sursa: npostOle
Era în Iunie 1665 când tânărul student la Cambridge se pregătea pentru masterat. O veste neașteptată a strabătut atunci toată Anglia. Pandemia de ciumă bubonică explodase. Tânărul student este nevoit ca aproape 2 ani să se retragă la țară să iși ajute părinți la câmpurile fermei. Aici, strâns legat de natură începe să-și răspundă la întrebările care-l frământau. Seara, la lumina palidă a lumânării îl citea pe Platon. Făcea calcule, muncea… Tânărul ăsta nu era nimeni altul decât Isaac Newton. Tot atunci, dar traversând canalul Mânecii la Leipzig, în Sfântul Imperiu Roman un alt tânăr iși lua diploma de doctor în drept. Numele lui von Leibniz. Ce-i unește pe cei doi? Matematica. Știința are poveștile ei pline de imaginație și fantezie. Dar poate cea mai frumoasă poveste (în sensul de istorie) ne-o prezintă matematica. Să vă dau exemple? – cuadratura cercului, paradoxul roții lui Aristotel, paradoxul dreptunghiului, conjectura celor 4 culori, povestea fractalilor, povestea cuvântului google, ecuația care n-a putut fi rezolvată și multe, multe altele. Trecerea de la concret la abstract a fost, după mine, saltul uriaș pe care l-a făcut Omul. Când omul a desenat primul triunghi a făcut un salt asemănător, dar în plan fizic cu ridicarea lui pe cele două picioare…
Euclid, cu lucrarea lui Elementele, pune bazele aritmeticii și geometriei. Toți am învățat geometria după bazele puse de el. A urmat apoi Pitagora cu teoria numerelor. Dar bazele tradiției Occidentale și a științei au fost puse de Socrate, Platon și Aristotel… Obiectele matematicii sunt constituite din gândire pură. Nu descoperim parabole, numere, în natură. LE INVENTĂM. Un cerc, un triunghi, o parabolă sunt IDEI. Nu sunt realități, nu le găsim în natură. Și mai diferă cu ceva esențial față de noi toți. NU TRĂIESC ÎN TIMP. Transced deci timpul. Nu este interesant? Există deci 2 lumi: una supusă timpului și una eternă. Așa spunea Platon. Oare, dacă ce am scris mai sus este adevărat nu justifică matematic și filozofic Divinitatea? Eu cred că DA. Trec peste descoperirile lui Galilei, Kepler și Copernic și ajung in sec.XVII la ei, adică la Newton și Leibniz. Mergeți la piață și cumpărați 1 Kg de carne. Este sigur 1 Kg.? Nu. Există o dilemă, ca o glumă: când ai un ceas știi cât e ora, când ai 2 nu știi niciodată. Revin la exemple banale: între 0 si 1, care este un segment finit, există o infinitate de numere. Un infinit în finit. Pare un nonsens. Asta inseamna că spațiul nu este continuu? Era o criză a matematicii atunci. Dacă număr de la 0 spre 1 cu numere reale (zecimale)- poate fi o funcție în exemplul meu, niciodată nu voi atinge cifra 1. Se cheamă pe scurt LIMITĂ, parte a calcului infinitezimal (integrala – rezolvă calculul unei suprafețe si derivata – prin care se pot determina punctele de intersecție cu axele ale unei funcții). Cei doi au găsit, independent unul de altul, soluția și au ajutat la înțelegera că spațiul este continuu. In schimb în fizică Newton a fost uriaș, punând bazele mecanicii clasice. Mecanica clasică descrie legile mișcării macroscopice, utilizând un sistem de referință inerțial. Tot ce am învățat la fizică a avut la bază principiile acestei mecanici.
În 1879, la Ulm, în Imperiul German, se naște unul dintre cei mai renumiți oameni de știință ai omenirii. În anul 1921 va primi Premiul Nobel pentru fizică, pentru cele 2 teorii ale relativității: restrânse și generalizate. La 10 ani Einstein citește Elementele lui Euclid. In jurul vârstei de 16 ani își pune întrebări despre cum ai putea controla lumina și cum ai putea să te deplasezi cu viteza ei. Erau limite ale teoriei mecanice. Fiecare probabil ați trăit o derută când aflat într-un tren în stație priviți la un alt tren care se deplasează. Aveați impresia că el stă iar dvs vă mișcați. Era sistemul de referință. Einstein a schimbat ideea despre geometria lumii. Și despre gravitație. A venit cu ideea că toate corpurile sub acțiunea gravitației cad cu aceeași accelerație pe Pământ. Experimentele în vid (frecarea cu aerul face ca ele să difere în cădere) au demonstrat aceasta. Din primele ore de geometrie învățăm că drumul cel mai scurt dintre 2 puncte într-un plan este o linie dreaptă. Pe o sferă nu mai este o linie dreaptă, ci un arc de cerc care unește cele 2 puncte, iar imaginar cercul trece prin centrul Pământului. De accea cel mai scurt drum din Europa spre America trece pe deasupra Groenlandei. Aceste arcuri de cerc poartă denumirea de geodezice. Dar traiectoriile obiectelor care cad într-un câmp gravitațional cum sunt? Einstein a avut ideea că într-un spațiu-timp Minkowski (adică cu 4 dimensiuni, adăugând la cele 3 și timpul) influența gravitației va fi transmisă prin curbură, așa încât obiectele care cad într-un câmp gravitațional se vor deplasa de-a lungul geodezicelor. Obiectele în cădere liberă se vor îndrepta spre Pământ nu fiindcă simt o forță, ci fiindcă spațiul-timp a fost curbat așa încât geodezicele se arcuiesc spre centrul Pământului. Planetele se rotesc în jurul Soarelui nu fiindcă Sorele exercită o forță asupra lor, ci fiindcă enorma lui masă curbează geometria spațiului-timp așa încât geodezicele se curbează în jurul lui. La corpuri extrem de compacte geometria spatiu-timp se curbează atât de mult că nici măcar lumina nu poate scăpa (cazul găurilor negre). În schimb in cazul cuantelor gravitația este foarte slabă.
Am făcut această divagație pentru a relata o situație creată în anii 30 ai secolului trecut. Teoria cuantică ne spune că rezultatul măsurătorilor la nivel cuantic nu urmează modelul determinist ci cel probabilistic (principiul incertitudinii). „Această interpretare a fost pusă sub semnul întrebării de Einstein când a spus „Nu pot să cred că Dumnezeu ar alege să joace zaruri cu universul.” Bohr, unul din autorii interpretării Copenhaga a răspuns, „Einstein, nu-i spune tu lui Dumnezeu ce să facă.” Niels Bohr însuși a recunoscut că mecanica cuantică și principiul incertitudinii sunt contraintuitive când a afirmat: „Cine nu e șocat de teoria cuantică nu a înțeles nici un cuvânt din ea.” Teoria fizică de astăzi spune că există 4 forțe universale în Univers: Gravitația (forta de atracție), forța electromagnetică (prin intermediul ei se transmite lumina, radiațiile), forța nucleară slabă (prin care are loc descompunerea radioactivă) și forța nucleară tare (forța care ține alături nucleul unui atom: protonii, neutronii si celelate particule subatomice). Există credinţa că forţele fundamentale observabile în natură au existat în momentele de început ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat pe parcurs celelalte. Această teorie extrem de complexă, care de mai bine de 50 de ani a rămas la stadiul de deziderat, ar trebui să explice cum forţele fundamentale mai sus menţionate pot fi exprimate ca manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen. Asta înseamnă o teorie unificatoare a celor 4 forțe universale. Va fi marea incercare a fizicii și de fapt a științei.
Biblia spune ca Știința este o comoară a lui Dumnezeu: „Să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” (Coloseni 2:2-3)
Am scris cele trei părți: SUPERPOZIȚIA CUANTICĂ, CONEXIUNEA CUANTICĂ și PE URMELE DIVINITAȚII ȘI TEORIA UNIFICĂRII in urma unor discuții cu un prieten, iubitor si cunoscător al teoriei cuantice. In ultimii 100 de ani știința a evoluat în progresie geometrică, iar omul in cea aritmetică. S-a creat o adevărată prăpastie între nivelul la care a ajuns știința și rezultanta practică a ei pentru om, tehnologia și nivelul de înțelegere al majorității oamenilor. Consecința: sclavia tehnică ne dezumanizează. Din aceste considerente rezultă importanța educației. Binele și răul, adevărul si minciuna vor însoți omul atât timp cât el va exista. Prin cunoaștere continuă, la orice vârstă, prin înțelegerea lumii în care trăim ne putem proteja de manipulare, de dezinformare, de „urâtul” existențial. Omul are nevoie de etică și moralitate, de spiritualitate, de iubire, de înțelepciune…
vom lăsa totul jos când umbrele se duc
-->