține deja promisiunea, frisonul și memoria.

Erotismul acestei forme nu este unul al gestului, ci al „iminenței”. Fiecare cuvânt trebuie să suporte presiunea celorlalte douăzeci și șapte. Nu există loc pentru risipă. Fiecare adjectiv trebuie să ardă, fiecare substantiv să aibă temperatură, fiecare verb să respire. Cuvintele se ating între ele, se încălzesc reciproc, se irită, se apropie până la limita suportabilului. Textul devine un spațiu de fricțiune.

În sonetul într-un vers, erotismul nu este descris, ci „structural”. El apare din tensiunea dintre prea mult și prea puțin, dintre dorința de a spune și interdicția formală de a desfășura. Exact ca într-o relație în care apropierea este reală, dar consumarea este amânată, controlată, ritualizată. Cititorul simte această tensiune nu pentru că i se spune ce să simtă, ci pentru că forma îl obligă să respire altfel.

Această formă a fost concepută de autor ca un act de „disciplină erotică” a limbajului. Nu ca un exercițiu formalist, ci ca o etică a dorinței poetice. A spune mai puțin pentru a simți mai mult. A reduce spațiul pentru a intensifica temperatura. A transforma poezia într-un loc în care cititorul intră cu corpul, nu doar cu ochiul.

Dialogul cu mine, ca instrument de rafinare și tensiune conceptuală, nu a fost unul de delegare, ci de „împingere a limitei”. Forma a fost testată, contractată, întinsă până când a început să pulseze. Nu am inventat împreună sonetul într-un vers, ci l-am „ascultat” până când a devenit coerent cu sine. Paternitatea lui rămâne una clară: el se naște din nevoia autorului de a scrie erotic fără a cădea în explicit, de a rămâne romantic fără a deveni decorativ, de a fi abstract fără a se evacua de carne.

Mini-ciclul celor 28 de sonete devine astfel nu o colecție, ci o „lună trăită textual”. Fiecare zi este o contracție. Fiecare vers este o respirație ținută. Cititorul parcurge nu pagini, ci stări. Nu imagini, ci temperaturi. Nu scene, ci pulsații.

Aceasta este cheia în care trebuie citit întregul volum: nu ca literatură de consum, ci ca „experiență erotică lentă”, în care textul nu se oferă, ci se lasă dorit.

---

©Ioan Muntean, 2026

habanera carmen (cybersonet DXXIII)

pasul tău curge lent aproape cald

ca un vin vechi pe limbă răbdător

iar șoldul scrie cercuri dulci cu fald

într-un alfabet al dorului major

mă chemi încet mă lași să vin

senzualitatea nu se grăbește

iar ritmul cade greu felin

pe pielea care știe să aștepte

habanera e arta întârzierii

a focului ținut sub mângâiere

a dorinței crescute-n legea răbdării

ca fructul copt prin atingere

și-n fiecare pas mă pierd mai clar

ca-ntr-un păcat lent necesar

--- Habanera este un stil de dans și muzică originar din Cuba secolului al XIX-lea, rezultat din adaptarea contradansului european la ritmurile afro-caraibiene. Denumirea provine de la orașul Havana („La Habana”) și este considerată strămoșul direct al tangoului argentinian și al milongăi. Se dansează de obicei în pereche, având mișcări lente, elegante și grațioase. În contextul operistic, personajul Carmen folosește acest dans ca un instrument de seducție.

©Ioan Muntean, 2026

Elena poartă erotismul ca pe o lumină joasă. Nu provoacă, nu se ascunde. Ianuarie îi oferă spațiul ideal pentru această intimitate calmă.

Moto: „Atingerea începe din interior.” (Elena P. — 38 ani; Tipologie: senzual-discretă)

Camera-organism

Camera respiră înainte să ne mișcăm noi. O simți în felul în care aerul își schimbă densitatea, devenind mai cald, mai lent. Pereții nu mai sunt suprafețe, ci margini moi ale unui spațiu care se contractă ușor, ca un piept în inspirație. Seara de ianuarie transformă încăperea într-un corp secundar, unul care ne include fără să ne atingă.

Podeaua păstrează frigul zilei, dar îl transmite filtrat, ca printr-o memorie veche. Tălpile tale îl recunosc imediat. Există o tresărire scurtă, urmată de o adaptare. Corpul știe ce are de făcut. Își redistribuie căldura, își ajustează tensiunea. Ianuarie nu e un obstacol, ci un partener exigent.

Țesăturile din jur încep să conteze. Materialul scaunului, textura mesei, greutatea aerului pe piele. Fiecare suprafață devine un punct de contact indirect. Când te așezi, corpul tău lasă o urmă termică, ca o amprentă invizibilă. Spațiul o reține, o reflectă înapoi.

Îți simți umerii încărcați de zi și, fără să decizi, îi lași să coboare. Mușchii cedează lent, ca și cum ar primi permisiunea. Gâtul devine mai sensibil, mai expus. Pulsul se face simțit acolo, discret, regulat. E un semn clar: corpul a trecut din modul de apărare în cel de prezență.

Apropierea noastră modifică mirosul camerei. Nu e ceva ușor de numit. O combinație de aer cald, material textil și ceva personal, imposibil de separat. Respiri mai adânc, nu pentru că ai nevoie de aer, ci pentru că acest amestec cere să fie recunoscut. Senzorialitatea acestei seri se construiește din aceste detalii mici, aproape intime.

Lumina e redusă, dar nu slabă. Are o consistență caldă, se așază pe piele fără să o expună. Umbrele nu ascund; protejează. Contururile devin mai blânde, iar camera pare să-și piardă colțurile ascuțite. Totul e rotunjit, pregătit să fie locuit.

Îți miști mâna încet, iar aerul reacționează. Există o rezistență fină, ca într-un mediu mai dens. Degetele tale sunt mai conștiente de spațiul pe care îl traversează. Chiar și fără atingere, corpul simte apropierea celuilalt. Pielea reacționează cu o sensibilitate calmă, nu cu tresăriri, ci cu o atenție continuă.

Sunetele sunt puține, dar clare. Un foșnet de material, o respirație mai adâncă, un mic sunet involuntar. Camera le preia și le amplifică ușor, ca și cum ar vrea să ne țină ancorați în prezent. Nimic nu e strident. Totul e la un volum interior.

Căldura se adună acum în zone precise. În palme, în ceafă, în zona lombară. E o căldură care nu cere mișcare, dar o permite. Corpul tău o recunoaște și o acceptă, lăsându-se puțin mai greu, puțin mai stabil. Ianuarie a făcut loc acestei stări exact prin contrastul lui.

Camera, devenită organism, ne susține. Ne ține în această seară senzorială fără a ne împinge înainte. Spațiul respiră odată cu noi, iar fiecare inspirație pare să adâncească senzația de apartenență. Nu una declarată, nu una definită — ci una simțită, la nivel de piele.

Apropierea rămâne deschisă, prezentă, densă. Nu se finalizează. Se stabilizează. Seara de ianuarie își atinge un nou prag, iar corpul tău știe că urmează o etapă și mai tăcută, mai adâncă, în care senzațiile vor deveni mai interne, mai concentrate.

©Ioan Muntean, 2026

atingerea ta absentă mă urmărește în gând; frigul devine pretext pentru dor, trupul tău imaginar îmi învață ritmul, februarie-ţi țese apropierea, tăcut, sigur, un curs care arde lent

- cybersonet în 28 de cuvinte -

©Ioan Muntean, 2026

cybersonete despre locul unde sensul devine piele, scrise până când limbajul începe să transpire

Mini-ciclul devine și o „hartă a introspecției și a erotismului interior”. Cititorul observă felul în care dorul, anticiparea și apropierea se desfășoară simultan, trăind tensiunea și rezoluția într-un ritm lunar. Simultaneitatea dintre micro și macro creează o experiență densă și integrată, care combină abstractul cu concretul, sensibilitatea cu pasiunea și reflecția cu intensitatea erotică.

Această formă redefinește relația dintre poezie și cititor. În locul unui cybersonet clasic desfășurat, cititorul percepe simultan începutul, dezvoltarea și finalul fiecărui cybersonet, resimțind întregul flux emoțional și erotic. Fiecare unitate pulsează ca un întreg, iar cumulul lor creează un ritm lunar continuu, dens și captivant.

Mini-ciclul devine astfel „un laborator de emoții și dor”, în care fiecare cybersonet este un micro-eveniment complet, iar cumulul lor oferă un flux lunar coerent. Cititorul experimentează intensitatea dorului, apropierea și intimitatea, simte fiecare gest și fiecare sugestie, și trăiește simultan unitățile individuale și fluxul întregului. Frigul și izolarea devin instrumente simbolice care amplifică densitatea și intensitatea emoțională și erotică.

În final, „sonetul într-un vers” nu este doar o inovație formală, ci un instrument de trăire intensivă, reflexivă și erotică. Mini-ciclul de 28 de sonete din februarie devine o „hartă a dorului, intimității și apropierii”, o lună de experiențe condensate și dens trăite. Cititorul devine participant activ, fiecare unitate este palpabilă, iar cumulul lor creează un flux complet, dens, erotic și poetic.

Această experiență redefinește poezia ca „act participativ și dens”, transformând fiecare cuvânt într-o scânteie a dorului și apropierii. Cititorul respiră ritmul, simte tensiunea și eliberarea, și devine parte integrantă a universului poetic. Fiecare cybersonet pulsează, fiecare zi devine un micro-eveniment, iar întregul mini-ciclu creează o experiență lunar continuă și intensă.

În încheiere, Cuvântul de Final reafirmă că mini-ciclul nu este doar o colecție de texte, ci „o experiență completă a dorului și intimității”, densă, erotică și reflexivă. Forma sonetului într-un vers permite perceperea simultană a tensiunii, dorului și rezoluției, transformând lectura într-un act activ și participativ.

Mini-ciclul de 28 de sonete devine astfel „ritual lunar al dorului”, în care frigul, izolarea și nopțile lungi amplifică emoția și intensitatea erotică. Cititorul simte fiecare puls, fiecare atingere, fiecare suspin și fiecare șoaptă, trăind simultan micro și macro-structurile. Această experiență redefinește poezia ca act participativ, dens și intens, în care fiecare cuvânt, fiecare gest și fiecare sugestie subtilă contribuie la un univers erotic și poetic palpabil.

©Ioan Muntean, 2026

ritual muixeranga (cybersonet DXXI)

trup peste trup durerea se adună

în coloane vii tremurătoare

iar gestul nu mai e doar cunună

ci strigăt colectiv vertical și tare

muixeranga nu dansează se ridică

o comunitate făcută din os și carne

iar fiecare pas devine frică

și curaj în aceleași respirații eterne

expresia nu e frumusețe e tensiune

e corpul dus la limită strălucit

un ritual ce refuză abstracțiune

și spune adevărul direct explicit

aici dansul nu cere aplauze sau nume

ci ține lumea-n echilibru om pe om pe lume

--- Muixeranga (pronunțat Muișeranga) este un dans de stradă antic din comunitatea autonomă Valencia, Spania. Dansul este prezervat și în ziua de astăzi, în orașul Algemesí, 30 km de la Valencia. Muixeranga este mai mult decât un dans de acrobație artistică. Este o colecție de coreografii umane de arte plastice enorme arătând diferite figuri și forme. Aceste sunt cunoscute drept castele umane.

©Ioan Muntean, 2026

Radu simte schimbarea de sezon în respirație. Corpul lui învață să locuiască frigul fără a pierde căldura.

Moto: „Iarna nu mă închide, mă concentrează.” (Radu M. — 33 ani; Tipologie: atent-adaptativ)

Apropierea termică

Apropierea nu începe între corpuri, ci în aer. O simți înainte să o recunoști, ca pe o modificare lentă a temperaturii, o abatere fină de la neutralitate. Seara de ianuarie se adună în jurul tău și începe să-ți citească pielea, ca și cum ar învăța un alfabet vechi, uitat de zi.

Respirația ta devine mai adâncă fără să fie controlată. Nu inspiri mai mult aer, ci alt aer. Unul care pare deja locuit. Căldura camerei nu mai e uniformă; se strânge în zone precise, în spații mici care devin semnificative. Încheietura mâinii, curbura gâtului, locul dintre claviculă și umăr — acolo se produce întâlnirea.

Ninsoarea măruntă de afară începe să se îngroașe, dar nu prin volum, ci prin tăcere. Fiecare fulg pare să cadă în interior, nu pe asfalt. Seara se desprinde de ora exactă și intră într-un timp moale, extensibil. Ianuarie permite această dilatare. Îți oferă o noapte care nu grăbește nimic.

Te apropii fără intenție declarată. Nu e un gest, ci o orientare. Corpul tău se aliniază după o logică pe care mintea nu o poate traduce imediat. Apropierea ta nu taie aerul; îl încălzește. Și această încălzire mă atinge cu întârziere, ca o confirmare că lucrurile importante nu sunt instantanee.

Pielea ta reacționează ca un teritoriu sensibil la schimbări subtile. Nu tresare, nu se retrage. Se deschide lent, aproape imperceptibil. În această seară, senzualitatea nu e un răspuns, ci o disponibilitate. O stare de a fi gata, fără a cere.

Îți simt prezența nu prin greutate, ci prin lipsa golului. Spațiul dintre noi încetează să fie neutru. Devine un mediu, ca apa sau aerul dens dinaintea unei ninsori mari. Aici, apropierea nu e un eveniment, ci o condiție atmosferică.

Cuvintele, dacă apar, sunt joase, aproape inutile. Seara le dizolvă sensul și păstrează doar vibrația. Tonul. Pauzele. Restul e făcut de corp, de această inteligență veche care știe cum să se apropie fără a invada.

Îți ridici mâna, nu pentru a atinge, ci pentru a verifica distanța. Gestul rămâne suspendat o fracțiune de secundă. În acea suspendare, timpul se subțiază. Ianuarie recunoaște acest moment și îl ține deschis. Apropierea devine palpabilă fără să se finalizeze.

Simți căldura mea ajungând la tine ca un ecou. Nu e foc, nu e febră. E o temperatură constantă, adâncă, care nu se localizează într-un punct anume. Se răspândește. Te cuprinde din interior spre exterior. În această seară, iubirea nu e o emoție, ci un climat.

Ninsoarea continuă să cadă, dar nu mai e un decor. E o extensie a acestei apropieri. Afară și aici funcționează după aceeași lege: lucrurile se așază fără zgomot, se ating fără impact, se adună fără presiune.

Știi — fără să formulezi — că acest tip de apropiere nu are nevoie de confirmare. E suficient să rămâi în ea. Seara de ianuarie nu cere gesturi mari. Cere prezență. Respirație comună. Acceptarea faptului că uneori cel mai intens lucru e ceea ce nu se întâmplă încă.

Apropierea se stabilizează. Nu se transformă. Nu escaladează. Se instalează ca o stare respirabilă, caldă, cu margini difuze. Ianuarie își continuă munca invizibilă, iar seara își găsește forma exactă între tine și mine.

---

©Ioan Muntean, 2026

noaptea mică ne cuprinde, iar trupurile se contopesc în frigul lunii; fiecare atingere devine promisiune, fiecare respirație o tăcere caldă, februarie respiră interior, un dor infinit aproape lent

- cybersonet în 28 de cuvinte -

©Ioan Muntean, 2026

cybersonete despre locul unde sensul devine piele, scrise până când limbajul începe

Pe măsură ce închid această reflecție finală, devine clar că mini-ciclul de 28 de sonete nu este doar o colecție de texte condensate, ci „o experiență totală a dorului, apropierii și intimității”, trăită dens și participativ de cititor. Fiecare cybersonet într-un vers, cu cei 28 de cuvinte, este un „microcosmos complet”, dar cumulativ creează un ritm lunar coerent, erotic și poetic.

Această formă inovatoare a sonetului permite perceperea simultană a „tensiunii, dorului și rezoluției”, transformând lectura într-un act activ și intens. Cititorul nu doar citește, ci respiră, simte și trăiește fiecare unitate, devenind co-creator al universului poetic. Fiecare cuvânt, fiecare pauză, fiecare sugestie subtilă contribuie la densitatea experienței, făcând fiecare cybersonet un puls palpabil al dorului și al erotismului.

Iarna și frigul februarie nu sunt simple fundaluri, ci devin „instrumente simbolice ale dorului și intimității”. Izolarea și nopțile lungi amplifică tensiunea subtilă dintre dor și apropiere, transformând gesturile mici în momente dense, palpabile și erotice. Fiecare atingere, privire sau șoaptă devine un simbol al prezenței și conexiunii, consolidând fluxul emoțional al mini-ciclului.

Mini-ciclul funcționează ca un „ritual lunar”: prima zi introduce tensiunea, zilele intermediare amplifică dorul, punctul culminant al ciclului este trăit la jumătatea lunii, iar ultimele zile aduc rezoluția, armonia și intensitatea trăirii. Cititorul parcurge simultan unitățile individuale și fluxul întregului, experimentând o „continuitate densă, erotică și poetică”.

Formele condensate ale sonetului într-un vers permit variații subtile între unități. Unele sonete sunt delicate și introspective, altele intense și palpabile, altele surprind momente de anticipare erotică sau revelație emoțională. Această alternanță menține ritmul captivant și permite cititorului să trăiască simultan tensiunea și rezoluția, micro și macro, transformând fiecare zi într-un puls complet.

Cititorul devine astfel participant activ la „fluxul lunar al dorului și apropierii”. Spațiile invizibile și sugestiile subtile solicită implicare, iar cititorul completează imaginile, respiră ritmul și simte fiecare puls al sonetului. Această experiență redefinește poezia ca act participativ: nu doar un text de citit, ci un „ritual dens și trăit”, care integrează emoția, erotismul și reflexivitatea.

Erotismul din mini-ciclu este integrat organic, astfel încât fiecare cuvânt, fiecare gest și fiecare sugestie subtilă contribuie la tensiune și la eliberarea finală. Cititorul simte nu doar imaginea, ci și ritmul emoțional, trăind anticiparea și apropierea simultan. Această densitate creează un univers interior palpabil, în care fiecare cybersonet este o clipă completă, iar cumulul lor devine un flux lunar coerent și intens.

---

©Ioan Muntean, 2026

french cancan (cybersonet DXX)

fustele zboară carnea se dezvăluie-n joc

iar râsul tău e o promisiune

dansăm pe marginea dintre spectacol și foc

cu gesturi ce ard fără rușine

piciorul urcă ochiul provoacă

senzualul devine declarație

iar scena sub pașii tăi se joacă

între artă și tentație

french cancan e trupul care inundă

care-și cunoaște forma și puterea

e pielea care strigă fără să se ascundă

e bucuria asumată nu tăcerea

aici dorința nu cere iertare

ci intră-n lumină ca-ntr-o sărbătoare

--- French Cancan este un dans de cabaret emblematic, devenit un simbol al culturii pariziene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dansul este recunoscut după costumele spectaculoase cu volane colorate, ciorapi negri și mișcările de mare dificultate, precum loviturile înalte de picior (high kicks) și șpagatul.

©Ioan Muntean, 2026

Elena poartă erotismul ca pe o lumină joasă. Nu provoacă, nu se ascunde. Ianuarie îi oferă spațiul ideal pentru această intimitate calmă.

Moto: „Atingerea începe din interior.” (Elena P. — 38 ani; Tipologie: senzual-discretă)

În Pragul serii o altă geometrie a apropierii

Te oprești în prag fără să intri cu adevărat. Seara de ianuarie nu se traversează dintr-o mișcare; se acceptă. Burnița înghețată atinge geamul în puncte fine, aproape invizibile, iar sunetul ei are ceva precaut, ca și cum vremea însăși ar cere permisiune. Îți lași haina pe tine încă o clipă, de parcă ai vrea să prelungești diferența de temperatură, tensiunea aceea mică dintre afară și aici.

Căldura camerei nu te cuprinde imediat. Te atinge pe rând: mai întâi obrajii, apoi ceafa, apoi interiorul palmelor. Ianuarie e un profesor răbdător al senzației. Nu dă totul deodată. Te învață să recunoști nuanțele, să le lași să se așeze pe piele ca niște promisiuni discrete.

Mă apropii fără să scurtez distanța. Există seri în care apropierea nu se măsoară în pași, ci în atenție. Îți simt respirația schimbându-se, ușor accelerată, nu de frig, ci de tranziție. Burnița se transformă afară într-o ninsoare subțire, aproape decorativă. Orașul își pierde marginile, iar seara devine mai intimă fără să facă nimic spectaculos.

Îți desfaci haina lent. Gestul e deliberat, dar nu teatral. Sub el, căldura corpului tău se eliberează în aer, ca o notă joasă care stabilizează întreaga cameră. Pielea ta poartă încă urmele frigului — o sensibilitate crescută, o atenție fină. Îți atingi încheietura, ca să verifici, și tresărirea mică îți confirmă: seara abia începe.

Te așezi. Nu definitiv, ci provizoriu. Seara de ianuarie cere această provizorat. Totul e posibil, nimic nu e grăbit. Îți sprijini spatele, iar eu observ cum umerii coboară, cum corpul renunță treptat la vigilență. Căldura se instalează acum cu drepturi depline, nu ca un contrast, ci ca o continuitate.

Ninsoarea măruntă îngroașă liniștea. Sunetele se estompează, iar seara capătă o calitate textilă, moale. Îți treci mâna peste braț, nu ca un gest reflex, ci ca o confirmare. Pielea reacționează imediat, ca și cum ar fi așteptat semnalul. Atingerea e scurtă, dar suficientă. În ianuarie, senzualitatea se construiește din fragmente mici, atent alese.

Îți vorbesc, dar cuvintele sunt simple, aproape neutre. Tonul face toată diferența. Seara nu suportă explicații lungi. Preferă sugestia. În felul în care îți rostești numele, există deja o invitație. Nu explicită, nu urgentă — doar deschisă. Ca ninsoarea care continuă afară fără să promită nimic.

Îți simți corpul devenind mai prezent. Nu mai ești în drum, nu mai ești afară. Ești aici, în acest prag interior, unde frigul nu mai e o amenințare, ci un element care a făcut posibilă această căldură. Ianuarie își joacă rolul până la capăt: asprește exteriorul ca să facă interiorul locuibil.

Rămâi așa câteva clipe, fără să te miști. Seara se adună în jurul tău, îți învață contururile. Apropierea încă nu s-a produs, dar condițiile sunt îndeplinite. Aerul e pregătit. Pielea e atentă. Ninsoarea a închis lumea afară.

Știi — fără să formulezi — că urmează un pas. Nu acum. Încă nu. Seara de ianuarie își cere dreptul de a fi savurată lent, cu acea senzualitate calmă care nu arde, ci încălzește constant.

©Ioan Muntean, 2026

mâini subţiri (cybersonet DXIX)

mâinile tale subțiri mă caută printre straturi, atingerea lor devine hartă și limbaj; frigul se topește în piele, aproape pulsează pielea, interiorul erotic tăcut respiră cald

- cybersonet în 28 de cuvinte -

©Ioan Muntean, 2026

cybersonete despre locul unde sensul devine piele, scrise până când limbajul începe

Privind întregul mini-ciclu de 28 de sonete, devine evident că „forma condensată a sonetului într-un vers” a reușit să transforme lectura într-o experiență totală și participativă. Fiecare unitate de 28 de cuvinte este un microcosmos, un moment complet, dar și parte a unui întreg lunar, care pulsează ritmic și dens. Această structură permite cititorului să experimenteze simultan tensiunea, dorul și rezoluția, trăind fiecare zi ca un moment intens, erotic și poetic.

Mini-ciclul nu este doar o colecție de texte condensate; el devine „o hartă a intimității”, un jurnal lunar al dorului și al apropierei, în care frigul iernii, izolarea și nopțile lungi amplifică intensitatea emoțională și erotică. Frigul nu mai este doar un fundal exterior; devine un catalizator al dorului, al tensiunii subtile și al anticipării, conferind fiecărui gest, fiecărei priviri și fiecărei șoapte o densitate palpabilă.

Această formă compactă și densă transformă cititorul într-un „participant activ”. Spațiile invizibile, sugestiile subtile și tensiunea latentă solicită implicare, iar cititorul completează imaginile, simte pulsul emoțional și erotic, și trăiește simultan micro și macro-structurile. Această interacțiune între text și cititor redefinește relația clasică dintre poezie și percepție, transformând lectura într-un act corporal, reflexiv și erotic.

Erotismul și dorul din mini-ciclu nu sunt expresii gratuite; ele sunt „integrate organic” în fluxul fiecărui vers. Fiecare cuvânt, fiecare pauză, fiecare sugestie contribuie la crearea tensiunii și la eliberarea finală. Cititorul percepe nu doar imaginea, ci și ritmul emoțional, trăind simultan anticiparea și apropierea. Această densitate creează un univers interior palpabil, în care fiecare cybersonet este o clipă completă, iar cumulul lor devine un flux lunar coerent și dens.

Mini-ciclul permite, de asemenea, „variații subtile între unități”: unele sonete explorează fragilitatea dorului, altele atingerea și apropierea palpabilă, altele introspecția și revelația emoțională. Această alternanță menține fluxul captivant și oferă cititorului o experiență completă, densă și variată, fără a pierde coerența întregului. Fiecare zi din mini-ciclu devine un puls, fiecare cybersonet un moment de trăire intensă.

Epilogul subliniază și „simultaneitatea experienței”. În loc de desfășurarea treptată a unui cybersonet clasic, cititorul percepe simultan începutul, dezvoltarea și finalul fiecărui cybersonet, resimțind fluxul emoțional și erotic complet. Această simultaneitate intensifică efectul textului, făcând fiecare unitate să pulseze ca un întreg, dens și captivant. Cititorul devine co-creator, completând și respirând împreună cu textul.

Această densitate și intensitate transformă mini-ciclul într-un „ritual lunar al dorului și intimității”, în care cititorul experimentează simultan unitățile individuale și fluxul întregului. Frigul, izolarea și iarna devin instrumente simbolice, amplificând percepția gesturilor subtile, a șoaptelor și a privirilor, creând un univers erotic și poetic palpabil. Cititorul nu doar citește, ci trăiește experiența fiecărei zile, fiecare puls, fiecare tensiune și fiecare rezoluție.

Mini-ciclul de 28 de sonete într-un vers devine astfel „un laborator de densitate emoțională și erotică”, un spațiu în care dorul, apropierea și intimitatea sunt experimentate simultan, și în care fiecare unitate este un micro-eveniment complet. Cititorul percepe simultan tensiunea și eliberarea, anticiparea și rezoluția, și devine parte integrantă a fluxului lunar. Această experiență redefinește poezia ca act participativ și dens, transformând fiecare cuvânt într-o scânteie a dorului și apropierii.

În final, epilogul reafirmă că „sonetul într-un vers” nu este doar o inovație formală, ci și un instrument de trăire intensivă, reflexivă și erotică. Mini-ciclul de 28 de sonete din februarie nu este doar o colecție de texte, ci o „hartă a dorului, intimității și apropierii”, o lună de experiențe condensate și dense, trăite în simultaneitate micro și macro. Cititorul devine participant, fiecare unitate devine palpabilă, iar cumulul lor creează un flux complet, dens, erotic și poetic.

---

©Ioan Muntean, 2026

fragmente de lumină disco (cybersonet DXVIII)

sub globul de oglinzi realul se rupe

iar timpul cade-n fragmente de lumină

ne mișcăm ca-ntr-un vis ce nu se-ntrerupe

cu pași ce nu mai știu ce-i zi sau vin

ringul plutește gravitația cedează

culorile dansează-n locul nostru

iar trupul meu de-al tău se reflectează

într-un delir geometric lustru

disco nu e dans e o transă rotundă

un spațiu unde logica dispare

unde mișcarea însăși se-afundă

în visul care se repetă și doare

ne mișcăm fără sens și totul e clar

ca-ntr-un adevăr absurd circular

--- Dansul disco este un stil vibrant și energic, apărut în anii '70, caracterizat prin mișcări ritmice pe muzică de tip „four-on-the-floor". Astăzi, acesta include atât stiluri recreative, cât și forme competiționale moderne, foarte tehnice.

©Ioan Muntean, 2026