Coborâtul oilor şi Nodul Lupilor (Ţara Bârsei)
Motto:
„Vine frigul din strunga rară,
Coboară oile la țară,
Nod de lână pun pe poartă,
Lupul colții să-și împartă.”
– Din bătrânii oieri ai Branului
Pe vremea când mândrele cetăți ale Bârsei abia își ridicau zidurile de piatră...
În a opta zi a lunii lui Răpciune, când sărbătoarea Sântămăriei Mici deschidea porțile toamnei, o liniște grea și plină de adieri jilave se așezase peste stânele înalte de sub creasta Postăvarului. Era ziua în care oierii din Țara Bârsei începeau coborâtul oilor spre iernat, coborând turmele în satele Săcelei și ale Branului într-un ritm domol, nuanțat de foșnetul frunzelor uscate. Rânduiala ocolului era străveche și neiertătoare: în dimineata alegerii berbecilor și a rânduirii noatenilor, nimenea nu avea voie să ridice securea ori să verse sânge de animal în bătătură. Se credea din moși-strămoși că dacă verși sânge pe prund în ceasul coborârii, haitele flămânde de lupi or prinde mirosul de departe, iar fiarele vor sfâșia turmele pe potecile înguste ale munților înainte ca oile să atingă ocoalele de la șes.
În acea așezare de oieri destoinici trăia un baci tânăr și dârz pe nume tatăl lui, Toma al lui Avram. El avea o strungă mândră cu trei sute de noateni și o iubea pe Rozanda, o fată cu ochii verzi ca mușchiul stâncilor și părul negru ca pana corbului, fiica baciului cel bătrân din Satulung. Se pregăteau tinerii de cununie, dar în acel început de septembrie, cețurile grele coborâseră atât de jos încât acopereau potecile cu un văl de plumb, iar haitele de lupi prinseră a cheltări neliniștiți prin desișurile de gorun, pândind chiar porțile țarcurilor unde berbecii băteau cu copitele în pământ.
Bunicul lui Toma, uncheșul tăcut pe nume moș Ilie, ieși în pragul colibei înainte de a se ridica geana de azur a soarelui, ținând în mână un ghem mic de lână albă, curată, netunsă, și o strachină cu untură grasă de oaie topită la solstițiu.
– Măi Toma, fecior, glăsui bătrânul cu vocea joasă, privind spre negura ce clesea valea, ia ghemul ăsta și mergi iute la poarta strungii! E sărbătoare mare și oile pornesc la drum spre sate. Ai să iei firul de lână, îl înmoi adânc în untura grasă și legi un nod puternic în jurul stâlpului cel mare din bârne de brad, în timp ce Rozanda o rosti descântecul de ferecare a colților. De nu legăm gura fiarei pe potecă acum, ne taie lupii tot sporul turmei în chei și rămânem cu ocoalele goale înainte de căderea primei brume!
Toma prinse firul de lână, își strânse chimirul lat de piele și păși iute spre strungă, simțind cum frigul toamnei și fiorul spaimei îi strângeau pieptul în negura dimineții.
Toma păși iute prin iarba aspră, albită de bruma timpurie a lui Răpciune, în timp ce berbecii cei mari mormăiau neliniștiți în țarc, simțind mirosul cețurilor grele. Flăcăul luă firul cel lung de lână albă, îl înmuie adânc în strachina cu untură grasă de oaie, simțind cum mirosul reavăn îi pătrunde în palmele amorțite de frigul dimineții. Înfășură firul de trei ori în jurul stâlpului de brad de la poarta strungii, strângând un nod dublu, o adevărată tăinuire pe care colții fiarelor nu aveau cum să o sfarme pe cărările înguste ale munților.
Rozanda se așeză în genunchi pe prundul jilav, cu marama fluturând sub adierea rece, și prinse a rosti cu glas dârz și puternic Descântecul Nodului de Lup, fixând cu privirea desișul întunecat de unde se auzeau cheltăririle haitei:
Leg stâlpul strungii de brad,
Lupii din potecă să cadă!
Cum se strânge nodul greu,
În numele lui Dumnezeu,
Așa gura fiarei rămână,
Ferecată sub o mână!
Să aibă colții de ceară,
Când oile trec pe seară,
Fălcile să-i înțepenească,
Turma să nu o privească!
Untura firul o-nvăli,
Lupul pe potecă o orbi,
Să nu poată colții deschide,
Să nu strice noatenii tineri.
Piei, fiară, în codrul des,
Că nodul pe poartă l-am ales!
Ocoalele noastre pline rămână,
Cu spor și cu zile senine,
Lupul gura și-o închiză,
Stâna neatinsă să rămână!
Cum isprăvi copila de strigat cele optsprezece versuri populare, un urlet lung, ce se tângui neputincios printre stâncile Postăvarului, răsună din adâncul pădurii. Haita de lupi, prinsă parcă într-un clește nevăzut, întoarse spatele strungii și pieri în cețurile adânci ale cheilor, lăsând cărarea curată. Toma răsuflă ușurat, lăsă bota de paltin pe umăr și dădu semnalul de plecare. Porțile țarcurilor se deschiseră cu un scârțâit lung, iar oile porniră în șiruri mândre pe potecă spre văi, în sunet de tălăngi, ocrotite de legământul nodului sfințit.
Coborârea turmei prin cheile înguste ale munților se făcea în zilele așezate ale toamnei, sub un cer de azur rece care începea a mângâia pădurile de gorun. Toma pășea în fruntea alaiului, dar la coada strungii, un argat necredincios pe nume Gheorghe, ascuțea pe ascuns tăișul unui cuțit pe o piatră de prund. Flăcăul voia să taie cel mai tânăr berbecuț pentru a face o friptură mare la popasul din Satulung, nesocotind cu totul porunca moșului Ilie și interdicția cea aspră a sângelui din ziua rânduirii oilor.
– Măi Gheorghe, leapădă fierul din mână! strigă Rozanda, întorcându-se iute cu fața cernită de o spaimă cumplită. Oare ți-ai pierdut mințile în astă zi de Sântămărie Mică? N-ai auzit tu din bătrâni că cine varsă sânge de animal în ceasul coborâtului aduce boala cea grea și sterilitatea peste tot ocolul? Ne lași fără miei la primăvară și usuci mana oilor de-o pică o singură picătură pe pământ!
Gheorghe râde hapsân, ridicând cuțitul deasupra grumazului berbecului:
– Basme de-ale baciilor fricoși, mândro! Berbecul ăsta e gras și carnea lui ne-o da vlagă pe potecile astea reci. Ce treabă are nodul vostru de lână cu foamea mea?
Ridicase argatul cuțitul, gata să străpungă carnea fragedă, dar cum vru să lase fierul să cadă, o minune nevăzută opri brațul lui în aer. O durere cumplită, ca un cârcel de gheață moartă, îi înțepeni degetele pe mânerul de os, iar cuțitul îi scăpă din palme, prăbușindu-se în gozul cărării fără să atingă nicio fărâmă de carne. Din adâncul pădurii se auzi un urlat lung de lup, ce sparse liniștea amiezii de septembrie, amintind tuturor că fiarele stăteau la pândă și gura lor rămăsese legată doar prin nodul cel sfânt de pe strungă. Gheorghe căzu în genunchi, dârdâind din toate încheieturile de spaimă și privind neputincios spre animalul care scăpase nevătămat din calea pierzaniei.
Gheorghe zăcea pe prundul jilav al potecii, cu degetele strânse ca un clește de fier și privirea pierdută în negura ce începea să se ridice dinspre văi. Berbecuțul cel mândru, scăpat din calea tăișului blestemat, păși domol spre mijlocul turmei, scuturându-și tălăngile de argint în liniștea toamnei. Toma se apropie cu pași mari, ridică bota de paltin și privi argatul cu o asprime ce nu lăsa loc de iertare timpurie.
– Vezi, măi băiatule, că trufia nu se pune cu rânduiala veche a munților? glăsui baciul, iar vocea lui avea greutatea bolovanilor din chei. De pica o singură picătură de sânge pe pământ în ceasul coborâtului, uscași tot sporul ocoalelor noastre. Nimic nu mai mântuia noatenii de sterilitate și friguri! Mulțumește Sfântului că ți-a legat brațul înainte de a face marea nelegiuire!
Gheorghe, cu glasul sugrumat de plâns, strângându-și palmele tremurânde la piept:
– Iartă-mă, baciule Toma, și tu, mândră Rozandă! Mi s-a întunecat mintea de foame și n-am crezut în zilele oierilor. Simt cum frigul toamnei mi-a intrat în oase... Primesc orice pedeapsă, numai lăsați-mă să-mi spăl păcatul prin muncă cinstită la stână!
Rozanda se apropie, ținând în mână o strachină cu lapte proaspăt, muiat în trei fire de busuioc sfințit de la sărbătoarea Sântămăriei Mici. Stropi fruntea argatului și brațul lui înțepenit, iar cârcelul cel de gheață pieri ca prin farmec, lăsând carnea să se moale și sângele să curgă liber prin vine.
– Ridică-te, Gheorghe, ziși fata cu blândețe mocănească. Pământul ăsta iartă neștiința, dar nu rabdă îndărătnicia. Iei bota și mergi de păzește strunga oilor alături de Toma. Cât o rămâne nodul de lână neatins pe stâlp, lupii n-or avea putere să deschidă fălcile, iar oile noastre or ajunge mari și mândre sub cerul lui Răpciune!
Alaiul cel mândru al oilor intră în Satulung tocmai când amurgul zilei de septembrie vopsea crestele Pietrei Mari în nuanțe de purpură și aramă veche. Toți gospodarii din Țara Bârsei ieșiră în ulițe cu chiote de bucurie, văzând că cele trei sute de oai se întorceau din golul alpin nevătămate de colții fiarelor și neatinse de blestemul sterilității. Curțile mocanilor clocoteau de viață; lăptăriile miroseau a caș proaspăt și urdă caldă, iar frica lupilor se topise cu totul din sufletele oamenilor.
Gospodarii din satele învecinate se adunară în bătătura casei lui Toma pentru sărbătoarea Răvășitului, aducând strachini pline cu mălai cald din țest, praz verde și friptură de berbec bătrân, gătită cu rânduială. Mesele lungi de stejar clocoteau de voie bună, în timp ce flăcăii porniră jocurile așezate ale oierilor, lăsând hăulitele să răsune peste târnovuri până spre înălțimile munților.
– Să trăiești, baciule Toma! strigă baciul cel mai bătrân din așezare, ridicând o cupă de lut plină cu mied vechi. Ai adus turma întreagă și ai ținut rânduiala nodului ca un adevărat păstrător al neamului nostru. De azi înainte, lupii n-or mai avea căutare la ocoalele noastre, iar noatenii or crește mari cât berbecii cei mândri de nedeie!
Rozanda stătea alături de el, purtând o maramă mândră de borangic, cu obrajii rumeniți de bucurie, simțind că nicio necurățenie nu mai putea să le strice cununia ce bătea la ușă sub ocrotirea deplină a toamnei.
Jocul și petrecerea ținură în ogradă până ce luna lui Răpciune atinse miezul nopții, argintind acoperișurile de șindrilă și stâlpul cel mare din bârne de brad unde nodul de lână albă și untură își făcuse lucrarea sfântă. Toate umbrele fiarelor pieriseră dincolo de văi, goniți de puterea credinței și a legământului sfințit la coborâtul oilor.
– Să țineți minte acest praznic, feciori, vorbi Toma, strângând-o de mână pe Rozanda sub lumina blândă a stelelor. În fiecare an, când soarele o începe a strânge holds și frigul o coborî din munte, porțile strungii să fie legate cu lână albă, iar fierul cuțitului să rămână uitat în cui. Așa vom avea turmele ocrotite, ocoalele pline de belșug și sporul lăsat de Dumnezeu nevătămat de fiare.
Nunta lui Toma cu Rozanda se făcu în duminica următoare la biserica cea veche de piatră, cu cel mai mândru alai de oieri care s-a pomenit vreodată în Țara Bârsei, lăsând în urmă o amintire nepieritoare ce s-a transmis din neam în neam până în zilele noastre, sfințind hotarul coborâtului oilor.
Rămas-a muntele drept mărturie, iar cine trece prin pasul Branului poate vedea și azi chipul de piatră al nodului lupilor...
---
legenda 2
©ioan muntean, 2026
izvoarele curate se usucă lent
nu mai există rouă în zori
izolați în turnuri de veghe reci
-->