Geometria fulgilor şi alte încercări de lumină – cuvânt înainte (7)
[… continuare]
Există o dimensiune a iernii pe care puțini o numesc, dar toți o simt: acea vibrație subtilă, aproape sacră, care însoțește liniștea albă. Nu este religioasă în sens strict, ci profund umană — o formă de înălțare prin simplul fapt că lumea devine mai tăcută. Când zăpada cade încet, când luminile se estompează, când străzile se golesc, omul se simte, pentru o clipă, parte din ceva mai mare. E ca și cum realitatea s-ar retrage, oferind loc unui spațiu interior nelimitat.
În astfel de momente, gândurile devin mai limpezi decât în oricare alt anotimp. Poate pentru că iarna simplifică lumea, elimină excesul, curăță suprafețele. Poate pentru că frigul încetinește corpul, obligând mintea să se miște mai atent. Sau poate pentru că, într-o lume albă, fiecare emoție pare mai intensă, mai clar conturată. În orice caz, iarna devine un laborator spiritual — un loc în care omul se întâlnește cu sine fără măști, fără zgomote, fără grabă.
Această întâlnire nu este întotdeauna confortabilă, dar este necesară. În tăcerea iernii, ies la suprafață întrebări care au fost amânate, doruri care au fost ascunse, frici care au fost ignorate. Iarna nu iartă sinceritatea. Cu cât lumina ei e mai rece, cu atât adevărurile interioare devin mai fierbinți. Dar, în același timp, iarna oferă și o formă ciudată de confort: ea nu judecă. Este un anotimp al acceptării. Un anotimp în care și umbrele caută să fie văzute.
În multe culturi, iarna a fost asociată cu renașterea, nu cu sfârșitul. Pentru că doar după un moment de golire, de liniște, de pauză, poate apărea ceva nou. La fel și în om: după o tăcere lungă, după o introspecție profundă, după un sezon întreg de alb, sufletul se reorganizează. Iarna este un pasaj, nu un punct final. Și în acest pasaj se ascunde posibilitatea transformării.
Această transformare este adesea senzorială. Trupul, supus frigului, devine un receptor mai fin al lumii. Simte totul — aerul tăios, atingerea lânii, caldul unei mâini, mirosul fumului, sunetul unui clopoțel rătăcit în zăpadă. Pielea, în contact cu frigul, devine o hartă sensibilă. Buzele, ușor înțepenite de ger, poartă o formă diferită a vorbirii. Ochii, expuși vântului, se umezesc mai ușor, ca și cum iarna ar deschide un alt fel de lacrimă — una care nu ține neapărat de tristețe, ci de reacția la o frumusețe prea rece.
În multe privințe, iarna este un anotimp sensual, dar nu în sensul obișnuit al cuvântului. Senzualitatea ei e subtilă, latentă, filtrată prin lumină. E senzualitatea unei respirații calde într-un aer înghețat, senzualitatea unui fular care atinge pielea gâtului, senzualitatea unui obraz roșu atins de vânt. E senzualitatea care se naște între două trupuri ce caută căldura unul celuilalt, nu prin impuls, ci prin necesitate afectivă. În iarnă, atingerea are alt statut: devine salvare.
Poate de aceea, iarna este și un anotimp al îndrăgostiților. Nu neapărat al pasiunilor fulgerătoare, ci al iubirilor lente, profunde, calde, care se construiesc din priviri lungi, din tăceri împărtășite, din gesturi mici. O mână care se întinde spre alta în frig nu este doar un gest; e o promisiune. Un drum parcurs împreună prin ninsoare nu e doar o plimbare; e un pact. O cafea împărțită lângă o fereastră aburită e mai mult decât o pauză; e un fel de ritual de apropiere.
Și totuși, printre aceste intensități afective, iarna rămâne în același timp un anotimp al spațiilor mari. Niciun anotimp nu oferă atâtea panorame — întinderi albe, păduri împietrite, câmpuri fără sfârșit. În fața acestor spații, omul se simte mic, dar paradoxal: devine mai lucid. Simte adevărul proporțiilor. Într-o zi cu ninsoare, fiecare copac pare desenat cu o precizie ceremonioasă. Fiecare casă pare decupată dintr-o poveste. Fiecare pas se aude ca un ecou într-o lume reînnoită.
În această vastitate albă, simbolurile devin mai clare. Un felinar devine o stea. O urmă devine o frază. O fereastră luminată devine o inimă. Un drum care se pierde în ninsoare devine un destin. Iarna traduce lumea în semne, iar omul devine, fără măcar să-și dea seama, un cititor al lor.
Așa se naște poezia: din citirea tăcută a iernii.
În final, totul se întoarce la lumină. La lumina care modelează totul: aerul, zăpada, pielea, memoria, dorul, iubirea. La lumina care, în iarnă, nu spune povestea anotimpului — ci povestea omului care îl privește.
Există un moment, în orice iarnă adevărată, când simți că anotimpul nu mai este doar un fundal, ci o prezență. Nu o prezență abstractă, nu o simplă succesiune de fenomene, ci aproape o ființă: un personaj care respiră, simte, veghează, își schimbă dispozițiile și își poartă luminile ca pe niște mantii vizibile doar în anumite ore ale zilei. În acest moment, iarna devine narativă — își spune povestea prin ninsoare, prin viscol, prin ger, prin burniță, prin ceață, prin nopți lungi și dimineți pale. Devine ceva ce poate fi ascultat.
Și tocmai aceasta este intenția ciclului de sonete: să asculte iarna. Nu să o descrie, nu să o fixeze, nu să o reducă la o enumerare de fenomene meteorologice, ci să o prindă în mișcare, în vibrație, în transformare. Un sonet este, prin natura lui, o formă fixă, dar fixitatea aceasta nu e o limită — e o lentilă. Prin ea, un fenomen trecător se poate transforma într-o stare. Un moment al zilei poate deveni un univers. O lumină poate deveni un destin.
Iarna schimbă nu doar lumea, ci și felul în care o privim. Dimineața, când lumina e rece și ascuțită, totul pare mai clar, mai exact, mai proaspăt, mai „nou”. Zăpada devine aproape o tablă de șters pe care lumea este redesenată cu o precizie minimalistă. La prânz, când lumina devine puternică, albul se transformă într-o strălucire aproape orbitoare: totul devine intens, viu, tăios. La apus, când cerul se roșește ușor și lumina se îmblânzește, iarna își arată fața melancolică — o frumusețe difuză, caldă, apropiată. Iar noaptea, când tăcerea devine densă, anotimpul capătă o dimensiune magică: orice fereastră luminată pare o poveste, orice om singur pare un profet, orice fulg pare un mesaj.
Sonetele vor surprinde această variație — această „tehnică a luminii” propriu-zisă — ca pe un fir roșu prin întregul ciclu. Fiecare fenomen, fiecare oră a zilei, fiecare tonalitate poetică va crea câte o cameră separată în marele edificiu al iernii. Cele 31 de sonete vor funcționa, astfel, ca un calendar al transformărilor: un decembrie interior și exterior, în care fiecare zi aduce un alt fel de alb, o altă tăcere, un alt fel de dor.
Dar iarna nu e doar lumină; e și vibrație. Vibrația frigului, vibrația aerului, vibrația tăcerii, vibrația pașilor. Această vibrație subtilă se simte cel mai bine atunci când ești singur pe o stradă acoperită de zăpadă. Nu singur în sensul tristeții, ci singur în sensul prezenței totale. În astfel de clipe, realitatea devine acustică: auzi cum se schimbă lumea, auzi cum respiră, auzi cum trece. Zăpada absoarbe zgomotul și amplifică interiorul. Poate de aceea, oamenii simt iarna în intensități diferite: unii ca pe o liniște adâncă, alții ca pe o neliniște stranie, alții ca pe o apropiere, alții ca pe o chemare.
În poezia care urmează, aceste vibrații vor apărea sub diverse forme: o atingere, o privire, o ezitare, o confesiune nerostită, un gând pierdut în aerul rece. Tonurile — erotice, senzuale, romantice, amuzante, jucăușe, abstracte, suprarealiste — nu sunt impuse din exterior, ci decurg natural din felul în care iarna se intersectează cu viața interioară. O ninsoare romantică nu poate avea același ton ca un viscol absurd. Un ger limpede nu se poate exprima în aceeași formă ca o burniță senzuală. Diversitatea aceasta nu este un artificiu: este însăși natura anotimpului.
Pe măsură ce preambulul se apropie de final, începe să devină vizibilă intenția lui: de a deschide o ușă spre o experiență poetică amplă. Fiecare fragment de până acum a construit câte o cărămidă a acestui edificiu. Iarna ca lumină. Iarna ca memorie. Iarna ca senzualitate. Iarna ca introspecție. Iarna ca vis. Iarna ca labirint. Iarna ca altar. Iarna ca trup. Iarna ca limbaj. Toate aceste straturi se suprapun într-o singură idee: fiecare fulg este o încercare de lumină.
Iar poezia este o încercare de a prinde acea lumină.
De aceea, înainte ca primul sonet să se nască, e nevoie de această intrare lentă, profundă, construită ca o trecere de la realitatea obișnuită la o lume mai subtilă — la geometria invizibilă a iernii.
În mod firesc, preambulul începe acum să-și apropie finalul. Dar înainte de a-l atinge, mai există câteva spații care trebuie atinse: spațiul tăcerii, spațiul apropierii, spațiul pierderii, spațiul renașterii. Toate acestea se vor contura în fragmentele următoare, pentru ca, la capăt, să se deschidă o lumină suficient de clară încât să poată primi primul sonet din ciclu.
[va urma…]
©Ioan Muntean, 2025
o peliculă de gheață fină transparentă
un clinchet mic ce-i plin de tremur și uimire
-->