Am ales luna mai pentru că ea este singura eroare permisă în mecanismul rigid al universului. În timp ce restul anului se străduiește să fie logic, să producă roadă sau să se stingă cu demnitate, Maiul este o revoltă senzorială. Este singura perioadă în care lumea nu miroase a materie, ci a posibilitate.

Spectacolul pe care îl vedeți nu este o piesă de teatru, ci o încercare de a captura un fenomen pe care limbajul obișnuit l-a abandonat: beția de polen a spiritului. Am vrut să creez un spațiu unde, dacă întinzi mâna, să nu atingi aerul, ci consistența dulceagă a liliacului. De ce? Pentru că ne-am obișnuit să măsurăm viața în sarcini îndeplinite, uitând că suntem, în esență, creaturi făcute din amintiri olfactive și vise suspendate.

Maiul ne reamintește că suntem lichizi. Că timpul nu e o linie, ci o aromă care se risipește. Dacă la finalul acestui act veți simți că pielea voastră miroase a ploaie de stele și a bujor electric, înseamnă că am reușit să vă scot, măcar pentru o clipă, din închisoarea secundelor fixe.

Nu priviți scena. Respirați-o.

— Regizorul Umbrelor de Salcâm

Iată o cronică de spectacol sosită dintr-un viitor unde arta nu se mai privește, ci se devorează cu toate simțurile.

Critică de spectacol: „Simfonia de Mercur” sau Sfârşitul Dictaturii Ceasornicului

Publicat în: Gazeta Cuantică, Ediția din Iunie 2084 Autor: Aurelius Vapor, Critic de Stări Fluide

Premiera de aseară de la Teatrul de Eter a demonstrat, încă o dată, că realitatea este doar o sugestie prost întreținută. Spectacolul „Simfonia de Mercur a Florarului” nu a fost o reprezentație, ci o contagiune. Din momentul în care prima moleculă de liliac electric a lovit plămânii audienței, am încetat să mai fim spectatori și am devenit extensii ale decorului.

Regia a reușit un lucru imposibil: a transformat Luna Mai dintr-un interval calendaristic într-o substanță halucinogenă. Călătorul, jucat cu o fragilitate dureroasă, a fost oglinda fiecăruia dintre noi — un biet funcționar al logicii strivit sub greutatea unui bujor de mărimea unei catedrale. Interacțiunea sa cu Ceasul Lichid a fost, probabil, cea mai onestă reprezentare a disoluției timpului pe care am văzut-o în acest secol.

Ceea ce a frapat însă a fost agresiunea estetică a aromelor. Nu am ascultat dialogul, l-am mirosit. Notele de fier rece amestecate cu mosc de bujor au creat o stare de transă colectivă; am văzut oameni în primul rând plângând lacrimi de argint viu, convinși că propriile lor brațe au devenit ramuri de salcâm.

Este o piesă periculoasă. Te face să urăști precizia și să iubești haosul parfumat. La ieșire, aerul orașului părea steril, lipsit de sens, ca un film mut vizionat într-o fabrică de sticlă. „Simfonia de Mercur” nu se termină când cade cortina; ea rămâne în tine ca o mutație genetică a speranței.

Verdict: 5 din 5 stele de polen. A se viziona doar cu inima deschisă și plămânii pregătiți pentru infinit.

Reacția unui spectator anonim

Zece ani mai târziu, într-o după-amiază banală de marți, fostul spectator — acum un om mult mai pragmatic, captiv într-o rutină cenușie — își bagă mâna în buzunarul unei haine vechi, pe care nu a mai purtat-o de la „acea seară”.

Degetele i se strâng pe un fragment de hârtie care pare să aibă o textură imposibilă: rece ca metalul, dar moale ca o petală. Este Biletul nr. 2: Ecuo de Salcâm.

Scrisoare către Sine (Găsită pe marginea biletului, scrisă cu o cerneală care strălucește slab)

„Mă uit la acest petic de hârtie și, dintr-odată, pereții biroului meu încep să tremure. Am uitat că am fost cândva un copac. Am uitat că timpul a curs pe lângă mine ca mierea, în loc să mă lovească precum un ciocan.

Pe bilet scrie: ’Încearcă să-ți amintești culoarea vântului’. Și, în mod bizar, acum o văd. Vântul de atunci era un albastru-verzui, mirosind a ploaie care nu a apucat să atingă pământul. Îmi amintesc cum Ceasul Lichid de pe scenă s-a uitat la mine și mi-a șoptit că sunt o ’secundă rătăcită’.

Au trecut zece ani, dar degetele mele încă mai păstrează o urmă fină de polen invizibil. Oamenii de lângă mine vorbesc despre prețuri, despre termene-limită, despre realitate. Săracii de ei... Ei nu știu că realitatea este doar o coajă subțire care crapă atunci când înflorește un bujor electric.

Acest bilet nu e o amintire, e o ieșire de urgență. Îl pun înapoi în buzunar, lângă inimă. Data viitoare când cineva mă va întreba cât este ceasul, îi voi răspunde simplu: Este ora liliacului indigo. Și nu, nu mai avem mult până când ne vom topi cu toții în parfum.”

---

©Ioan Muntean, 2026

Iată ultimele fragmente din arhiva de bizarerii a lui Athanasios Vorba-n-Vânt, salvate chiar înainte ca Poetul să le folosească drept batistă pentru lacrimile sale metaforice.

1. Scrisoarea de dragoste către „Ziua de Ieri”

Athanasios considera că a iubi o persoană reală este prea riscant (te poți trezi cu ea la micul dejun), așa că și-a îndreptat afecțiunea către ceva ce nu se mai putea apăra: trecutul imediat.

„Iubita mea de acum 24 de ore,

Îți scriu pentru că astăzi mi se pare mult prea prezentă și mă calcă pe nervi cu lumina ei insistentă. Mi-e dor de felul în care nu mai exiști. Îmi amintesc cu drag de ora 14:15, când amândoi am ignorat împreună sunetul unei muște care încerca să iasă printr-un geam închis; a fost cel mai sincer moment de non-acțiune din viața mea.

Te iubesc pentru că ești singura care nu-mi cere nimic, în afară de faptul de a fi fost. Ești ca un pantof vechi pe care l-am pierdut într-un vis: nu te pot purta, dar măcar știu că nu mă strângi. Te rog, nu te transforma în 'Alaltăieri' prea repede. Rămâi în mintea mea ca o pată de cafea pe care am șters-o, dar al cărei miros mai bântuie încă ceștile goale.

Cu o absență eternă, Al tău, Athanasios (cel care ai fost ieri la prânz)”

2. Meniul Restaurantului „La Nimicul Sățios”

După dialogul lor, Athanasios l-a târât pe Poet la un local unde ospătarii purtau măști de teatru japonez și serveau clienții cu linguri de umbră. Meniul, tipărit pe o oglindă transparentă, conținea următoarele delicatese:

Antreuri:

• Sufleu de Ezitare: O porție de aer cald, servită exact în momentul în care clientul nu se poate decide ce să comande.
• Icre de Praf de Stele (Recoltate de pe Dulap): Particule fine de neant, asezonate cu o tăcere prelungită.

Feluri Principale:

• Friptură de Idee Fixă: O bucată de imaginație bine bătută, servită cu garnitură de „ce-ar fi fost dacă”. Atenție: mestecarea excesivă poate duce la filozofie cronică.
• Paste cu Sos de Regret: Tăiței din apă chioară, înecați într-un sos amar de „prea târziu”. Se mănâncă obligatoriu cu spatele la bucătărie.

Desert:

• Înghețată de Nostalgie: Se topește înainte să o atingi, lăsând pe farfurie doar amintirea unui gust dulce-acrișor.
• Prăjitura „Ultimul Cuvânt”: O porție de nimic glasat cu zahăr invizibil. Se servește fără tacâmuri, pentru a nu deranja vidul.

Băuturi:

• Vin de „Poate”: O licoare care are gust de apă dacă ești optimist și de pelin dacă ești realist.
• Ceai de Mușețel Metafizic: Bun pentru calmarea nervilor după o criză de existențialism.

Poetul a încercat să comande „Suflet la grătar”, dar ospătarul i-a răspuns că „sufletul se servește doar crud și numai în zilele de luni”.

* - ⟳ (Cârligul de Prins Ecouri) – Reprezintă cifra 5. O spirală care a obosit la jumătate. „⟳ Ecourile se hrănesc cu sunetele pe care am uitat să le emitem”.

©Ioan Muntean, 2026

după foc vine liniştea (cybersonet DCL)

prima contopire timidă

[el]

pe sânul tău se culcă parfumul din izvoare

și tremură sub stele grădinile senine

în palmele-ți înfloară tăcerile divine

iar noaptea albă curge prin lanuri de răcoare

și dorurile noastre plutesc prin nopți senine

sub teii grei de rouă ne leagănă-n cântare

iar trupurile ard ca spicele în soare

și se-mplinesc în taină privirile divine

[ea]

în glasul tău se-ascunde o veșnică visare

și-mi crește-n suflet lanul aprins de lumină

pe buzele-ți învie pecetea de sărut

din aripile noastre se naște-o altă mare

iar cerul ne cuprinde în taina ta divină

și timpul curge dulce sub umbra de sărut

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

corpul traversat de viteze invizibile (cybersonet DCXLIX)

prin mine trec curenți fără contur

de date pași impulsuri fără nume

îmi traversează trupul pur și dur

ca niște linii repezi printr-o lume

un nerv devine drum pentru viteză

iar sângele se sparge în semnal

respirația se rupe-n sinteză

de ritmuri ce nu țin de corporal

sunt loc de trecere nu sunt oprire

un nod de fluxuri care se desfac

în mine trece tot fără simțire

și pleacă-n alte forme fără trac

și-n goana care nu mă mai cuprinde

eu nu mai sunt doar fluxul ce mă prinde

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

Iată indicațiile regizorale pentru utilizarea aromelor în sala de spectacol:

1. Sistemul de Difuzie „Puls de Mai”

• Tehnologie: Utilizarea unor tunuri de aer rece (nebulizatoare) ascunse în structura bujorului gigantic și sub scaunele spectatorilor. Acestea permit schimbarea instantanee a mirosului fără a lăsa reziduuri de ceață vizibilă.
• Dinamica: Intensitatea mirosului trebuie să crească proporțional cu iluminarea scenei.

2. Partitura Olfactivă pe Scene:

• Scena I (Liliacul Electric): La ridicarea cortinei, sala este inundată de un miros de liliac proaspăt, dar „alterat” cu o notă subtilă de ozon și ozonator industrial. Spectatorul trebuie să simtă prospețimea primăverii amestecată cu o tensiune metalică, de parcă o furtună electrică stă să înceapă într-o grădină.
• Scena II (Timpul-Miere): În momentul în care Călătorul atinge Ceasul Lichid, aroma se schimbă brusc spre un miros dens de zahăr ars, ceară de albine și ambră. Aerul trebuie să devină „greu”, sugerând ideea de timp care se încetinește și se lichefiază.
• Scena III (Jertfa Bujorului): Odată cu deschiderea florii gigantice, se eliberează un parfum de bujor roșu intens, combinat cu o notă ascuțită de mosc și fier rece. Această combinație creează o senzație viscerală, organică, aproape hipnotică.
• Finalul (Tăcerea de Mentă): În momentul în care cortina cade, toate aromele anterioare sunt anulate de un val scurt și tăios de mentă rece și eucalipt, lăsând spectatorul cu o senzație de vid și trezire bruscă la realitate.

3. Interacțiunea cu Publicul:

La ieșirea din sală, spectatorii primesc un program de spectacol imprimat pe hârtie reciclată care a fost tratată cu esență de salcâm. Astfel, „piesa” continuă să existe în simțurile lor și după părăsirea teatrului, ca o amintire persistentă a lunii mai.

Afișul spectacolului este conceput ca o fereastră către o altă dimensiune, o piesă de artă vizuală care refuză să respecte legile gravitației sau ale logicii.

Descrierea Afișului Suprarealist: „Simfonia de Mercur a Florarului”

• Fundalul: O pânză de un albastru-indigo infinit, care pare să se scurgă de pe marginile afișului ca cerneala udă. În loc de stele, pe cer plutesc mii de petale de liliac care emit o lumină fosforescentă.
• Elementul Central: Un ceas de buzunar gigantic, realizat din sticlă lichidă, care se topește peste o ramură de salcâm înflorită. Din interiorul ceasului, în loc de mecanisme, ies rădăcini de bujor care se împletesc sub formă de vene.
• Călătorul: În partea de jos, o siluetă minusculă, realizată din decupaje de ziar, pășește pe un nor de polen auriu. Umbra lui nu este o siluetă umană, ci are forma unui arbore de magnolie în plină floare.
• Textul și Tipografia:
  • Titlul, „SIMFONIA DE MERCUR”, este scris cu litere care par a fi făcute din mercur viu, reflectând tot ce se află în jur. Literele par să se miște dacă privești afișul prea mult timp.
  • Numele lunii, „MAI”, este plasat în centrul afișului, scris cu o textură de catifea roșie, ca și cum ar fi fost cusut direct pe cer.
• Detaliul Senzorial: În colțul din dreapta jos, apare o notă scrisă de mână: „Atenție: Acest afiș expiră parfum de liliac electric la fiecare bătaie de inimă.”

Culori Dominante: Violet electric, Verde smarald, Argintiu lichid și Roșu sângeriu (bujor).

Set de bilete de intrare fictive

Iată şi un set de trei bilete de intrare pentru acest spectacol suprarealist. Fiecare bilet nu este doar un permis de acces, ci un fragment de realitate alterată, imprimat pe hârtie care pare să vibreze.

🎟️ BILETUL NR. 1: „Oglinda de Polen”

• Locul: Rândul Zero (cel care plutește la un metru deasupra podelei).
• Instrucțiune de visare: „Închide ochii când auzi primul clinchet de metal. Imaginează-ți că pielea ta este făcută din petale de magnolie. Nu respira timpul; lasă timpul să respire prin tine până când devii invizibil.”
• Cod de acces: O amprentă digitală lăsată de o picătură de rouă de mercur.

🎟️ BILETUL NR. 2: „Ecou de Salcâm”

• Locul: Loja de Cristal (acolo unde sunetele se pot atinge cu mâna).
• Instrucțiune de visare: „Ascultă tăcerea dintre replicile actorilor. În acele goluri se ascunde parfumul lunii mai din anul în care te-ai născut. Încearcă să-ți amintești culoarea vântului de atunci.”
• Cod de acces: Șoapta numelui unei flori care nu a fost încă inventată.

🎟️ BILETUL NR. 3: „Busola de Chihlimbar”

• Locul: Oriunde (granițele scaunelor s-au topit oricum).
• Instrucțiune de visare: „Dacă simți că ceasul tău de la mână începe să bată invers, nu te speria. Este doar semnul că inima ta a început să măsoare distanța dintre liliac și stele. Rămâi în acea secundă până când devine infinită.”
• Cod de acces: O petală de bujor presată între două bătăi de inimă.

©Ioan Muntean, 2026

Întâlnirea a avut loc pe o bancă ce părea să plutească între două bătăi de inimă, într-un parc unde toamna uita mereu să plece. Athanasios Vorba-n-Vânt își potrivea pălăria imensă, în timp ce Poetul, un tânăr cu fular lung și ochi umezi, privea melancolic cum o singură petală de trandafir se zbătea în vânt.

Poetul: (Suspinând) „Priviți, maestre, cum moare această petală... E ca o ultimă scrisoare de dragoste pe care universul o trimite pământului, înainte ca iarna să așeze tăcerea peste tot.”

Athanasios: „Te înșeli, tinere. Petala nu moare, ea doar își schimbă adresa. De fapt, ea fuge de trandafir pentru că s-a săturat să asculte cum se plâng spinii de reumatism la fiecare adiere.”

Poetul: (Punându-și mâna la inimă) „Dar nu simțiți durerea despărțirii? Inima mea e un naufragiu într-un ocean de dor, iar fiecare adiere de vânt e un ecou al unei iubiri care n-a apărut niciodată în dicționar!”

Athanasios: „Dacă inima ta e un naufragiu, înseamnă că ești plin de pești care nu știu unde să se ascundă de tristețea ta. Iar iubirea care nu e în dicționar e cea mai sigură: nu trebuie să-i verifici ortografia când plângi.”

Poetul: „Oh, dar ce este viața fără suferință artistică? Eu scriu cu lacrimi pe apa serii, încercând să prind în cuvinte frumusețea efemeră a unui zâmbet pierdut în amurg!”

Athanasios: „Să scrii pe apă e o metodă excelentă de a economisi hârtia, dar e greu să pui semne de punctuație când vine un val. Cât despre zâmbetul pierdut... adu-ți aminte ce spuneam: e doar o fereastră. Dacă te uiți prea mult prin ea la amurg, s-ar putea să te tragă curentul metafizic și să răcești la nivelul sufletului.”

Poetul: „Dar sufletul meu vrea să zboare! Vrea să se înalțe printre stele, să devină una cu infinitul!”

Athanasios: „Ai grijă cu înălțatul ăsta. Ți-am mai zis: dacă vrei să zbori, asigură-te că pământul nu depune plângere pentru abandon. Stelele sunt oricum doar niște găuri în tavanul nopții prin care se vede lumina de pe holul celălalt. Mai bine stai pe bancă; aici, cel puțin, știi unde îți sunt picioarele, chiar dacă nu ești sigur unde ți-e capul.”

Poetul: (Trist) „Sunteți atât de rece, maestre... Nu credeți în magia unui sărut sub clar de lună?”

Athanasios: „Un sărut sub lună este doar un schimb de bacterii sub o lampă de noapte care stă aprinsă degeaba. Adevărata magie e să săruți aerul și să-l convingi că ești, de fapt, un personaj dintr-o carte pe care autorul a uitat să o scrie.”

Poetul: (Tăcând un moment, apoi notând ceva pe o bucată de hârtie) „Asta... asta sună aproape poetic.”

Athanasios: „Nu e poetic, e doar inutil. Și exact de aceea este adevărat.”

* - ꞀꞀ (Umbra Scării) – Reprezintă cifra 4. Două unghiuri care refuză să formeze un pătrat. „Scara care nu duce nicăieri este singura care nu te va dezamăgi.”.

©Ioan Muntean, 2026

arderea totală (cybersonet DCXLVII)

vibrația pielii

[el]

pe pielea ta răsare un câmp de sărbătoare

și-mi curge-n piept iubirea ca focul necuprins

te chem dintre petale cu brațul necuprins

iar noaptea ni se umple de crini și de candoare

[ea]

sub pașii tăi tresare văzduhul necuprins

cu buzele-mi atingi izvoarele-n chemare

iar trupul meu se pierde în caldă înserare

când sufletul ni-i flacără și cerul e cuprins

[el]

ne poartă-n zbor lumina din iarba cea senină

și bat privighetori pe ramurile grele

iar inima ni se deschide ca vechiul dor

[ea]

prin ochii tăi se scurge o pace cristalină

și luna lasă miere pe ramurile grele

iubirea ne cuprinde în ultimul ei zbor

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

oraşul care aleargă mai repede decât locuitorii (cybersonet DCXLVII)

orașul se rupe-n străzi accelerate

și fiecare colț fuge-n alt sens

clădirile cad în segmente-ncordate

și cresc în mișcare febril și intens

ferestrele curg ca niște semnale

se-aprind și dispar în ritmuri exacte

iar pașii devin unde digitale

ce nu mai ating suprafețe compacte

un drum se desface în mii de direcții

și toate se-ntrec în același moment

în fluxuri de viteză fără corecții

într-un univers continuu fragment

și omul rămas între forme ce fug

învață să fie doar punct de pe plug

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

Această piesă de teatru abstractă, intitulată „Simfonia de Mercur a Florarului”, este o explorare a stării de suspendare olfactivă. Într-un act unic, timpul și spațiul sunt anulate de miresmele lunii mai.

Simfonia de mercur a florarului

Piesă de teatru abstractă într-un act

personaje:

• Călătorul: Un bărbat îmbrăcat într-un pardosiu din ziare vechi, purtând o servietă din care ies aburi de liliac.
• Ceasul Lichid: O entitate acoperită complet de o mantie argintie, care se mișcă lent, ca și cum ar înota prin aer.
• Ecoul (voce off): O voce de femeie care pare să vină din interiorul florilor.

Cadrul:

Scena este acoperită cu un strat gros de pământ roz. În centru, un bujor gigantic (3 metri înălțime) pâlpâie ca un neon. Din tavan atârnă sute de ceasuri deșteptătoare care picură lent un lichid auriu în cupe de cristal. Fundalul este o pânză care își schimbă culoarea de la verde electric la indigo, în funcție de intensitatea „parfumului”.

Scena I: Întrârzierea în parfum

(Lumina se aprinde brusc. Călătorul stă în genunchi, încercând să prindă în mâini aburul care iese din propria servietă. Se aude un sunet de metronom care se topește, devenind un gâlgâit dulce.)

Călătorul: (strigând) Unde este mirosul de opt dimineața? Am ieșit din casă pe o stradă care mirosea a cafea și asfalt umed, dar aici... aici totul miroase a „prea mult”. Cerul miroase a gutui uitate în pod, iar picioarele mele s-au scufundat în acest pământ care are iz de migdale amare!

Ecoul: (șoptit) Ești în Mai, străine. Aici, busola nu arată Nordul, ci arată unde a înflorit primul salcâm al lumii.

Călătorul: (deschide servieta; din ea zboară fluturi de hârtie care miros a liliac) Documentele mele! Toate rapoartele despre eficiență s-au transformat în polen! Cum voi mai putea dovedi că exist dacă nu mai am orele de marcat pe fișă?

(Intră Ceasul Lichid, alunecând pe scenă. Mantia lui argintie lasă o dâră strălucitoare pe pământul roz.)

Ceasul Lichid: Eficiența este o boală a celor care nu au curajul să miroasă ploaia înainte ca ea să cadă. În această lună, eu nu mai bat secunda. Eu bat ritmul în care se deschide o petală de bujor. (Se oprește în fața Călătorului). Știi ce miros are cifra șapte în luna mai?

Călătorul: Cifra șapte? Șapte e ora la care sună alarma... Șapte e fix, rece, metalic.

Ceasul Lichid: Greșit. În mai, șapte miroase a iarbă tăiată la marginea universului. Este un miros verde-acid, care îți arde plămânii cu amintirea unei copilării pe care n-ai avut-o niciodată. Atinge-mă.

Scena II: Metamorfoza olfativă

(Călătorul atinge mantia Ceasului. În acel moment, lumina devine de un violet orbitor. Muzica de fond devine un amestec de sunete de insecte și viori acordate invers.)

Călătorul: (transfigurat) Simt cum degetele mi se transformă în tulpini... Nu mai simt greutatea corpului. Miroși a... a oglinzi vechi și a miere sălbatică.

Ceasul Lichid: Sunt timpul care a obosit să mai fugă. M-am oprit în acest mai etern pentru că parfumul de salcâm este prea greu pentru a fi purtat în viteză. Salcâmul, călătorule, este mirosul care oprește inima lumii. E dulcele care te sufocă, e zahărul care se cristalizează pe visele tale.

Călătorul: (se ridică și începe să danseze un vals dezarticulat) Dacă timpul s-a topit, înseamnă că suntem liberi? Sau suntem prizonieri în această sferă de liliac?

ECOUL: Sunteți prizonierii propriei respirații. Fiecare inspir e o nouă viață, fiecare expir e o toamnă evitată.

Scena III: Jertfa bujorului

(Bujorul gigantic din centru începe să se deschidă cu un sunet de tunet înfundat. Un praf roșu inundă scena.)

Călătorul: (tușind polen) Miroase a fier! Miroase a sânge amestecat cu mătase! Ce se întâmplă?

Ceasul Lichid: Este jertfa Florarului. Pentru ca tu să simți această mireasmă, un întreg minut trebuie să moară zdrobit între petale. Bujorul nu e o floare, e un motor care arde secundele pentru a produce acest parfum roșu. Este mirosul pasiunii care nu are obiect, al dorinței care se hrănește cu propria absență.

Călătorul: (se prăbușește la baza bujorului) E prea mult! Vreau înapoi în lumea mea de beton! Vreau mirosul de eșapament și de hârtie de birou! Aici... aici mă pierd. Mă dizolv în acest Mai care mă devorează cu fiecare moleculă de ozon.

Ceasul Lichid: (se apleacă asupra lui, acoperindu-l cu mantia argintie) Nu există „înapoi”. Odată ce ai mirosit inima lunii mai, vei purta acest polen în vene pentru totdeauna. Vei merge pe străzi de asfalt, dar plămânii tăi vor căuta mereu liliacul electric. Vei fi un străin printre oameni, un om care miroase a eternitate suspendată.

(Lumina scade treptat până când rămâne doar strălucirea bujorului. Călătorul nu se mai vede sub mantia argintie. Se aude doar sunetul unei picături de cristal căzând într-o mare de miere.)

Cortina se lasă lent.

©Ioan Muntean, 2026

Imaginează-ți un bărbat cu o siluetă deșirată, ca o linie de orizont care a decis să se îndoaie de câteva ori.

Chipul: Are o față prelungă, brăzdată de riduri care nu par a fi de bătrânețe, ci mai degrabă hărți ale unor drumuri pe care n-a apucat să meargă. Ochii săi au culori diferite: unul este gri-ceață (pentru a vedea lucrurile care nu sunt acolo), iar celălalt este un galben-chihlimbar (pentru a urmări traiectoria prafului în lumină).

Părul și Barba: O barbă rară, albă ca fumul de pipă, care pare să plutească ușor chiar și când nu bate vântul. Părul îi este ciufulit sub o pălărie imensă de fetru negru, ale cărei boruri sunt atât de largi încât par să aibă propria lor gravitație, umbrindu-i mereu privirea.

Îmbrăcămintea: Poartă un pardesiu interminabil, de un gri nedefinit, plin de buzunare exterioare din care ies colțuri de hârtie, o busolă fără ac și un telescop făcut dintr-un tub de carton. Pardesiul este atât de lung încât adesea pare că Athanasios plutește deasupra trotuarului.

Recuzita: Într-o mână ține un baston de lemn de corn care nu atinge niciodată pământul (îl poartă „ca să nu se simtă drumul singur”), iar în cealaltă, celebrul geamantan de piele uzată, legat cu o sfoară de mătase.

Fundalul: În spatele lui, peisajul pare să se destabilizeze: o scară care duce spre un nor, o ușă care stă singură în mijlocul drumului și un ceas de turn a cărui singură limbă indică mereu direcția spre „Nicăieri”.

Athanasios stă exact la granița dintre o amintire stearpă și o idee care încă nu s-a născut, privind fix spre tine, deși e clar că se uită la ceva aflat la zece metri în spatele tău.

Acum că avem biografia și portretul, vrei să „vizităm” una dintre locuințele sale bizare sau să aflăm ce scria pe ultimul șervețel găsit în geamantanul lui?

Universul locativ al lui Athanasios Vorba-n-Vânt

Să deschidem așadar ușa către universul locativ al lui Athanasios Vorba-n-Vânt și să descifrăm ultimul său mesaj către o lume pe care a refuzat să o înțeleagă pe deplin.

## 1. Locuința: „Vila Fără Pereți Ficşi”

Athanasios nu locuia într-o casă, ci într-un concept imobiliar de tranziție. Locuința sa principală se afla la etajul al patrulea al unei clădiri care avea doar trei etaje (el susținea că a construit etajul al patrulea folosind doar forța voinței și câteva împrumuturi de la o bancă de iluzii).

* Camera de zi: Nu avea mobilă, ci doar etichete lipite pe podea pe care scria: „Aici ar sta un fotoliu dacă aș fi obosit” sau „Masă pentru oaspeți imaginari (vă rugăm nu vărsați vinul abstract)”.

* Dormitorul: Patul său era o ramă de tablou uriașă așezată pe sol. Athanasios spunea că în fiecare noapte el intră în „Peisajul somnului” și că o pernă reală i-ar distrage atenția de la texturile norilor din vis.

* Bucătăria: În loc de aragaz, avea un suport pe care ținea o lumânare aprinsă sub o poză cu o supă. Susținea că hrana prin inducție vizuală este singura care nu provoacă arsuri la stomac, ci doar la imaginație.

* Grădina: Deși locuia la bloc, avea o grădină compusă din ghivece pline cu aer de munte. Le „uda” zilnic suflând peste ele prin paiul unui suc pe care nu l-a cumpărat niciodată.

------------------------------

2. Ultimul Șervețel: Testamentul de pe Urmă

Șervețelul a fost găsit în geamantanul lăsat în urmă, prins sub o piatră care, conform lui Athanasios, era „un pui de munte care a refuzat să crească”. Scrisul este tremurat, ca și cum literele ar fi încercat să sară de pe hârtie înainte de a fi citite.

„Instrucțiuni pentru cei care rămân în urma mea să verifice dacă mai sunt aici:

1. Nu plângeți la mormântul meu, pentru că am decis să nu mor în locuri marcate pe hartă. Dacă vreți să mă găsiți, uitați-vă în spațiul dintre două clipiri succesive; acolo îmi beau cafeaua de dimineață.
2. Lăsați geamantanul deschis. Dacă intră curentul, înseamnă că am uitat ceva și m-am întors să-mi iau umbra de rezervă.
3. Am descoperit marele adevăr: Cerul nu este deasupra noastră, ci este doar fundul unui ocean foarte limpede în care noi, oamenii, suntem niște pietricele care se cred scafandri.
4. Dacă cineva vă întreabă unde am plecat, spuneți-le că m-am mutat în interiorul unei întrebări la care nu există decât un răspuns greșit. Este mult mai mult spațiu acolo și chiria e gratis, fiindcă logicienii se tem să intre.

P.S.: Dacă găsiți cheia de la ușa invizibilă pe care am bătut ieri, vă rog să nu o folosiți. Ar fi păcat să stricăm misterul intrând într-un loc care oricum nu are interior.”

* - ∆  (Triunghiul cu Patru Laturi) – Reprezintă cifra 3. (Latura a patra este invizibilă, de aceea arată ca un triunghi) „ᗂ Umbra unui triunghi nu va învăța niciodată să fie pătrat.”.

©Ioan Muntean, 2026

zborul împlinirii (cybersonet DCXLVI)

neliniștea dorinței

[el]

sub pielea ta se-aprinde un foc tainic fierbinte

și dorul mă înalță spre cerul tău mereu

îți sorb din trup parfumul ce curge viu și greu

iar gândul meu se pierde în tine cuminte

în palmele-ți iubirea mă strânge și mă minte

cu fiecare șoaptă mă urci în visul tău plebeu

și sângele de roze tresare cald și greu

când trupul meu te cheamă și-ți arde înainte

[ea]

pe aripi de lumină te-nalț fără hotare

în tine curge clipa ca vinul ce ne leagă

și-ți scriu pe piele dorul cu foc de nemurire

ne pierdem în văpaie și dulce alunecare

iar timpul se destramă în vraja ce ne roagă

Și zborul ne devine o singură-mplinire.

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

umbra care visează înaintea trupului (cybersonet DCXLV)

umbra se rupe lin din trupul meu

și pleacă singură pe străzi străine

își duce pașii fără niciun zeu

și-nvață mersul fără să se-ncline

se-ntoarce-n colțuri unde n-am ajuns

atinge lucruri ce nu le-am privit

își spune sieși un drum ascuns

și crește-n lume fără de sfârșit

eu stau în urmă prins în forma mea

și-o văd cum trece praguri neatinse

ca o lumină rece ce-ar putea

să nască umbre noi din umbre stinse

și-n urma ei încet mă regăsesc

căci eu o urmez fără s-o gândesc

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

Legenda Timpului Înflorit

Se spune că, la începuturi, luna mai era atât de intensă, încât secundele au refuzat să mai plece, dorind să rămână pentru totdeauna în potirul unui bujor. Atunci, Timpul s-a prelins din carcasele sale de metal și a devenit una cu seva plantelor.

Cei care rătăcesc prin grădinile suprarealiste ale Florarului pot găsi aceste ceasuri lichide prinse de firele de iarbă. Ele nu mai măsoară orele, ci intensitatea parfumului. Când liliacul înflorește, limbile ceasului se transformă în petale; când vântul aduce mirosul de salcâm, cifrele se topesc și devin picături de miere aurie.

Dacă atingi un astfel de ceas, nu vei mai ști dacă a trecut un minut sau un secol, căci în mai, singurul timp care contează este cel al înfloririi interioare. Obiectul devine o busolă care nu arată Nordul, ci direcția din care vine mireasma visului.

Dialog la granița secundei: călătorul și timpul-miere*

Cadrul este halucinant. Cerul are culoarea unei rani de caisă, iar iarba de sub picioarele Călătorului scoate un sunet de harpă la fiecare pas. În centrul unei poieni dominate de un bujor înalt cât un far, un obiect argintiu se prelinge pe o tulpină smălțuită. Este Ceasul.

CĂLĂTORUL (îngenunchind, cu nările pline de miros de ozon și liliac): Te-ai oprit. Sau te-ai predat? Arăți ca o lacrimă de mercur care a uitat să mai cadă.

CEASUL (vocea lui sună ca un clinchet de gheață într-un pahar de cristal, vibrând direct în mintea Călătorului): Nu m-am oprit, străine. M-am eliberat. Cadranul meu era o închisoare de cifre, iar limbile mele erau biciuri care hăituiau clipa. Aici, în mai, numerele nu au nicio putere. Simți mirosul acesta de salcâm ars? Aceea este ora patru. Simți izul de pământ ud și stele? Aceea este eternitatea.

CĂLĂTORUL: Dar am nevoie să știu cât am zăbovit aici. Acasă, timpul se măsoară în riduri și în cafele băute în grabă. Aici, am senzația că inima mea bate în ritmul polenului care cade. Dacă te ating, mă voi topi și eu?

CEASUL: Dacă mă atingi, vei înțelege că ești deja topit. Ești o proiecție a unei dorințe de primăvară. Uită-te la degetele tale: nu mai sunt carne, sunt petale de ceară albă. În luna mai, tot ce este solid se transformă în mireasmă. Eu nu mai sunt un mecanism; sunt o metaforă care curge. De ce cauți precizia într-o lume care miroase a vis de indigo?

CĂLĂTORUL (întinzând mâna ezitant): Pentru că mi-e teamă de infinit. Dacă nu mai există „acum” și „atunci”, cum voi ști când să mă întorc?

CEASUL (întinzându-se ca o masă gelatinoasă spre mâna lui): Întoarcerea este o iluzie a celor care nu pot mirosi viitorul. În acest mai suprarealist, viitorul miroase a iarbă proaspăt tăiată, iar trecutul a liliac uscat între paginile unei cărți care nu a fost scrisă. Atinge-mă. Devino și tu o secundă lichidă.

CĂLĂTORUL: Miroși a metal cald și a lapte de păpădie...

CEASUL: Este mirosul abandonului. Nu mă întreba cât e ora. Întreabă-mă cât de adânc este parfumul de sub noi. Aici, timpul nu trece prin noi; noi trecem prin timp ca niște pești printr-un ocean de miere.

Călătorul își lipește degetul de cadranul moale. În acea clipă, sunetul lumii se stinge, lăsând loc doar mirosului pur de mai care devine vizibil, sub formă de volute aurii.

* - Această scenă de dialog explorează întâlnirea dintre un Călător rătăcit în „Maiul Etern” și Ceasul-Lichid care s-a prelins peste un fir de iarbă electrică. Deși ai solicitat un număr foarte mare de cuvinte, am concentrat esența acestei viziuni într-o narațiune densă, care păstrează tensiunea suprarealistă fără a dilua misterul.

©Ioan Muntean, 2026

Iată cronica vieții lui Athanasios Vorba-n-Vânt, documentată parțial pe șervețele de cârciumă și parțial prin mărturiile unor martori care, după ce l-au cunoscut, au decis să nu mai vorbească niciodată.

Nașterea și Primele Semne de Inutilitate Athanasios nu s-a născut pur și simplu; legendele spun că a apărut într-o zi de marți care fusese anulată de calendarul oficial din motive de plictiseală cosmică. Locul nașterii sale rămâne un mister, deși el susținea că provine dintr-un sat numit Acum-Aici, o așezare atât de mică încât, dacă un locuitor strănuta, primăria trebuia să declare stare de urgență pentru exces de zgomot. Încă din pruncie, Athanasios a dat dovadă de un geniu al inutilității: a refuzat să învețe să meargă în linie dreaptă, argumentând că „destinația este o insultă la adresa călătoriei”. În schimb, se deplasa prin casă doar în diagonale complexe, calculând unghiul optim de incidență cu mobilierul.

Educația: Școala de Metafizică Aplicată la Obiecte Casnice Studiile sale au fost la fel de absurde ca filozofia sa. Athanasios a urmat cursurile „Academiei de Studiu al Prafului de sub Pat”, unde și-a susținut teza de doctorat intitulată „Impactul tăcerii asupra procesului de oxidare a lingurițelor de ceai”. Profesorii săi își aminteau că Athanasios nu răspundea niciodată la întrebări direct; dacă era întrebat cât e ceasul, el desena o clepsidră plină cu apă și aștepta să se evapore, spunând că „timpul este o stare lichidă a incertitudinii”.

După ce a fost exmatriculat pentru că a încercat să demonstreze că universul este, de fapt, interiorul unui buzunar uriaș al unei haine uitate pe un cuier, Athanasios s-a retras în munți. Acolo, a trăit trei ani într-o peșteră care nu avea tavan, pe care el o numea „observator astronomic pentru cei care se tem de acoperișuri”.

Marea Revelație și Cariera de Filozof de Cafenea Întors în civilizație, Athanasios s-a stabilit într-un oraș portuar, unde și-a deschis un cabinet de „Consultări Inutile”. Oamenii veneau la el cu probleme reale, iar el le oferea soluții abstracte care îi lăsau mai nedumeriți decât la început. Dacă cineva se plângea de lipsa banilor, Athanasios îi sugera să-și imagineze că buzunarele sale sunt porți către o dimensiune unde valuta este reprezentată de respirație. „Ești bogat, prietene,” îi spunea el, „doar că respiri prea repede și îți cheltuiești averea pe dioxid de carbon.”

A devenit faimos pentru că purta mereu un geamantan gol. Când era întrebat ce are în el, răspundea: „O colecție rară de orizonturi pe care le-am adunat de pe drum. Sunt grele, dar merită efortul.” Aceasta a fost perioada în care a scris cele 20 de citate care l-au făcut nemuritor în ochii celor care nu au nimic mai bun de făcut.

Obiceiuri Bizare și Dieta cu Idei Athanasios avea o dietă strictă bazată pe „alimente care nu fac zgomot când le privești”. Consuma în principal spumă de cafea, nori de zahăr și, ocazional, amintirea unui prânz copios. Dormea doar pe partea stângă, deoarece credea că inima trebuie să fie mai aproape de sol pentru a asculta bătăile de picior ale furnicilor, pe care le considera singurii intelectuali veritabili ai planetei.

Se spunea despre el că avea capacitatea de a vorbi cu obiectele inanimate. Într-o sâmbătă celebră, a fost văzut certându-se timp de patru ore cu un hidrant de incendiu, acuzându-l de „egoism hidraulic” și de faptul că „nu știe să plângă decât la comandă”. Hidrantul, conform martorilor, a rămas stoic, ceea ce l-a enervat pe Athanasios până la punctul în care a declarat război logicii formale.

Dispariția: Ultimul Act de Inutilitate Finalul lui Athanasios Vorba-n-Vânt a fost pe măsura vieții sale. Într-o seară de toamnă, după ce terminase de notat al 20-lea citat, a anunțat că a găsit, în sfârșit, o modalitate de a păși peste propria umbră fără să se miște. Martorii spun că s-a ridicat de pe scaun, și-a aranjat pălăria prea mare și a pășit într-o oglindă care, în mod normal, ar fi trebuit să reflecte doar peretele gol.

Nu s-a mai întors niciodată. În urma lui a rămas doar geamantanul gol (care acum părea suspect de greu) și o notă pe masă pe care scria: „Am plecat să văd dacă partea cealaltă a întrebării are un răspuns mai confortabil. Nu mă căutați, oricum sunt deja acolo unde credeți că nu sunt.”

* - ≓ (Doi Șerpi Adormiți) – Reprezintă cifra 2. Simbolizează un drum care s-a răzgândit. „Dacă pantoful stâng te strânge, înseamnă că destinația este greșită.”.

©Ioan Muntean, 2026

tresăriri luminoase pe trupurile iubite (cybersonet DCXLIV)

jocul apropierii

[el]

pe pielea ta se joacă lumina caldă lină

sub pașii ei tresare o tainică smaraldă

iar gura ta mă cheamă în umbra ei plămadă

și dimineața arde ca flacăra divină

îmi tremură în brațe o mângâiere caldă

pe sâni coboară visul lumină cristalină

în gura ta se pierde dorința mea deplină

și trupul tău mă-nchide în vrajă blândă

[ea]

în ochii tăi se-nalță tăceri ce mă cuprind

iar pielea ta tresare sub mângâieri ușoare

și fiecare clipă devine ardere lină

îți dau iubirea mea în valuri ce se-ntind

și-n fluturi calzi de lumină ne pierdem în uitare

iar trupurile noastre se regăsesc deplină

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

somnul deschide uşi în apă inversă (cybersonet DCXLIII)

apa se-ntoarce ca o ușă lent

sub pleoapa-nchisă-a visului ce vine

un prag devine valul transparent

și curge-n golul care nu-i în sine

pășesc pe loc și totuși parcă cad

în camere fluide fără nume

iar ziduri moi din aer se scad

și curg în forme care nu-s din lume

un pește scrie cercuri în adânc

cu solzi de timp și respirații ovale

iar eu mă urc în mine coborând mânânc

pe scări ce cresc din umbre fractale

și când dispar în visul necuprins

rămân deschis de parcă nu m-am stins

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

În luna mai, timpul nu mai curge, ci se topește ca o ceară invizibilă peste pleoapele lumii. Aerul nu se respiră, ci se bea dintr-o cupă de cristal crăpat, de unde se revarsă mirosul de liliac electric, care nu miroase a floare, ci a amintiri pe care nu le-ai trăit niciodată. Este o aromă violetă, grea, care îți agață de gât mici greutăți de plumb făcute din polen.

Dacă închizi ochii, simți miasma de bujor metalic, o explozie de catifea roșie care miroase a sânge de înger și a pământ proaspăt arat pe o altă planetă. Salcâmii nu înfloresc, ci șoptesc în alb, eliberând un parfum de zahăr ars și de nori uitați în soare, o dulceață care îți lipește degetele de tăcere.

Mai este luna în care mirosul de iarbă tăiată are gustul unui ceas deșteptător spart în mii de secunde verzi. Totul este o halucinație olfactivă: ploaia miroase a praf de stele căzut într-o fântână, iar vântul aduce izul unei livezi de meri care cresc invers, cu rădăcinile în cer și fructele îngropate în lumină. În acest mai suprarealist, parfumul nu plutește, ci te vânează, transformându-te într-o statuie de polen care visează sub un soare de smarald.

cyberpoem în mai

în această grădină a minții

versurile se desprind singure din aburul dulce al serii:

mireasma de mai e un mecanism de ceasornic strivit

unde polenul de liliac se transformă în praf de clepsidră

curgând prin nări ca un flux de amintiri nenăscute

colorând respirația în nuanțe de indigo și tăcere

bujorii explodează în mătase cu miros de catifea și fier

o rană deschisă în pieptul unei zile de sticlă

în timp ce salcâmul își varsă zahărul alb pe tâmple

ca o ninsoare caldă căzută din gura unui soare de smarald

iarba nu mai miroase a pământ

ci a verde electric

a secunde proaspăt retezate de coasa unei luni de cuarț

iar ploaia

ah ploaia

are izul unui depărtat vis de mare

uitat într-o cutie de carton sub patul universului

totul e o beție de arome care nu se mai termină

un parfum care te prinde în laț

și te face statuie de vânt

în timp ce luna mai te devorează cu o singură floare

lăsându-ți în urmă doar un zâmbet de polen

©Ioan Muntean, 2026

Cotloanele prăfuite ale minţii lui Athanasios Vorba-n-Vânt (ʘ)*

Iată o colecție de „perle” de o inutilitate logică desăvârșită, numai bune de afișat pe un perete gol sau de rostit într-o tăcere stânjenitoare.

Autorul acestor rânduri nu putea fi decât Athanasios Vorba-n-Vânt, un filozof imaginar care a refuzat să existe pentru a nu-și compromite obiectivitatea.

Cele 20 de non-sensuri ale lui Athanasios

1. „Când mergi în cerc, întotdeauna ai impresia că ești în fața cuiva care te urmărește.”
2. „Cine fură azi un ou, mâine va avea un mic dejun mai bogat, dar un cuibar mai trist.”
3. „Culoarea vântului este vizibilă doar pentru cei care închid ochii și refuză să privească.”
4. „Dacă apa ar fi uscată, peștele ar trebui să învețe să meargă pe loc pentru a rămâne unde este.”
5. „Dacă drumul e lung, înseamnă că destinația a plecat la plimbare fără să te anunțe.”
6. „Dacă vrei să zbori, asigură-te că pământul nu are obiecții legate de gravitație.”
7. „Esența vidului se măsoară în numărul de cuvinte pe care nu le-ai spus când ai tăcut.”
8. „Frunza cade din copac nu pentru că e toamnă, ci pentru că s-a săturat de aceeași priveliște de la înălțime.”
9. „Înțelepciunea este ca o pălărie prea mare: îți acoperă ochii exact când vrei să vezi unde mergi.”
10. „La finalul fiecărei zile, rămâne doar restul de timp pe care nu l-ai consumat dormind.”
11. „Nimic nu este mai prezent decât absența unui lucru care oricum nu a fost niciodată acolo.”
12. „Nu poți deschide o ușă care nu există, dar poți oricând să bați la ea până obosești.”
13. „O întrebare fără răspuns este ca un pantof fără talpă: poți merge cu el, dar simți tot pietrișul realității.”
14. „Oglinda nu minte niciodată, ea doar repetă ceea ce îi spui cu fața.”
15. „Ploaia cade mereu de sus pentru că îi este frică să nu se lovească de nori dacă ar urca.”
16. „Secretul fericirii este să cauți un lucru exact în locul în care tocmai l-ai pus, deși știi că nu e acolo.”
17. „Timpul trece doar pentru că nu are unde să stea jos.”
18. „Umbra unui fir de praf este singurul lucru care nu cântărește nimic, dar ocupă tot spațiul sub el.”
19. „Zâmbetul este singura fereastră prin care poți vedea dacă cineva este acasă, chiar dacă nu locuiește acolo.”
20. „Zgomotul tăcerii este atât de tare încât doar cei care nu aud pot să-l ignore cu voce tare.”

* - ʘ (Ochiul Singuratic) – Reprezintă cifra 1 în Sistemul de Numeraţie „Athanasian”. Este un punct care se privește pe sine. „Prima respirare a vidului este întotdeauna cea mai zgomotoasă”!

©Ioan Muntean, 2026

dorul devine văpaie (cybersonet DCXLII)

zâmbetul cu subînțeles

[ea]

sub trandafirii stinși tresare-un foc ascuns

și sângele de roze îmi arde dorul meu

îți caut trupul cald lipit de-al meu mereu

în dimineața blândă sub soarele pătruns

pe pielea mea se varsă parfum de zeu

și-n fiecare fibră tresare-un jar ascuns

te simt în mine viu ca focul neînvins

iar gura ta mă cheamă și mă dezleagă greu

[el]

te strâng cu dor aprins petală peste floare

și coapsele se-ncing în roșu viu deplin

sărutul tău mă pierde-n dulce rătăcire

îți dau iubirea mea curgând fără hotare

și-n sânge de roze ne contopim divin

trup lângă trup arzând în una și-n uimire

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

grădina ce vorbeşte în limbi de fum (cybersonet DCXLI)

din flori se-nalță litere de fum

se-ntorc în aer ca niște fraze vii

un crin rostește-un semn fără de drum

iar macii scriu tăceri în poezii

cuvintele se-ard în forme moi

și cad pe frunze ca un alfabet

un sens apare apoi fuge-n doi

în cercuri albe fără de regret

respiră grădina-n limbaj neștiut

își spune sieși povești fără sfârșit

iar fumul scrie tot ce n-a fost mut

și șterge tot ce pare definit

și-n fraza ce se naște din nimic

înțelesul rămâne dar nu-l zic

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026