Postările lui Ioan Muntean (2468)

Filtrează după

Balul Dumitriţelor (2)

02. (poezie, cybersonet, teatru)

~ ciclul amurgul de catifea ~

trepte către somnul pământului

capitolul VI tragedie alegorică de factură baroc-suprarealistă

Balul Dumitriţelor (2)

tragedie în versuri fixe

„Balul Dumitrițelor” este o tragedie alegorică de factură baroc-suprarealistă. Acțiunea se petrece în noaptea de 31 octombrie, în interiorul unei sere părăsite, cu geamuri sparte, devenită palatul crepuscular al Curții Florale a lui Octombrie. Timpul este linear și implacabil: personajele au la dispoziție exact câteva ore până în zori, când Crivățul (Marele Executor) va lăsa să cadă primul îngheț total, anihilând curtea.

Distribuția (personajele tragediei)

PRINȚESA CHRYSANTHEMUM (Crizantema/Dumitrița Roz-Amurg): Suverana absolută a Curții. Monarh rigid, de o mândrie aristocratică neschimbată. Refuză să își părăsească tronul geometric, considerând că ordinea petalelor sale poate opri iarna.

5209892de513a0ac8eb7d8685672cfd8.jpg?profile=RESIZE_400xMARCHIZUL DE COSMOS (Floarea de Ciocolată): Un dandy decadent, îmbrăcat în catifea neagră-vișinie. Știe că specia lui este un miracol hibrid, clonat. Acceptă moartea cu o voluptate erotică și își împrăștie parfumul de cacao ca pe un drog ritualic.

VRĂJITOAREMEDEEA (Brândușa de Toamnă): O prezență spectrală, golașă, apărută direct din crăpăturile pardoselii de ciment. Nu are haine (frunze), este doar o tijă translucidă lila. Poartă otravă (colchicină) în vene și funcționează ca un orator al apocalipsei.

CONTELE DE CALENDULA (Gălbeneaua): Medicul Curții și alchimistul popular. Îmbrăcat în chihlimbar lipicios, încearcă să panseze rănile lăsate de brumă și să conserve resturile de căldură solară în sticle de poțiune.

BARONEASA CYCLAMEN (Cyclamen de Toamnă): O curtezană a umbrelor, ce locuiește în colțurile reci ale serei. Are frunze brodate cu marmură și argint. Cynică, privește drama de la distanță prin elicele petalelor sale întoarse.

CRIVĂȚUL (Marele Executor): Un mesager mut, îmbrăcat în zale de promoroacă și zăpadă. Nu vorbește, dar prezența sa se manifestă prin prăbușirea geamurilor și suflul alb care mineralizează personajele.

ACTUL I - Pendulul de chihlimbar

Scena II

 

În penumbra serei, aerul devine dens și greu, impregnat de o emanație stranie de cacao pură și vanilie neagră. Printre geamurile sparte se strecoară Marchizul de Cosmos, aruncându-și pelerina de catifea bordo-negricioasă peste cimentul umed. Baroneasa Cyclamen, retrasă într-un colț acoperit de mușchi, își rotește frunzele argintii cu un zâmbet cinic.

Dialogul Senzual al Amurgului: Marchizul de Cosmos și Baroneasa Cyclamen (rondel)

MARCHIZUL DE COSMOS:

ffbc8c4c84d240f14d01a2c2dfa14828.jpg?profile=RESIZE_400xMiroase a ciocolată în ungher,

Satinul grena-cupru se desface,

Când toamna peste sere vrea să-ndace

Cătușa ei de promoroacă-n cer.

 

Sunt hibridat prin misticul mister,

O clonă care moare în tăcere,

Miroase a ciocolată în ungher,

Purtând în vene ultima durere.

 

Râzi, Cyclamen, pe tronul de granit,

Dar catifeaua mea absoarbe noaptea,

Lăsând ca negrul să-și asume moartea

În acest cub de sticlă prăbușit.

Miroase a ciocolată în ungher!

 

BARONEASA CYCLAMEN: (Își îndreaptă petalele întoarse ca niște elice reci, privindu-l de sus)

9f1d6937556317325cb6f31d4c4b3cce.jpg?profile=RESIZE_400xO mască de mătase și venin,

Arunci, Marchize, peste oarbă brumă,

Când din potirul tău electric adună

Pământul tot parfumul tău divin.

 

Eu am desene-n marmură și țin

O grilă de argint pe frunza oarbă,

O mască de mătase și venin

Ce refuză din gheață să absoarbă.

 

Tu ești un dandy gata de extincție,

Un spasm de zahăr ars pe un altar,

În timp ce eu rămân ca un cristal

Ce sfidează a timpului distincție.

O mască de mătase și venin!

 

MARCHIZUL DE COSMOS: (Se apropie de ea, lăsând parfumul să o învăluie ca un drog)

c40fe81ddb9561950f47650d7cafa0b3.jpg?profile=RESIZE_400xSuntem amanetul aceluiași vers,

Baroneasă cu inimi de piatră,

Să începem al umbrelor mers!

 

Scena III

Temperatura scade brusc în seră. Bruma începe să deseneze primele cristale geometrice pe marginile geamurilor sparte. Contele de Calendula pășește în centrul serei, îmbrăcat în haina lui de chihlimbar lipicios, agitând o eprubetă din care se ridică un miros iute, balsamic, de rășină medicinală. El încearcă să panseze crăpăturile din ziduri cu o alifie aurie, avertizând Curtea cu o disperare calculată.

Intervenția Contelui de Calendula (Gălbeneaua) (triolet)

CONTELE DE CALENDULA:

4aef93f653381f379a50f55e58123302.jpg?profile=RESIZE_400xTermometrul a coborât la zero grade, 

Oglinda de chihlimbar s-a fisurat, 

Iar frigul oarbă carnea ne-o decade. 

 

Termometrul a coborât la zero grade! 

Poțiunea mea de miere nu mai cade

Pe stratul care-acum e blestemat.

 

Termometrul a coborât la zero grade,

Oglinda de chihlimbar s-a fisurat! 

 

55db578bf058bc0f883579a9490558c9.jpg?profile=RESIZE_400x(Agită eprubeta spre Prințesa Chrysanthemum, care rămâne nemișcată pe tron.)

Balsamul meu de aur e uscat, 

Iar rănile din sticlă sângerează, 

Octombrie e-un rege abdicat. 

 

Balsamul meu de aur e uscat! 

Niciun remediu nu e garantat 

Când Crivățul pe la ungher veghează. 

 

Balsamul meu de aur e uscat, 

Iar rănile din sticlă sângerează!

 

0f22a79d55767bc69542ecb6c2f7a6dc.jpg?profile=RESIZE_400xVRĂJITOARE MEDEEA (Brândușa): (Râde spectral din crăpătura podelei, cu tija ei lila tremurând)

Degeaba pui un unguent solar,

Căci venele pământului sunt reci,

Otrava mea e singurul altar!

 

PRINȚESA CHRYSANTHEMUM: (Se ridică în picioare, cu o demnitate imperială rigidă. Purpura rozelor ei de catifea strălucește sub lumina lunii care tocmai a răsărit printre grinzi)

Destul cu vaierul de spițer!

Să bată ritmul, să înceapă dansul,

Chiar dacă sârmele ne prind în cer!

(Muzica barocă, interpretată de un taraf invizibil de greieri înghețați, izbucnește brusc în acorduri disonante. Cortina Actului I coboară peste o seră care începe să tremure.)

---

Motto: „Lumina unghiulară a lui noiembrie desenează pe pământ geometrii secrete, în care petalele rămase nu sunt altceva decât rugăciuni de foc trimise cerului de plumb.”

Dedicație: Celor care știu să asculte foșnetul luminii la apus și să caute frumusețea ascunsă în unghiurile ascuțite și melancolice ale ultimelor grădini rămase în picioare.

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

02. (poezie, cybersonet)

~ ciclul nostalgia de plumb: noiembrie ~

tratat de mineralizare a formei și botanică spectrală

triptic de noiembrie I.I: crizantema neagră

alchimia umbrei în oglinda de argint (cybersonet MLXXVI)

umbrei din oglinda de argint

 

a0ff29b5a6efc339a76bdc6a34ffc841.jpg?profile=RESIZE_400xea își ascunde chipul sub faldul de sulfură

o statuie de jad în curtea părăsită

de bruma din noiembrie adânc încremenită

fără un gest de milă fără un cuvânt din gură

 

tu o privești din umbră ca pe o pradă rară

o alchimie grea de praf și de neant

când trupul ei emană un abur elegant

ce prinde să încingă această noapte amară

crizantema%20neagra%202.gif?profile=RESIZE_400x 

acolo sub zăpada ce stă să cadă lent

se naște o dorință profundă interzisă

o poartă către iad ce pare larg deschisă

în acest tragic sumbru și rece continent

 

ei se transformă-n minerale pure mate

iar sevele noptatice sunt pe deplin uscate

---

Notă: denumire populară: crizantema neagră. denumire științifică: chrysanthemum morifolium/"midnight"; origine: Asia de Est. Răspândire: Grădini botanice și colecții private datorită rarității pigmentului hibridizat. Culoare: Negru-indigo cu reflexe violacee sub lumină spectrală. Florescență: Noiembrie târziu. Mod de cultivare: Necesită protecție la rădăcină prin mulcire, dar florile suportă temperaturi de până la -5 grade Celsius, păstrându-și textura cerată.

Motto: „Pământul își strânge sevele în pumnul de gheață; doar cuvântul mai arde, fixat în rugină.”

 

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

Vama gândurilor din urmă (Jurnalistul cosmic)

02. (cyberproză, jurnalism, aurointerviu)

~ Arhipeleagurile sinelui ~

Interviuri închipuite cu uneltele timpului, ale umbrei și ale memoriei

Ultimul interviu (perspectiva moștenirii)

Episodul 1:

Vama gândurilor din urmă (Jurnalistul cosmic)

Motto: „La final, nu contează anii din viața ta, ci viața din anii tăi.” — Abraham Lincoln

 

Descrierea personajelor

5a13f642aa1a8f1b253975af55a26749.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Jurnalistul cosmic) - Nume real: Hermes (Instanța de Dincolo); Entitate spirituală/Poreclă: Culegătorul de Cenușă/Jurnalistul Sferelor; Entitatea care conduce acest interviu ultim nu are o vârstă biologică și nici o fizicalitate rigidă. Se înfățișează ca o siluetă androgină, fluidă, îmbrăcată într-o robă lungă dintr-o pânză de in nevopsit, ce pare să atragă și să rețină micile scântei ce plutesc în aer. Chipul său are o simetrie perfectă, nepământeană, cu pielea de o paloare sidefie și ochelari rotunzi, fără rame, ale căror lentile reflectă constelații întregi în continuă mișcare. Privirea lui Hermes este o mare de liniște, un cenușiu infinit ce nu cunoaște judecata, mânia sau graba, ci doar o curiozitate cosmică, ocrotitoare. În mâinile sale subțiri, cu degete lungi ce par sculptate în gheață, ține o călimară din cristal negru și o pană de pasăre necunoscută, ale cărei fibre ard cu o flacără rece, albăstruie. Vocea lui este o polifonie discretă, un foșnet de stele ce se sting și un susur de râu subteran, vorbind în propoziții muzicale ce curăță conștiința scriitorului de orice reziduu de vanitate.

4dd065f8cfd987a8723a1a601447056d.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatul (Scriitorul la Finalul Drumului) - Nume real: Andrei Codrescu; Entitate spirituală/Poreclă: Pelerinul fără Bagaje/Demiurgul iertat; Bărbatul aflat în fața Culegătorului de Cenușă arată ca un călător care a abandonat la graniță toate măștile și titlurile sale pământene. Este îmbrăcat într-o cămașă simplă, albă, din bumbac moale, lăsată liberă peste pantaloni de stofă închisă, fără pantofi, călcând desculț pe pământul simbolic. Pe chipul său, complet destins, nu mai există nicio urmă din tensiunea sau vinovăția cronică a episoadelor anterioare; ridurile din jurul ochilor și al gurii au devenit simple linii de geografie sacră, urme ale unui curaj asumat de a trăi și de a greși. Părul său complet argintiu este lăsat liber, purtat de curenții invizibili ai încăperii. Privirea lui Andrei, de un căprui spălat de iluzii, are claritatea apei de izvor, reflectând o pace adâncă, socratică. Mâinile sale, odinioară agitate pe taste sau în jurul cănilor de cafea, stau acum liniștite pe genunchi, cu palmele deschise, pregătite să lase să plece ultimele cuvinte în formă de dâre de lumină.

Cadrul Spațio-Temporal

06816eea3d262beea3130a7ae57e1a7e.jpg?profile=RESIZE_400xÎntâlnirea onirică se produce într-o încăpere circulară, suspendată într-un spațiu atemporal, unde pereții sunt făcuți dintr-o pâclă densă, sidefie, ce lasă să se ghicească în depărtare rotirea lentă a unor nebuloase stelare. Timpul nu are nicio coordonată socială sau biologică; este ceasul esențial al bilanțului total, un crepuscul cosmic etern unde o lumină caldă, purpurie, vine de peste tot și de nicăieri, eliminând umbrele dure. Aerul este incredibil de rarefiat, cald, mirosind intens a tămâie arsă, ceară de albine, pagini vechi de manuscris și vânt de primăvară terestră. În centrul acestei camere rotunde nu există mobilier, ci doar două cuburi mari din sare albă, brută, ce emană o strălucire discretă. Tăcerea este una sacră, o liniște deplină în care fiecare cuvânt rostit de scriitor prinde o formă fizică instantanee, transformându-se într-o foaie de hârtie luminoasă ce arde cu o flacără caldă în aer, lăsând în urmă fire de cenușă de argint ce plutesc hipnotic prin încăpere.

Dialogul

f46449d735bd314e841cc3613402e5b1.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Hermes/Culegătorul de Cenușă): (Înmoaie pana în călimara de cristal negru, lentilele ochelarilor săi reflectând o galaxie în spirală) Pelerinule, ai ajuns la Vama gândurilor din urmă. Ai lăsat jos verigheta de argint, sticluța de parfum, hărțile marțiene și medaliile grele de la Stockholm. Ai venit în fața mea fără bagaje, exact așa cum ai plecat din camera de zece ani cu avioanele tale din carton. Cuvintele tale de acum nu mai pot minți; ele devin lumină sau cenușă sub privirea mea. Spune-mi direct, Andrei: când privești înapoi spre imperiul tău de semne și cărți publicate, ce anume din tot ce ai scris mai are greutate în această tăcere a sferelor? Ce rămâne din tine când opera ta devine praf?

Scriitorul (Andrei/Pelerinul fără Bagaje): (Pășește încet pe pământul sidefiu, cuvintele sale născându-se în aer ca niște foi de aur ce încep să ardă cu o flacără blândă) Nu rămâne nicio carte, Hermes... Și e o ușurare divină. Cărțile mele au fost doar niște schele pe care m-am urcat pentru a încerca să ajung la cerul propriei mele conștiințe. În această tăcere, greutate mai are doar ceea ce am simțit în timp ce scriam, nu volumul legat în piele de pe raft. Rămâne tremurul degetelor mele de la ora două dimineața, rămâne uimirea curată în fața unei fraze care s-a născut dincolo de voința mea, ca un dar divin. Când opera mea devine praf, din mine rămâne doar capacitatea de a fi iertat. Am înțeles că succesul literar a fost doar o formă elegantă de a-mi masca frica de moarte. Aici, moartea nu mai e un dușman, ci e editorul suprem care a eliminat toate adjectivele mele inutile, lăsând doar substantivul nud al eului meu integrat și curat.

9fb673701e757935df0dc390aff39858.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Hermes/Culegătorul de Cenușă): (Urmărește foaia de aur cum se transformă în cenușă de argint, notând ceva pe o foaie invizibilă) Răspunsul tău a lăsat în aer o lumină stabilă, nu s-a risipit în fum. Dar vama cere un bilanț complet al relațiilor tale terestre. Ai căutat dragostea în chipuri de femei reale, ai transformat sensibilitatea în conflicte între Rațiune și Emoție, între Critic și Visător. În această economie universală a spiritului, ce se alege de toate rănile pe care le-ai provocat sau pe care le-ai primit în numele artei tale? A meritat durerea de pe Pământ pentru a clădi acest arhipelag interior?

Scriitorul (Andrei/Pelerinul fără Bagaje): (Își împreunează palmele deschise, o nouă frază prinzând formă ca o peliculă de lumină purpurie ce arde cu miros de trandafiri uscați) Durerea a fost dăltuirea necesară, Hermes. Fără rănile primite și fără cele provocate din neînțelegere sau din lașitatea orgoliului meu, aș fi rămas o pânză albă, nefolosită, o clădire fără fundație. În această economie a spiritului, nicio lacrimă nu se pierde; ele s-au transformat în râurile care separă și unifică insulele din arhipelagul meu interior. Relațiile mele eșuate nu au fost niște ratări, ci au fost laboratoarele în care Anima mea a învățat să treacă de la posesie la iertare curată. Am înțeles că am iubit cu adevărat doar în momentele în care am lăsat cealaltă ființă să fie liberă, chiar dacă plecarea ei lăsa o prăpastie în viața mea cotidiană. Tot ce am iertat și tot ce mi s-a iertat este singura avere pe care o am acum. Durerea de pe Pământ a meritat, pentru că ea a fost combustibilul brut din care s-a născut această blândețe socratică cu care te privesc acum în ochi.

*

bfd88bf4d8feb1380732bc004eee345c.jpg?profile=RESIZE_400xLumina purpurie din încăpere devine de o intensitate aurie, solară, iar nebuloasele de dincolo de pâcla sidefie încep să pulseze în ritmul respirației scriitorului. Hermes se ridică de pe cubul de sare, lăsând pana de o parte și făcând doi pași mari spre Andrei. Pentru prima dată, ochelarii săi fără rame dispar, dezvăluind doi ochi ce sclipesc ca două stele reci, dar pline de o compasiune infinită, cosmică. Cenușa de argint de pe jos se adună într-un cerc perfect în jurul celor două entități.

*

Intervievatorul (Hermes/Culegătorul de Cenușă): (Vocea lui își pierde polifonia discretă, devenind un murmur cald, unic, de o blândețe maternă) Ai trecut vama, Andrei. Cuvintele tale au ars fără să lase fum negru de vanitate sau resentiment; au lăsat doar argint curat. Moștenirea ta nu stă în testamente juridice sau în numărul de cititori care îți vor rosti numele pe Pământ. Spune-mi, înainte ca această încăpere circulară să se dizolve și să treci dincolo de linia sferelor, ce mesaj lași versiunii tale din prezent, omului care încă se mai trezește la ora șase jumătate dimineața și se uită în oglinda din baie cu cearcăne de vinovăție? Care este ancora ultimă pe care i-o dăruiești din acest punct al moștenirii depline?

1a68fb3ebb2420fa65e869dc92001e05.jpg?profile=RESIZE_400xScriitorul (Andrei/Pelerinul fără Bagaje): (Zâmbește larg, o expresie de totală eliberare; ultima sa frază izbucnește în aer ca o sferă de lumină albă, oarbă, ce inundă tot spațiul cu miros de pâine caldă și vanilie) O să-i spun un singur lucru: „Nu te mai teme de imperfecțiune, Andrei. Ești deja iertat pentru toate textul pe care nu le-ai scris și pentru toate iubirile pe care nu ai știut cum să le păstrezi”. O să-i spun să privească foaia albă nu ca pe o corvoadă a egoului său anxios, ci ca pe o pânză a unui miracol cotidian unde Maria și Elena continuă să urzească sensibilitatea. Să lase Backspace-ul să se odihnească și să aibă curajul de a pedala fără mâini pe ghidon, chiar și numai pentru zece secunde, înfruntând gravitația lumii adulte cu o inimă vulnerabilă, de copil. Moștenirea mea este această pace pe care i-o trimit înapoi prin timp. Totul trece, dar nimic nu se pierde. Arhipelagul este în sfârșit întreg, unificat și plin de lumină. (Sfera de lumină albă izbucnește definitiv, anulând orice geometrie și lăsând spațiul într-o armonie absolută, mută).

Concluzia Intervievatorului

Sfera de lumină albă, oarbă, s-a dizolvat treptat, transformându-se în reflexia familiară a ecranului digital de pe biroul meu de lucru din prezent, readucându-mă înapoi în realitatea camerei mele, unde aerul condiționat zumzăia monoton. Pe birou, manuscrisul deschis își păstra ciornele pline de tăieturi și note de subsol, o structură administrativă ce părea dintr-o dată atât de caldă și primitoare în comparație cu măreția austeră a vămii cosmice.

730a8d42ab4a206dc78ba04094a6b242.jpg?profile=RESIZE_400xTotuși, acea pace profundă, decantată, pe care am adus-o cu mine din întâlnirea cu Hermes a rămas agățată de umerii mei ca un veșmânt liturgic curat. Acest prim episod din axa finală a Perspectivei Moștenirii a reprezentat marea operă de unificare a întregii noastre serii de autointerviuri închipuite. Am înțeles că moștenirea adevărată a unui creator nu stă în acumularea de succese exterioare sau în clădirea unui monument de orgoliu literar, ci în capacitatea de a capitula cu demnitate în fața propriei sale fragilități umane, transformând durerea și eșecurile în cărămizi de fundație ale unei conștiințe împăcate.

Privesc spre foaia albă din fața mea și nu mai simt teroarea timpului care se scurge sau frica de a nu fi destul de bun în ochii lumii exterioare. Știu că pelerinul din mine a trecut deja vama și că toate cuvintele pe care le voi așeza de acum încolo pe hârtie nu vor mai fi unelte de manipulat imaginea de sine, ci vor fi simple scrisori de mulțumire trimise universului. Războiul s-a terminat, arhipelagul interior s-a unificat într-o singură, profundă respirație a spiritului, iar eu nu trebuie decât să am curajul de a lăsa suveica să treacă, dând formă și sens fiecărei clipe de viață trăită cu o inimă curată, eliberată de regrete.

---

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

Ritualul ceştilor de porţelan (sonetul XCVIII)

02. (poezie, sonet)

~ Arhitectura penumbrei ~

volumul III: Sonete de noiembrie

Motto : „Când natura intră în agonie, o confesiune senzorială de o intensitate rară devine scutul suprem împotriva crivățului.”

Ritualul ceştilor de porţelan (sonetul XCVIII)

mănușa de piele și timpul oprit

 

573a9e0ec2a45640541653fc8093817f.jpg?profile=RESIZE_400xȘi noiembrie-n ferestre ploaia sapă,

Mănușa ta pe masă-a fost lăsată

Ca un zălog al timpului, curată,

În burgul vechi ce-n ceață se adapă.

 

O linguriță-n zahăr vrea să-nceapă

O dulce simfonie, ritmată,

Privirea ta m-a căutat deodată

Și dorul cald din noi nu mai scapă.

cafea%201.gif?profile=RESIZE_400x 

Ne strângem degetele peste porțelanul fin,

Simțind cum arde ceaiul cu arome de mirt,

În timp ce crivățul la uși tot bate-n van;

În oaza asta plină de un farmec divin,

 

Noi bem clipa de toamnă ca pe un vechi spirt

Și izolăm noiembrie sub cerul transilvan.

---

sonet  98

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

Amiaza corbilor în defileul pârâului Cherit

02. (poezie, eseu, proză)

~ Bestiarul Mistic al Scripturii ~

simbolismul animalelor în tradiția ortodoxă

partea I: animalele sacre și biblice din vechiul și noul testament

„Făpturile Legii vechi au fost umbre pedagogice, suspinând după Hristos, Care a sfințit materia în potirul cosmic.”

Volumul XI. Corbul (CORVUS CORAX) 4

„Iarba câmpului laudă pe Creator; prin potirul firii, pământul se preface în Liturghie cosmică.

Amiaza corbilor în defileul pârâului Cherit

poem idilic ortodox

 

c58ce219c44197c47876a4dd39016957.jpg?profile=RESIZE_400xPe stânci golașe coboară blând lumina,

Spălând în miere piatra de argint,

Iar pacea sfântă își întinde tina,

Peste întreaga vale pe pământ.

 

În gura peșterii, la umbră rară,

Un corb negru planează maiestuos,

Purtând o pâine mică ce vrea să sară,

Din pliscul lui cel tare și lucios.

 

Un sfânt proroc veghează în tăcere,

Un psalm curat, liturgic și profund,

Iar vocea lui aduce mare miere,

0993f082ae7f2d908fae64fdfb8ecf89.jpg?profile=RESIZE_400xPreamărind pe Domnul cel Preasfânt.

 

Sunt păsări strânse în mistică iubire,

La umbra mare-a stâncilor de var,

Trăind o sfântă, pastorală primire,

Sub briza blândă ce aduce har.

 

Nu e nici zgomot, nici deșartă fală,

Totul respiră-n ritmul cel creștin,

O idilă cerească și morală,

Înmiresmată de cel har deplin.

---

bestiar biblic 63

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

01. (poezie, cybersonet)

~ ciclul nostalgia de plumb: noiembrie ~

tratat de mineralizare a formei și botanică spectrală

triptic de noiembrie I.I: crizantema neagră

Împărăteasa nopţilor de plumb (cybersonet MLXXV)

pentru nopțile lungi din noiembrie

 

b43c976142cccb8b951d1284b3d2f264.jpg?profile=RESIZE_400xÎn mantia de plumb ce calcă lent pe creste,

Tu îți deschizi potirul de catifea nocturnă,

Când timpul își varsă sevele dintr-o urnă

Și lumea se scufundă în veche, tristă poveste.

 

Mă strângi în brațe reci, o, neagră împărăteasă,

Cu misticul tău parfum de umbră și sulfură,

de212d0ee5506c538ae66c7ca05db13d.jpg?profile=RESIZE_400xO febră clandestină ne arde pe la gură,

Când moartea albă intră neinvitată în casă.

 

Suntem doi rătăciți în noaptea de aramă,

Fixați într-o geometrie de gheață și suspine,

Din carnea ta de umbră un greu blestem mai vine,

Iar trupul meu de ceară de frig nu se mai teamă.

 

Rămânem împietriți sub cerul de funingine,

O alchimie oarbă ce n-o mai poți respinge.

---

Notă: Denumire populară: Crizantema Neagră. Denumire științifică: Chrysanthemum morifolium / "Midnight". Origine: Asia Orientală (China și Japonia). Răspândire: Cultivată la nivel mondial în zonele temperate ca plantă ornamentală de toamnă târzie. Culoare: Purpuriu extrem de închis, aproape negru pelinian. Florescență: Octombrie - Noiembrie, rezistând la primele înghețuri. Mod de cultivare: Preferă soluri bine drenate, expunere la soare în timpul verii pentru o înflorire spectaculoasă în nopțile lungi de toamnă.

Motto: „Pământul își strânge sevele în pumnul de gheață; doar cuvântul mai arde, fixat în rugină.”

 

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

Balul Dumitriţelor (1)

01. (poezie, cybersonet, teatru)

~ ciclul amurgul de catifea ~

trepte către somnul pământului

capitolul VI tragedie alegorică de factură baroc-suprarealistă

Balul Dumitriţelor (1)

tragedie în versuri fixe

„Balul Dumitrițelor” este o tragedie alegorică de factură baroc-suprarealistă. Acțiunea se petrece în noaptea de 31 octombrie, în interiorul unei sere părăsite, cu geamuri sparte, devenită palatul crepuscular al Curții Florale a lui Octombrie. Timpul este linear și implacabil: personajele au la dispoziție exact câteva ore până în zori, când Crivățul (Marele Executor) va lăsa să cadă primul îngheț total, anihilând curtea.

Distribuția (personajele tragediei)

ff3c3c6d898c411d4463c9a356706f73.jpg?profile=RESIZE_400xPRINȚESA CHRYSANTHEMUM (Crizantema/Dumitrița Roz-Amurg): Suverana absolută a Curții. Monarh rigid, de o mândrie aristocratică neschimbată. Refuză să își părăsească tronul geometric, considerând că ordinea petalelor sale poate opri iarna.

MARCHIZUL DE COSMOS (Floarea de Ciocolată): Un dandy decadent, îmbrăcat în catifea neagră-vișinie. Știe că specia lui este un miracol hibrid, clonat. Acceptă moartea cu o voluptate erotică și își împrăștie parfumul de cacao ca pe un drog ritualic.

VRĂJITOAREMEDEEA (Brândușa de Toamnă): O prezență spectrală, golașă, apărută direct din crăpăturile pardoselii de ciment. Nu are haine (frunze), este doar o tijă translucidă lila. Poartă otravă (colchicină) în vene și funcționează ca un orator al apocalipsei.

CONTELE DE CALENDULA (Gălbeneaua): Medicul Curții și alchimistul popular. Îmbrăcat în chihlimbar lipicios, încearcă să panseze rănile lăsate de brumă și să conserve resturile de căldură solară în sticle de poțiune.

BARONEASA CYCLAMEN (Cyclamen de Toamnă): O curtezană a umbrelor, ce locuiește în colțurile reci ale serei. Are frunze brodate cu marmură și argint. Cynică, privește drama de la distanță prin elicele petalelor sale întoarse.

CRIVĂȚUL (Marele Executor): Un mesager mut, îmbrăcat în zale de promoroacă și zăpadă. Nu vorbește, dar prezența sa se manifestă prin prăbușirea geamurilor și suflul alb care mineralizează personajele.

ACTUL I - Pendulul de chihlimbar

Scena I

Interiorul serei. Lumina oblică de la ora 17:00 desenează dungi lungi de rugină pe podeaua de ciment. În centru, Prințesa Chrysanthemum stă pe un tron de tije rigide. La picioarele ei, Medeea (Brândușa) răsare spectral dintr-o crăpătură.

Marele Monolog Introductiv al Medeei (Brândușa de Toamnă) - glossă

f71abff1b3f8e3295dd6f921e12c356b.jpg?profile=RESIZE_400xVăd bruma cum coboară pe amurg,

O armată albă-n zale de oțel,

În vene reci doar picături mai curg,

Din ceasul vechi de plumb și de mătase.

Prințesă, strânge haina pe potir!

Marchize, varsă negrul tău delir!

Octombrie se-nchide într-un vers,

Iar noi suntem amanetul unui mers.

 

Văd bruma cum coboară pe amurg,

O dâră cenușie pe perete,

Iar razele soarelui oblic recurg

La ultimele sângerări secrete.

Nu mai avem nici timp pentru frunziș,

Suntem golașe, prinse-n unghi casant,

Iar moartea vine-ncet, pe furiș,

În haine lungi de sticlă și diamant.

 

0365a304fd268249d2a3c9d0e8149660.jpg?profile=RESIZE_400xO armată albă-n zale de oțel,

Bate la porți de sticlă și de fier,

Fiecare petală-i un model

Ce își trimite plânsul către cer.

Se sfâșie mătasea din unghere,

Iar tu, Chrysanthemum, rămâi pe tron,

Sperând că mândra, muta ta putere

Va schimba iarna-n cald și vechi hrisov.

 

În vene reci doar picături mai curg,

Otravă pură, mistică și grea,

Eu n-am veșminte-n care să mă-ndurg,

Sunt doar o tijă-n prag de aspră nea.

Colchicina-mi pulsează sub scoarță,

Un remediu mortal pentru strigoi,

În timp ce toamna își stinge-a ei torță

Și ne lasă golașe în noroi.

 

2a1fe415c70740fff0daade365f5c071.jpg?profile=RESIZE_400xDin ceasul vechi de plumb și de mătase,

Nisipul s-a scurs fin și nemilos,

O umbră lungă-n colțuri a rămase,

Să tragă carnea serii-ncet în jos.

Nu mai e timp de baluri și serate,

O, Contele de Calendula minte!

Poțiunile sunt de oxizi uscate,

Iar vorbele-i sunt reci și sfinte.

 

be5fc05b2e8e7258d6c4b3189f2abdd3.jpg?profile=RESIZE_400xPrințesă, strânge haina pe potir!

Nu-ți risipi purpura pe podele,

Căci fuchsia și bordo-ul din delir

Vor deveni bucăți de pietre rele.

Îți pleacă în jos genele reflexe,

O, Dumitriță, balul e un chin!

În jurul tău sunt linii și complexe,

Ce beau din cupa sângelui, venin.

 

Marchize, varsă negrul tău delir!

Miroși a ciocolată și a dor,

Înainte ca Crivățul cel vampir

Să stingă-al petalelor mătăsos zbor.

Tu, Cosmos Atrosanguineus, știi

Că viața noastră-i clonă dintr-un vis,

O mistică serată de pustii,

În cubul serii gata de închis.

 

06fc7acb9765b9c00eda43706fb87a33.jpg?profile=RESIZE_400xOctombrie se-nchide într-un vers,

O grilă de paisprezece rânduri pure,

Un mecanism rigid și invers

Ce taie umbra sferelor din mure.

Nu mai există margini sau scăpare,

Rigoarea ne-a blocat într-un ungher,

Fiecare mișcare acum moare

Sub logica de gheață și de fier.

 

Iar noi suntem amanetul unui mers,

O simplă dâră de parfum pierdut,

Când timpul tot în hău s-a pervers

Și ne-a lăsat pe straturi, în mod mut.

Aparatul foliar e mort, strivit,

Fantomă lila sunt pe un pervaz,

Octombrie e-un templu dărâmat...

Iar Crivățul ne mușcă de obraz.

 

1bfcb48c20cf95c2f90b41491e60a33c.jpg?profile=RESIZE_400xIar noi suntem amanetul unui mers,

Octombrie se-nchide într-un vers,

Marchize, varsă negrul tău delir!

Prințesă, strânge haina pe potir!

Din ceasul vechi de plumb și de mătase.

În vene reci doar picături mai curg,

O armată albă-n zale de oțel,

Văd bruma cum coboară pe amurg.

---

descriere floare 

Motto: „Lumina unghiulară a lui noiembrie desenează pe pământ geometrii secrete, în care petalele rămase nu sunt altceva decât rugăciuni de foc trimise cerului de plumb.”

Dedicație: Celor care știu să asculte foșnetul luminii la apus și să caute frumusețea ascunsă în unghiurile ascuțite și melancolice ale ultimelor grădini rămase în picioare.

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

01. (cyberproză, jurnalism, aurointerviu)

~ Arhipeleagurile sinelui ~

Interviuri închipuite cu uneltele timpului, ale umbrei și ale memoriei

Interviul cu obiectele sau locurile din viața ta

Episodul 4:

Oglinda din adâncuri: dialog cu anima (ipostaza feminină — celor două cutii de bijuterii)

Motto: „În fiecare bărbat trăiește o sensibilitate ascunsă care știe să vindece rănile pe care logica le ignoră.”

Descrierea personajelor

9408e5711ad7afea42f3bc3cdc0dafcb.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Omul din Prezent) - Nume real: Andrei Codrescu; Entitate spirituală/Poreclă: Custodele Secretelor Frânte; Bărbatul care prezidează această confesiune nocturnă poartă haine confortabile de interior, un pulover simplu din cașmir negru, moale, cu gulerul înalt strâns în jurul gâtului, lăsându-i la vedere doar chipul palid, marcat de oboseala orelor mici ale dimineții. În ochii săi căprui, luminați doar de flacăra tremurătoare a unei lumânări, se citește o pioșenie arhaică și o vulnerabilitate nudă, complet eliberată de armura publică sau de siguranța carteziană. Mâinile sale mari, cu degete lungi și rigide, se odihnesc pe suprafața catifelată a unei noptiere vechi, cu palmele deschise într-un gest de totală capitulare în fața propriei sale istorii afective. Vocea lui Andrei este o șoaptă joasă, baritonală, cu inflexiuni ce sugerează o răbdare infinită, dar și o teamă surdă de a nu deștepta din somn fantomele unor eșecuri pe care le credea de mult îngropate în sertarele memoriei.

3f8b7298249048a08999c50c67cb5c90.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievata 1 (Verigheta de Argint) - Nume real: Silvia (Ipostaza Legământului Frânt); Entitate spirituală/Poreclă: Inerția Argintului/Memoria Cercului; O prezență metalică, rece și de o rigiditate aristocratică, ce pare să plutească deasupra unui mic suport din lemn de cireș. Se manifestă ca o siluetă feminină zveltă, îmbrăcată într-o rochie lungă, din mătase gri-cenușie, strânsă pe trup ca o armură fină, ce reflectă fiecare licărire a flăcării de lumânare. Chipul ei are o paloare de fildeș, cu trăsături perfect simetrice, nemișcate, iar privirea ei de un cenușiu-metalic este fixă, tăioasă, lipsită de orice îngăduință pentru slăbiciunile bărbatului. Degetele ei lungi poartă la rândul lor un cerc perfect, o verighetă identică. Silvia vorbește rar, cu o intonație egală, algoritmică, iar vocea ei are rezonanța cristalină și aspră a unui metal ce se lovește de faianța rece, exprimând rigoarea unei promisiuni care a supraviețuit divorțului, devenind o formă permanentă de vinovăție cronică în psihicul scriitorului.

478008cfaa6c4b35ce0a061553287638.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievata 2 (Sticluța de Parfum) - Nume real: Corina (Ipostaza Pasiunii Efemere); Entitate spirituală/Poreclă: Esența Volatilă/Trandafirul de Cenușă; În contrast total cu rigoarea metalică din stânga ei, această apariție este fluidă, magnetică și învelită într-o aură de o senzorialitate caldă. Se manifestă ca o siluetă feminină voluptuoasă, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă din voal de mătase de culoarea chihlimbarului închis, ce lasă în aer o dără continuă de mișcare și lumină caldă. Părul ei negru, lung și buclat, îi cade în dezordine pe umeri, mirosind intens a trandafiri uscați, mosc și scorțișoară. Ochii ei, de un căprui aprins, aproape negri, sclipesc de o intensitate febrilă, pasională, privindu-l pe Andrei cu un amestec de duioșie și reproș subtil. Gesturile ei sunt lente, feline, sinestezice; își trece degetele lungi peste buzele pline, lăsând în urmă o boare de parfum ce tulbură aerul camerei. Vocea Corinei este muzicală, caldă, plină de armonice și modulații catifelate, vorbind în imagini senzoriale care sfidează orice logică structurală a timpului.

Cadrul Spațio-Temporal

6fe8248d101050c881ea1ad3ad996cf6.jpg?profile=RESIZE_400xÎntâlnirea atemporală se produce în dormitorul scriitorului, în jurul unei noptiere arhaice din lemn de nuc lustruit, la ora exactă trei dimineața, în mijlocul unei tăceri depline de noiembrie. Timpul este cel al nopții profunde, când realitatea cotidiană se dizolvă complet într-un suprarealism psihologic intim. Încăperea este cufundată într-o penumbră deasă, claustrofobică, fiind iluminată exclusiv de flacăra mică, tremurătoare, a unei lumânări din ceară de albine așezate într-un sfeșnic de alamă ruginită. Aerul este dens, cald și tulburat de un amestec olfactiv straniu: mirosul curat de ceară topită se bate cu esența grea de trandafiri uscați și parfum vechi ce se evaporă direct din atomizorul defect al sticluței de cristal. Pe fundal nu se aude niciun sunet din stradă, orașul dormind acoperit de o pâclă lăptoasă, transformând suprafața de nuc în singura scenă activă a universului afectiv al bărbatului.

Dialogul

533a2634339f35d485859c4b4a9add1e.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Andrei/Custodele Secretelor Frânte): (Își apropie palmele de marginea noptierei de nuc, privind cum ceara fierbinte se prelinge pe sfeșnicul de alamă) Am coborât în această tăcere de la ora trei pentru că am obosit să mai port în buzunare greutatea unor promisiuni nerespectate și mirosul unor întâlniri efemere. Silvia, tu ești cercul de argint pe care l-am scos de pe deget acum cinci ani, dar care continuă să-mi strângă inima în fiecare duminică seară. Corina, tu ești sticluța de cristal fațetat ce a păstrat parfumul acelei singure veri la mare, o esență care refuză să se șteargă din memoria corpului meu. Silvia, deschide acest tribunal al obiectelor: de ce consideri că refuzul meu de a mai purta cercul tău este o profanare a propriei mele identități?

Verigheta de Argint (Silvia/Memoria Cercului): (Rămâne nemișcată, lumina lumânării reflectându-se ca o linie tăioasă pe rochia ei gri) Profanare, Andrei... Tu ai crezut că dacă pui un cerc de argint într-o cutie de bijuterii din catifea neagră, ai pus capăt și legământului spiritual. Eu sunt rigiditatea promisiunii pe care ai făcut-o în fața altarului, o geometrie a datoriei care nu se supune capriciilor tale de scriitor egoist. Când ai divorțat, ai crezut că ai cumpărat libertate, dar ai cumpărat doar un spațiu gol. Eu înregistrez în metalul meu fiecare dintre eșecurile tale de a clădi o relație durabilă. Te uiți la mine și vezi o închisoare a trecutului, dar eu am fost singura structură de rezistență care îți dădea o adresă morală reală în fața lumii. Fără cercul meu, ești doar un nomad afectiv care colecționează sticluțe de parfum sterile, alergând după o intensitate efemeră de teamă să nu înfrunți rigoarea unei construcții zilnice în doi.

f7b49f0a64045b32ba632e4c7672bdee.jpg?profile=RESIZE_400xSticluța de Parfum (Corina/Trandafirul de Cenușă): (Face o mișcare fluidă, voalul ei de chihlimbar lăsând o boare caldă în aer; râsul ei e muzical, cald) O construcție zilnică în doi... Silvia vorbește despre datorie pentru că ei îi este groază de viața vie, Andrei! Ea vrea să te transforme într-o statuie de argint, un bărbat previzibil care stă la o masă de bucătărie și își numără zilele într-o căsnicie care a murit de plictiseală acum zece ani. Eu nu sunt o sterilă, eu sunt esența volatilă a fericirii brute! Sunt fiorul acelei nopți de iulie de pe plajă, când ai scris cel mai frumos capitol din cartea ta, nu din datorie, ci din revărsare de viață. Dacă ai fi rămas în cercul Silviei, sufletul tău ar fi fost astăzi o chilie monastică uscată. Tu ai avut nevoie de parfumul meu pentru a ne reaminti că ești om, că ai trup, că ai piele și că poți simți miracolul unei clipe fără să ceri garanții de eternitate. Eu nu te las să uiți că frumusețea stă în efemer, nu în rigiditatea metalului.

Intervievatorul (Andrei/Custodele Secretelor Frânte): (Își ascunde chipul în mâini, respirând aerul saturat de mosc și ceară fierbinte) Vă ascult pe amândouă și simt cum conștiința mea se scindează din nou între datoria structurală și libertatea senzorială. Silvia, ai atins o coardă dureroasă: divorțul meu a lăsat în urmă o vinovăție cronică ce îmi macină fiecare dimineață de duminică. Corina, intensitatea ta m-a salvat de la necroză, dar m-a lăsat dependent de o iluzie a libertății. Silvia, te întreb direct: nu cumva rigoarea ta de argint a fost doar o formă de orgoliu rigid, o incapacitate de a ierta imperfecțiunile mele de artist haotic, preferând un mit al datoriei în locul unei iubiri vulnerabile, pământene?

d581a0f7f651df9826afb00e1a7187d2.jpg?profile=RESIZE_400xVerigheta de Argint (Silvia/Memoria Cercului): (Își coboară ușor privirea cenușie, pentru prima dată o linie a feței ei trădând o fisură emoțională) Da... Ai spart pojghița de gheață a argintului meu, Andrei. Orgoliul... A fost acolo. Mi-a fost atât de frică de dezordinea ta creativă, de nopțile tale de scris în care deveneai un străin pentru mine, încât am preferat să mă ascund în spatele regulamentelor și al datoriei. Am transformat verigheta într-o armă de control, în loc să o las să fie o îmbrățișare flexibilă. În încercarea mea de a te păstra perfect, te-am rigidizat până când cercul s-a frânt. Am confundat stabilitatea cu imobilismul. Iar acum stau în cutia asta de catifea, o bucată de metal greu care nu mai poate încălzi degetul nimănui, regretând că nu am avut curajul să cobor cu tine în noroiul vulnerabilității tale de om imperfect.

*

Flacăra lumânării din ceară de albine pâlpâie lung, emițând un sfârâit scurt de fitil ce face ca umbrele celor două cutii de bijuterii să se lungească geometric pe noptiera de nuc. Corina face doi pași mari spre Silvia, voalul ei de chihlimbar atingând rochia mătăsoasă, cenușie a misticei de argint. Corina își lasă capul pe umărul rigid al Silviei, într-o dinamică cinematografică plină de o duioșie neașteptată. Mirosul de trandafiri uscați se contopește cu răceala minerală a metalului într-o singură, profundă armonie olfactivă.

e185147accd77f85ccc37ba21dca731d.jpg?profile=RESIZE_400x*

Sticluța de Parfum (Corina/Trandafirul de Cenușă): (Își trece degetele lungi peste mâna rece a Silviei, vocea ei devenind o șoaptă catifelată, caldă) Silvia... sora mea de suferință, nu am știut că sub armura ta de promisiune se ascunde aceeași singurătate cruntă pe care o simt și eu atunci când alcoolul din sticluța mea se evaporă, lăsând în urmă doar un flacon gol din sticlă mată. Eu sosesc ca o furtună de vară și dispar lăsând în urmă doar dor; tu rămâi ca o santinelă de plumb într-o casă pustie. Suntem cele două fețe ale aceleiași Anime pe care Andrei a eșuat să o integreze. Andrei, privește-ne! Ai alergat de la una la alta, crezând că trebuie să alegi între sfințenia datoriei și păcatul pasiunii. N-ai înțeles că rigoarea Silviei este cea care dă durabilitate parfumului meu, iar esența mea este cea care face argintul ei să nu devină o cătușă ruginită.

Intervievatorul (Andrei/Custodele Secretelor Frânte): (Întinde ambele palme deschise spre ele peste masa de nuc, simțind cum nodul din gât se dizolvă sub efectul acestui armistițiu al obiectelor) Acest moment este marea operă alchimică a noptierei mele. Vă văd acum nu ca pe doi monștri ai vinovăției mele, ci ca pe cele două aripi ale propriei mele naturi afective integrate. Silvia, am nevoie de rigoarea ta morală pentru a construi structuri durabile în viața mea, pentru a avea o ancoră în fața timpului care curge. Corina, am nevoie de sensibilitatea ta volatilă pentru a nu lăsa acele structuri să devină niște închisori sterile de conveniențe. Cum putem face, de la ora trei a acestei nopți, ca relația voastră să devină o nuntă alchimică în sufletul meu?

5aca08a165766cdc6f9d5c32ba1227f6.jpg?profile=RESIZE_400xVerigheta de Argint (Silvia/Memoria Cercului): (Împletește degetele ei de fildeș cu cele pătate de chihlimbar ale Corinei, privind direct în ochii lui Andrei) Nunta alchimică începe prin acceptarea paradoxului, Andrei. Promit să nu mai numesc pasiunea ta o eroare sistemică. O să-ți pun la dispoziție stabilitatea memoriei mele pentru ca tu să poți scrie fără frica de a te prăbuși în haos. Dar promite-mi că o vei lăsa pe Corina să pună o picătură de esență volatilă peste fiecare promisiune pe care o vei face de acum încolo, pentru ca datoria ta să fie un act de dragoste vie, nu o obligație administrativă a egoului tău speriat.

Sticluța de Parfum (Corina/Trandafirul de Cenușă): (Zâmbește larg, o expresie ce îi luminează cearcănele poetice de sub ochi) Primesc legământul, sora mea de argint. Nu o să mai sparg ordinea ta în nicio noapte de rătăcire. O să aduc tot parfumul meu de pe străzi direct în cutia ta de catifea, ca să facem din el o amintire integrată, care să nu mai bântuie scriitorul prin insomnii nevrotice. Andrei, du-te, deschide fereastra, lasă vântul de noiembrie să curețe aerul de acest exces de tămâie și parfum vechi. Misiunea noastră s-a îndeplinit. De mâine, când te vei uita în cutia de bijuterii, nu vei mai vedea un monument funerar al trecutului, ci vei vedea cele două unelte cu care Anima ta își țese propriul destin, unificat și curat. (Cele două siluete își ridică palmele împletite într-un gest liturgic arhaic, de binecuvântare, în timp ce flacăra lumânării se stinge într-un ultim fum alb, lăsând noptiera în întunericul protector al nopții).

Concluzia Intervievatorului

6ce5889a16299e0fd5a2c689db3ed9a8.jpg?profile=RESIZE_400xFumul alb al lumânării s-a ridicat leneș spre tavanul camerei, iar siluetele Silviei și ale Corinei s-au retras în structura moleculară a obiectelor de pe noptieră, lăsându-mă singur în penumbra familiară a dormitorului meu. Pe biroul din colț, ecranul calculatorului digital clipea monoton, o prezență tehnologică ce părea dintr-o dată atât de lipsită de adâncime în comparație cu intensitatea sacră a dialogului cu cele două cutii de bijuterii.

Totuși, acea pace profundă, integrată, pe care am adus-o cu mine de la granița lemnului de nuc a rămas agățată de umerii mei ca un veșmânt de in curat. Acest al patrulea episod din axa Interviul cu Obiectele, dedicat variantei feminine cu trei personaje, a reprezentat marea operă de reconciliere a propriei mele geografii afective. Am înțeles că conflictul meu structural nu venea din exterior, ci din exilarea reciprocă a legământului moral și a pasiunii senzoriale. Refuzul de a le pune la aceeași masă m-a condamnat ani de zile să trăiesc o scindare dureroasă, pendulând între o rigiditate vinovată și o libertate volatilă ce lăsa în urmă doar cenușă.

Privesc spre cutia de catifea neagră de pe noptieră și nu mai simt teroarea trecutului sau nodul în gât al regretelor. Știu că argintul și cristalul și-au strâns mâna în adâncurile conștiinței mele. De mâine, voi avea curajul de a clădi relații reale, pământene, fără frica de a fi rănit sau de a eșua. Voi lăsa datoria să fie ghidată de blândețea Animei mele, construind ancore reale pentru fiecare zbor pe care sensibilitatea mea îl va iniția în adâncurile acestui arhipelag fragil, dar în sfârșit unificat, al sinelui.

 

* Anima - termen din psihologia jungiană (partea feminină din psihicul bărbatului)

---

©Ioan Muntean, 2026

***

Citeste mai mult…

01. (poezie, sonet)

~ Arhitectura penumbrei ~

volumul III: Sonete de noiembrie

Motto : „Când natura intră în agonie, o confesiune senzorială de o intensitate rară devine scutul suprem împotriva crivățului.”

Nostalgia cafenelelor şi a geamurilor aburite (sonetul XCVII)

Fereastra boemă a toamnei absolute

 

8e4f292bbe77fbdb88d71e1ae9fc999d.jpg?profile=RESIZE_400xDoar glasul dragostei se mai aude,

Pe străzi cu pași grăbiți și reci de fier,

Pe când privim spre griul din foaier

Prin sticla ce-a primit pe ea căldura.

 

O ceșcuță de porțelan și gura

Ce-ngână un refren interbelic, pier

În aburul din jur, un alb mister

Ce-nvăluie sub masă-atingerea, structura.

a42de2de9beb55c2cff41c8807aa873d.jpg?profile=RESIZE_400x 

Îți simt sub lemnul vechi, lustruit bine,

Genunchiul cald și degetul subțire,

Parfumul pielii ce din haine scapă;

 

O boemă uitată în Braşov ne ține,

Când timpul pare-o veche povestire

Și noiembrie-n ferestre ploaia sapă.

---

sonet  97

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

01. (poezie, eseu, proză)

~ Bestiarul Mistic al Scripturii ~

simbolismul animalelor în tradiția ortodoxă

partea I: animalele sacre și biblice din vechiul și noul testament

„Făpturile Legii vechi au fost umbre pedagogice, suspinând după Hristos, Care a sfințit materia în potirul cosmic.”

Volumul XI. Corbul (CORVUS CORAX) 3

„Iarba câmpului laudă pe Creator; prin potirul firii, pământul se preface în Liturghie cosmică.

Imnul Corbului din Cherit şi al Providenţei divine în pustiu

odă ortodoxă

 

581e43ba541482e0e89d1e0ae89eae97.jpg?profile=RESIZE_400xTe lăudăm, o, pasăre cernită,

Smerit slujitor în haine de abanos,

Ce ai adus în peștera sfințită

Prinos curat din mâna lui Hristos.

Aliluia, răsună-n stânca aspră,

Când corbul mistic pâinea o așază!

Tu schimbi a lumii foame-n hrana noastră,

Ocrotitoare, binecuvântată pază.

 

Pe pârâul Cherit, în vreme de uscare,

La Ilie-n peșteră zilnic ai zburat,

Purtând în plisc, sub cerul de arșiță mare,

1e491480398a8f23f47491cd3a8a5f93.jpg?profile=RESIZE_400xPâine și carne, darul Cel Înalt.

Lăcomia ta cea din fire lăsată,

S-a preschimbat în mistică dărnicie,

Când porunca Domnului a fost ascultată,

Să aduci profetului sfântă bucurie.

 

Și la Pavel Tebeul, în deșertul mare,

O jumătate de pâine în plisc ai adus,

Iar când Antonie a venit în vizitare,

O pâine întreagă ai lăsat de Sus.

Penajul tău negru ne arată taina

Celor ce-s negri de grele păcate,

48fd9e292f546569443f6a72f46d31f0.jpg?profile=RESIZE_400xDar prin pocăință își curățesc haina,

Primind de la Dumnezeu sfinte iertate.

 

Cădelnița înalță fum de floare,

Preamărind pe Cel ce te-a trimis,

Să ne dea tuturor o sfințitoare,

Deschizându-ne misticul Paradis.

Primește, Doamne, oda de mărire,

Pe care corbul o aduce acum,

Și ne păstrează în Sfânta Ta unire,

Mergând cu pace pe al Tău mistic drum.

---

bestiar biblic 62

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

31. (poezie, cybersonet)

~ ciclul amurgul de catifea ~

trepte către somnul pământului

capitolul V floarea de ciocolată (COSMOS ATROSANGUINEUS)

ultimul spasm de catifea şi magmă (cybersonet MLXXIV)

floarea vrăjită

 

cosmos%20grena%20spellbound%205.gif?profile=RESIZE_400xo lavă de grena și de aramă

pulsează ritmic pe-un potir de gheață

când noaptea-și rupe ultima ei maramă

și suge-n umbră restul de viață

 

sunt buze calde coapse de cupru fin

ce-mi strâng rațiunea-n noduri de gheenă

vărsând în vene nectar alcalin

ca o fierbinte și flămândă sirenă

cosmos%20grena%20spellbound%204.gif?profile=RESIZE_400x 

mă pierd în magma ta de catifea

un mistic orgasm pur și atonal

născut sub pântecul de neagră nea

ce prinde carnea serii pe un val

 

ești ultima arsură dintr-un veac

în spuma brumei ce n-are vreun leac

---

Notă - denumire populară: cosmos grena spellbound/floarea vrăjită; denumire științifică: cosmos atrosanguineus 'spellbound'; origine: selecție horticolă rară derivată din hibrizi clonali; arie de răspândire: cultivată exclusiv în ghivece și sere de colecție în România, fiind protejată de înghețul total; culoare dominantă: grena-catifea cu reflexe metalice de cupru la baza petalelor;  florescență: 31 octombrie; reprezintă punctul terminus al înfloririi acestei specii.

Motto: „Lumina unghiulară a lui octombrie desenează pe pământ geometrii secrete, în care petalele rămase nu sunt altceva decât rugăciuni de foc trimise cerului de plumb.”

Dedicație: Celor care știu să asculte foșnetul luminii la apus și să caute frumusețea ascunsă în unghiurile ascuțite și melancolice ale ultimelor grădini rămase în picioare.

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

Ecoul pașilor pierduți (Casa copilăriei)

31. (cyberproză, jurnalism, aurointerviu)

~ Arhipeleagurile sinelui ~

Interviuri închipuite cu uneltele timpului, ale umbrei și ale memoriei

Interviul cu obiectele sau locurile din viața ta

Episodul 3

Ecoul pașilor pierduți (Casa copilăriei)

Motto: „Pereții mei au păstrat râsetele tale; ai plecat să crești, dar o parte din tine a rămas aici.”

Descrierea personajelor

1b3b13a7a0a6346c26df84c1826e388d.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Omul din Prezent) - Nume real: Andrei Codrescu; Entitate spirituală/Poreclă: Locatarul Provizoriu/Nomadul Urban; Bărbatul care pășește în această structură albă poartă haine de o simplitate geometrică: un pardesiu negru, rigid, tăiat drept, și pantofi din piele mată care produc un sunet sec, percutant, la fiecare contact cu solul. Pe chipul său, dominat de o expresie de o luciditate rece, se citește refuzul conștient de a se lăsa copleșit de nostalgie, deși privirea lui căpruie analizează colțurile încăperii cu o curiozitate chirurgicală. Își ține mâinile adâncite în buzunare, o postură defensivă prin care încearcă să-și disciplineze memoria emoțională. Vocea lui Andrei este clară, directă, lipsită de tremurul episoadelor anterioare; el nu mai caută să reînvie mirosul de gogoși sau umbra bunicului, ci vrea să verifice, prin propoziții scurte și ascuțite, dacă fundația identității sale mai are vreo ancoră reală sau dacă s-a transformat într-o simplă convenție literară.

cbb79186be60383f3b5e7d611325eb55.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatul (Casa copilăriei) - Nume real: Structura din Str. Memorandului nr. 12;  Entitate spirituală/Poreclă: Spațiul Primordial/Matricea de Calcar; Entitatea care preia rolul de chestionator nu este o clădire cu acoperiș de țiglă și cerdac, ci însăși esența arhitecturală a primului adăpost. Se manifestă ca o prezență invizibilă, dar palpabilă prin modul în care modifică acustica și volumul sălii. Nu are o voce fizică, ci își transmite gândurile prin modulația ecoului pe care îl returnează la fiecare cuvânt al bărbatului, ca și cum pereții ar fi fost proiectați special pentru a amplifica tăcerile conștiinței sale. „Vocea” ei are rigiditatea pietrei de var și duritatea grinzilor de susținere; vorbește în replici eliptice, esențiale, ce deconstruiesc cinic pretențiile de independență ale adultului, reamintindu-i că orice unghi al gândirii sale actuale a fost modelat de liniile drepte ale camerelor în care a învățat să privească cerul prin grila unei ferestre mici.

Cadrul Spațio-Temporal

27afe88706408c64339c73fecb228558.jpg?profile=RESIZE_400xÎntâlnirea are loc într-un spațiu geometric abstract: o sală uriașă, cubică, cu pereți de un alb imaculat, perfect netezi, lipsiți de uși, ferestre, plinte sau elemente decorative. Timpul este cel al unei amiezi vide, neutre, fără soare sau umbre definite; o lumină albă, zenitală, vine din tavanul înalt și spală orice contrast, eliminând noțiunea de oră socială sau succesiune cronologică. Aerul este complet nemișcat, steril, lipsit de miros sau umiditate. În centrul acestei geometrie absolute se află doar două cuburi din beton cenușiu, așezate la o distanță de exact trei metri unul de celălalt. Tăcerea este una de o densitate acustică extremă, transformând respirația și clipitul în zgomote structurale mari. Atmosfera este pur teatrală, minimalistă și conceptuală, amintind de decorurile scenice ale avangardei europene unde eliminarea detaliilor realiste obligă personajele să se înfrunte la nivelul nud al conceptelor.

Dialogul

684322e743dbf4cc1193c524b28e981c.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Andrei/Locatarul Provizoriu): (Pășește spre centrul cubului de beton, sunetul pantofilor săi fiind returnat instantaneu de pereți cu o claritate tăioasă) Sunt aici. Am eliminat decorul, am lăsat în găriile de parcurs toate poeziile despre trecut. Te privesc ca pe o structură de rezistență, Memorandului 12. De ce mă chemi înapoi prin acest ecou rigid? Ce mai vrei de la un om care și-a cumpărat propriile proprietăți, în apartamente moderne din beton și sticlă, în marile orașe?

Casa (Structura din Calcar/Spațiul Primordial): (Ecoul returnează cuvântul „orașe” cu o nuanță metalică, apoi gândul ei se instalează direct în centrul camerei) Proprietăți... Ce termen juridic ridicol pentru un nomad speriat, Andrei. Tu ai cumpărat metri pătrați, dar nu ai mai construit niciun spațiu primordial. Te uiți la pereții mei albi și crezi că ești liber pentru că nu mai vezi tencuiala mea scorojită. Dar adevărul, cel care se aude când pantofii tăi lovesc cimentul, este că toate apartamentele tale scumpe nu sunt decât niște hoteluri de lux în care îți pui valizele între două termene-limită. Tu nu locuiești acolo; tu doar le administrezi. Eu te chem înapoi nu pentru a-ți trezi nostalgii de consum, ci pentru a te întreba: când ai înlocuit siguranța aspră a zidurilor mele de piatră cu fragilitatea acestor cutii de chibrituri din sticlă în care trăiești acum? De ce îți petreci viața construind adăposturi pentru imaginea ta socială, în timp ce sufletul tău a rămas profund nomad, fără nicio adresă stabilă?

9b0f87547683294aaaadaee065267542.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Andrei/Locatarul Provizoriu): (Se așază pe cubul de beton, sprijinindu-și coatele pe genunchi; vocea lui e plată, calculată) Cutiile mele de sticlă sunt adaptate la lumea în care funcționez. Ele îmi oferă eficiență, îmi oferă viteză, îmi permit să fiu conectat la rețelele globale din care îmi extrag resursele. Zidurile tale de piatră erau o închisoare de provincie, un spațiu mic unde orizontul se termina la gardul vecinului. Am plecat de la tine pentru că aveam nevoie de spațiu ca să cresc, ca să scriu, ca să devin un nume recognoscibil. Dacă aș fi rămas în interiorul geometriei tale, aș fi fost un om limitat de liniile tale drepte. Această nomaditate urbană pe care o critici este prețul libertății mele creative.

Casa (Structura din Calcar/Spațiul Primordial): (Un ecou prelungit, ca un vânt scurt ce trece prin grinzi nevăzute, curăță aerul) Libertate... Încă o iluzie optică pe care o pui în romane. Tu ai confundat extinderea spațiului fizic cu libertatea spiritului. În camerele mele mici, când priveai fereastra aceea cu grilă, tu visai la universuri întregi; în apartamentele tale cu pereți de sticlă, unde vezi tot orașul, tu privești doar ecranul telefonului. Ai câștigat unghiuri mari de vizibilitate, dar ai pierdut profunzimea focalizării. Tu mă numești închisoare, dar eu am fost coaja care a protejat sămânța. Când ai spart coaja, ai crezut că ai cucerit lumea, dar ai devenit doar vulnerabil la toate curentele de aer ale modernității tale anxioase. Scrii despre mine în cărți pentru că simți, în mod subconștient, că de când ai plecat de pe adresa mea, toate textele tale sunt doar niște încercări disperate de a-ți reconstrui o patrie din cuvinte, pentru că pe pământ real nu mai ai unde să te întorci.

a56bcdd24bc32b7d608b6bdc162f2fb0.jpg?profile=RESIZE_400x

*

Lumina zenitală din tavan își modifică unghiul, devenind pentru o secundă de o tărășenie chirurgicală, transformând cele două cuburi de beton în singurele volume geometrice ce aruncă o dungă subțire, gri, pe podeaua albă. Andrei își scoate mâinile din buzunare și își îndreaptă spatele, adoptând o postură de o rigiditate similară cu cea a zidurilor, dinamica spațiului pierzând din flexibilitatea defensivă inițială.

*

Intervievatorul (Andrei/Locatarul Provizoriu): (Loviturile degetelor sale pe genunchi produc un sunet ritmic, sacadat) Patria mea de cuvinte e singura care nu poate fi naționalizată sau vândută la licitație, Memorandului 12. Mă acuzi de lașitate arhitecturală, dar uită-te la generația mea: suntem obligați să fim nomazi pentru a nu fi striviți de structurile rigide ale trecutului. Dacă aș fi rămas fidel pietrei tale, aș fi devenit o statuie de provincie, un om care își măsoară viața prin recolte și anotimpuri tăcute. Eu am vrut istorie, am vrut dinamică! Spune-mi un singur lucru, dacă tot deții matricea identității mele: când acest corp va obosi să mai schimbe adrese, unde se va opri ecoul pașilor mei? Există vreun spațiu real în afara acestei săli goale unde „acasă” nu mai este o simplă neputință a memoriei?

4281497e281b9bb76d86eaadd0ace860.jpg?profile=RESIZE_400xCasa (Structura din Calcar/Spațiul Primordial): (Ecoul returnează cuvântul „memoriei” cu o lentoare grea, ca o piatră ce se așază în fundație) „Acasă” nu este un loc geografic, Andrei, ci este capacitatea de a rezista în interiorul propriei tăceri fără să ai nevoie de ecrane care să-ți distragă atenția. Tu cauți adrese pentru că îți este frică de ungherele goale din propria ta conștiință. Când corpul tău va obosi, ecoul pașilor tăi nu se va opri într-un apartament cumpărat cu credit, ci se va întoarce exact în punctul zero de unde a plecat: în această sală albă, în această matrice de calcar pe care o porți în interiorul craniului tău. Eu nu sunt o clădire din cărămidă pe care o poți demola; eu sunt structura ta de rezistență mentală. Pactul nostru s-a încheiat în ziua în care ai învățat să scrii, pentru că fiecare literă pe care o pui pe hârtie este o încercare de a reface unghiul drept al camerei în care ai înțeles prima dată ce înseamnă singurătatea ocrotitoare. Du-te, plătește-ți chiriile, bifează-ți succesele urbane, dar nu uita că sub paltonul tău negru locuiește tot copilul acela care știe că singurul adăpost adevărat este cel în care nu trebuie să porți nicio mască pentru a fi primit.

cf92d618a2e647cb0bbb53a12972073c.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Andrei/Locatarul Provizoriu): (Se ridică de pe cubul de beton, își încheie pardesiul negru până la ultimul nasture și privește o ultimă dată peretele din față; schițează un zâmbet rigid) Primesc verdictul, structură primordială. O să locuiesc în continuare în cutiile mele de sticlă, dar o să las mereu un colț alb, gol, în fiecare cameră, ca să am unde să-ți ascult ecoul atunci când zgomotul orașului va deveni de nesuportat. Ne vedem la sfârșitul drumului, adăpost de piatră. (Face un pas ferm în spate, în timp ce lumina zenitală izbucnește într-un alb orbitor, anulând orice volum și lăsând spațiul într-o geometrie perfectă, mută).

Concluzia Intervievatorului

Lumina albă, oarbă, a sălii geometrice s-a dizolvat treptat, transformându-se în penumbra familiară a biroului meu de lucru din prezent, unde ecranul calculatorului clipea monoton. Pe birou, schița unui contract de închiriere pentru un nou spațiu urban își păstra caracterele tehnice reci, o structură administrativă ce părea dintr-o dată atât de stridentă în comparație cu asprimea pietrei de calcar de pe strada Memorandului.

2c79f25ff535c90870c5efc08b343006.jpg?profile=RESIZE_400xTotuși, acel ecru rigid, curat, pe care l-am adus cu mine din matricea primordială a rămas agățat de umerii mei ca o axă de simetrie. Acest al treilea episod din axa Interviul cu Obiectele sau Locurile din Viața Ta a reprezentat o demontare necesară a iluziei mele de independență urbană. Casa copilăriei nu a fost o simplă amintire edulcorată, ci a funcționat ca o conștiință arhitecturală care a deconstruit cinic nomadismul meu nevrotic, reamintindu-mi că metrajul pătrat cumpărat în marile orașe nu poate substitui lipsa unei ancorări interioare durabile.

Privesc spre fereastra mare a biroului meu, unde dincolo de sticlă orașul aglomerat continuă să pulseze în structurile sale de beton și oțel, plin de oameni care își caută identitatea prin titluri de proprietate mărunte. Nu mai simt panica de a nu aparține unui spațiu geografic fix. Cât timp matricea de calcar își păstrează unghiurile drepte în interiorul conștiinței mele integrate, știu că „acasă” este un spațiu pe care îl pot purta cu mine în orice cutie de sticlă a modernității, înfruntând gravitația lumii adulte cu o structură de rezistență curată, gata să facă față tuturor seismele lumii exterioare.

---

©Ioan Muntean, 2026

***

Citeste mai mult…

31. (poezie, sonet)

~ Simfonia de buzunar Tâgâdâm și Pâș-Pâș ~

volumul II: Octombrie (Bruma de Oțel)

Motto Anonim: „Când octombrie îmbracă pământul în aramă, dragostea nu mai numără anii, ci doar pașii făcuți în doi.”

(monolog interior masculin)

Toamnă în sufletul meu pe sub ramuri de plumb (sonetul XCVI)

când frigul ne strânge la piept

 

+autumnale%203110-4.gif?profile=RESIZE_400xUn tâgâdâm de gânduri reci coboară seara pe sub crengi,

Când toamna grea s-a așezat în suflet ca un strat de fier,

Pâș-pâș, tu vii în urma mea prin acest colț de alb mister,

Și pașii noștri scriu tăceri pe sub aceste vechi poteci prelungi.

 

O dâră mată de amurg se pierde-n aburul din văi  de iezer,

Se simte frigul din Carpați cum se prelinge pe granituri lungi,

Suntem doi nobili rătăciți sub acest timp ce s-a oprit în fulgi,

Lăsând în urmă orice nor și orice umbră din vechi căi în cer.

+autumnale%203110-1.gif?profile=RESIZE_400x 

Și devenim monumente pe o axă dublă de plumb stins,

Îți strâng pe umeri haina grea când simt fiorul serii blând,

Ce n-are moarte și nici legi în acest basm ce ne-a cuprins.

 

Rămânem doar noi doi în zori în acest spațiu sfințit râzând,

Purtând în pumni sclipiri de har și un acord din timp prelins,

Sub ochiul nopții care lent a pus o toamnă pe pământ murmurând.

---

Muzica de inspirație - Compact – Toamnă în sufletul meu; Muzică & Versuri: Paul Ciuci; Album: Cine ești tu, oare?; An lansare: 1991; Una dintre cele mai puternice balade rock din România, devenită un imn al melancoliei autumnale și al interiorizării sentimentelor.

---

sonet  96

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

31. (poezie, eseu, proză)

~ Bestiarul Mistic al Scripturii ~

simbolismul animalelor în tradiția ortodoxă

partea I: animalele sacre și biblice din vechiul și noul testament

„Făpturile Legii vechi au fost umbre pedagogice, suspinând după Hristos, Care a sfințit materia în potirul cosmic.”

Volumul XI. Corbul 2

„Iarba câmpului laudă pe Creator; prin potirul firii, pământul se preface în Liturghie cosmică.

Peştera încercării din Cherit şi corbul jertfelniciei ascunse

poveste biblică ortodoxă

 

Amu cică era odată într-o țară un crai, dar nu un crai pământesc, ci Însuși Împăratul Slavei, Care purta grijă de robii Săi prin locurile pustii și trimitea făpturile cerului să hrănească tăcerea sfinților în vreme de mare foamete și secetă.

60614a1d389e29e620da618994a5e3bc.jpg?profile=RESIZE_400xÎn acele vremuri de demult, când cerul Iudeii se închisese ca o lespede de aramă din cauza păcatelor regelui Ahab și ale prorocilor mincinoși ai lui Baal, taina mântuirii neamului omenesc se scria în ascunsul unei peșteri de piatră de pe malul pârâului Cherit. Sub stânca aspră, unde apa firavă a izvorului abia mai clipocea printre pietrele încinse de arșiță, aerul amiezii era greu, tăcut și saturat de o liniște mistică, ce oprea orice freamăt al lumii profane de jos. Într-o frescă mistică și hagiografică ce spulbera toate hotarele timpului de lut, marii sfinți ai Scripturii stăteau adunați la gura peșterii, privind cu cutremur duhovnicesc spre un corb mare, cu penajul negru-profund ca noaptea, care își deschidea aripile luminate de o rază de har.

Sfântul Slăvit Proroc Ilie Veghetorul, îmbrăcat în cojocul său simplu de oaie, sta rezemat de stâncă, cu fața luminată de o pace profundă, nepământeană, pe când în fața lui, pe o lespede curată de piatră, pasărea cea neagră tocmai așezase o pâine mică, rotundă și caldă, proaspăt adusă din cuptoarele tainice ale cerului. Lângă el, în penumbra peșterii mistice, Dreptul Noe privea cu ochi adânci spre pasăre, amintindu-și de zilele Potopului, în timp ce pe o piatră joasă, Sfântul Cuvios Pavel Tebeul, cel dintâi pustnic al Noului Legământ, sta îngenuncheat în haina lui împletită din frunze de finic, având pe chip liniștea anilor petrecuți în adâncul deșertului Tebaidei. Din rândul ucenicilor Noului Legământ, Apostolul Iuda Tadeul veghea alături de ei, strângând la piept pergamentul epistolelei sale, gata să mărturisească despre păstrarea credinței celei adevărate.

Mântuitorul Iisus Hristos S-A arătat stând la gura acestei peșteri întunecate, îmbrăcat în veșmântul Său alb ca lumina necreată a Taborului, radiind o pace ce stingea toată arșița deșertului din jur. El S-A apropiat de Ilie, a întins mâna Sa cea sfântă și a lăsat ca corbul cel solitar să își plece pliscul masiv pe degetele Sale, într-un gest de supunere totală în fața Ziditorului.

– Ilie, zise Domnul, iar vocea Lui a răsunat ca o adiere de vânt subțire în tăcerea prăpastiei, făcând ca și clipocitul izvorului să amuțească în ascultare. Tu ai închis cerul cu cuvântul tău pentru a pedepsi idolatria poporului, iar Eu te-am trimis în ascuns la acest pârâu, poruncind acestor păsări necurate să te hrănească. Ce mărturisește inima ta acum, în fața sfinților Mei?

60e87986f303e5e723970735ab38a314.jpg?profile=RESIZE_400xSfântul Proroc Ilie căzu în genunchi la picioarele Domnului, plecându-și fruntea pe piatra uscată, și răspunse cu glasul lui cel dârz, plin de o rară umilință:

– O, Împărate al veacurilor și Păstorul meu Cel Bun, când am văzut acest corb negru aducându-mi pâine dimineața și carne seara, m-am cutremurat în fața adâncului înțelepciunii Tale. Legea pe care ai dat-o lui Moise în Sinai îmi spune că această pasăre este necurată, o spurcăciune a cerului care consumă cadavre și hoituri în pustiu. Ea este lacomă prin fire și își părăsește puii în cuib când sunt mici. Dar Tu, Doamne, ai pus porunca Ta peste această fire sălbatică! Ai transformat lăcomia ei în dărnicie jertfitoare, făcând-o să îmi aducă mie hrana fără să se atingă de ea, chip al modului în care harul Tău poate schimba și transfigura inima cea mai împietrită a omului! Am privit prin veacuri și Am înțeles că pâinea adusă de acest corb este doar o umbră a Pâinii Celei Adevărate, a Sfintei Liturghii, pe care o vei lăsa Bisericii Tale Ortodoxe ca hrană a nemuririi pentru toți asceții care vor locui în peșterile pământului!

Iisus îl privi cu o blândețe nemărginită și Își întoarse ochii spre Dreptul Noe, zâmbind cu o mistică și divină înțelepciune.

– Noe, tu ai trimis corbul primul din fereastra arcei în timpul Potopului, iar el a ieșit și nu s-a mai întors, zburând deasupra stârvurilor. Unde este acum libertatea acelei păsări?

10c628ede6c1efa0cd96ed57e9f6f4cb.jpg?profile=RESIZE_400xBătrânul Noe își netezi barba lungă și argintie, răspunzând cu vocea lui cea caldă, plină de experiența anilor de pribegie:

– Stăpâne, corbul pe care l-am trimis atunci a căutat doar hrana cea pieritoare a morții, rătăcind deasupra valurilor fără să se mai gândească la arca ce îl salvase, chip al oamenilor care se lipesc de patimile trupești ale lumii acesteia secularizate. Dar corbul acesta al lui Ilie s-a întors la ascultarea Ta! El nu mai caută hoiturile deșertului, ci vine zilnic la peștera profetului, devenind o slugă credincioasă a Providenței Tale. Penajul lui cel negru ca tăciunele ne arată că Tu nu Te uiți la fața exterioară a făpturii, ci poți sfinți și curăți pe cel ce era întunecat de păcate, făcându-l un vestitor al păcii și al milostivirii Tale în fața neamurilor păgâne!

Atunci Sfântul Pavel Tebeul, ridicându-și privirea lui cea blândă de sihastru, adăugă cu glas plin de dor duhovnicesc:

– Așa este, Doamne Hristoase! Peste veacuri, când voi locui în adâncul deșertului egiptean timp de nouăzeci de ani în ascundere absolută, Tu vei trimite același corb mistic să îmi poarte de grijă! În fiecare zi el îmi va aduce o jumătate de pâine caldă, iar când Sfântul Antonie cel Mare va veni să mă viziteze în peșteră, corbul va aduce o pâine întreagă, arătându-ne cum dragostea Ta înmulțește prinosul pentru cei ce se unesc în numele Tău! Acest animal ne învață parenetic asceza desăvârșită: el trăiește în singurătate, nu adună în hambar și nu are cămări, ci depinde cu totul de brațul Tău cel sfințit, transformând viața monahală într-o liturghie a totalei încrederi în Providență!

Sfântul Apostol Iuda Tadeul, strângând la piept pergamentul epistolei sale, adăugă cu râvnă apostolică:

380e98e717e2d1bd60ec3164da16614f.jpg?profile=RESIZE_400x– Tu ne-ai învățat în Evanghelie să privim la corbi, că nu seamănă și nu seceră, dar Părintele Ceresc îi hrănește. Voi duce acest cuvânt în ținuturile aspre ale Mesopotamiei, strigând popoarelor considerate „negre” de idolatrie că Dumnezeu îi cheamă să devină porumbei ai duhului, curați și liberi. Plasa dogmelor sfinte va prinde și pe cei mai sălbatici, unindu-i în trupul mistic al Bisericii!

Mântuitorul Își înălță mâna Sa cea sfântă deasupra peșterii Cherit, binecuvântând pe Ilie, pe asceți și corbul care stătea liniștit pe degetele Sale. O lumină caldă, albă și strălucitoare ca focul curățitor al Taborului a umplut întregul defileu stâncos, prefăcând stânca seacă într-un pridvor luminat al veșniciei.

– Ilie, Pavel, credința voastră în pustiu a transformat această fiară lacomă într-un vestitor al milei Mele, le vorbi Mântuitorul în tăcerea duhului, pe când corbul își deschidea aripile nuanțate de lumină. Nu vă îngrijorați niciodată de ce veți mânca sau cu ce vă veți îmbrăca în fața crizelor lumii moderne, căci Părintele vostru știe de ce aveți nevoie. Dacă veți căuta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, toată firea necuvântătoare vă va sluji, iar corbul va rămâne în veci icoana Providenței Mele ascunse în mănăstirile Ortodoxiei. Păstrați-vă sufletele în această pace curată!

Ilie își strânse cojocul, simțind cum toată uscăciunea deșertului se transforma cu desăvârșire în plinătatea harului Preasfântului Duh, în timp ce sfinții se risipiră în norul de lumină al veșniciei, ducând în pridvoarele Raiului parfumul curat al acestei pilde de aur.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

---

bestiar biblic 61

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

30. (poezie, cyberpoem, cyberproză, cybereseu)

~ ciclu Matrix – ficţiune coerentă erotică ~

Eros în dimensiuni prăbușite și alte spații deșarte

Dedicaţie: „Trupurilor transpirate ce își scriu propria nemurire, evadând din regula sterilă a convențiilor administrative în penumbra uzinei.”

I: Geografii Clandestine 

decor: pe o bancă masivă din piatră jilavă, ascunsă într-o alee îngustă și slab luminată dintr-un parc botanic secular, sub o ploaie caldă de toamnă

(el - 29 de ani, tehnician sunet, concubin blocat într-o relație de fațadă; ea - 26 de ani, biolog marin, singură, mânată de pofte de moment și impulsuri oarbe)

grefa clandestină pe piatra din alee (7)

Structuri de rezistenţă şi sedimente (peste un an)

epilog

Zgomotul alb al normalității

Aparatura nu minte niciodată, dar timpul are o metodă mult mai perversă de a distorsiona frecvențele. Când ești tehnician de sunet, înveți că fiece sunet, oricât de pur, violent sau intens ar fi la sursă, își pierde din energie pe măsură ce se îndepărtează în spațiu. Se numește atenuare. Undele mari care marți noaptea, sub ploaia caldă de toamnă, spărgeau membranele realității lor administrative, deveniseră acum o linie lungă, continuă, un zgomot alb peste care se așternuse praful cotidian.

matrix%203010-01+.jpg?profile=RESIZE_400xTrecuse exact un an de la grefa ilegală pe piatra din aleea îngustă a parcului botanic secular. Un an de când Adrian își lăsase în urmă apartamentul cu perne decorative la nouăzeci de grade, lista de renovare a bucătăriei și pe Raluca — o prezență care acum părea doar o spectrogramă ștearsă, o eroare de înregistrare din trecut.

Se mutase în apartamentul ei. Locuința biologului marin era situată într-un bloc vechi din anii '70, undeva la etajul patru, unde mirosul de igrasie de pe scară se amesteca ciudat cu aerul sărat și greu care ieșea de sub ușa ei. La început, spațiul acela i se păruse lui Adrian o prelungire a libertății absolute descoperite sub arcadele de iederă. O peșteră abisală, izolată de restul structurilor urbane, unde puteau trăi dezbrăcați de măști, ghidați doar de mecanica oarbă a plăcerii absolute.

Dar biologia, la fel ca acustica, are regulile ei de uzură.

Era o seară de octombrie. O ploaie măruntă și rece izbea geamurile mari ale livingului, dar nu mai era ploaia caldă, tropicală, care le dizolva respectabilitatea socială. Era o ploaie birocratică de toamnă, genul care aduce noroi pe hol și te obligă să pornești caloriferele care clămpăneau din cauza aerului prins în țevi.

Adrian stătea la masa mică de lemn, aceeași la care Ea își scria rapoartele de cercetare. În fața lui, o cană cu cafea de proastă calitate, lăsată să se răcească. În spatele lui, acvariile mari cu neoane albastre scoteau același fâșâit regulat, ca o respirație asistată mecanic. În ultimele douăsprezece luni, acel sunet pe care îl considerase cândva fundalul sonor al unei transgresiuni pure devenise un zgomot iritant, o frecvență fixă care îi bloca timpanele în fiece noapte.

matrix%203010-02+.jpg?profile=RESIZE_400xEa nu venise încă de la laborator. În ultima perioadă, specimenele aduse de la patru mii de metri adâncime cereau din ce în ce mai mult timp. Relația lor, născută dintr-o foame oarbă și impulsuri primare, trebuia acum să înfrunte cea mai dificilă presiune: cea a atmosferei obișnuite, de suprafață.

Uită-te la tine, își spuse Adrian în gând, privindu-și degetele lungi și subțiri care acum nu mai căutau dâre de foc pe pielea ei umedă, ci frunzăreau facturi la energia electrică și notificări de la asociația de proprietari. Ai fugit de un contract civil ca să intri într-o menghină biologică ce a început să miroasă a rutină.

Auzise ușa de la intrare deschizându-se. Același declic metalic, scurt.

Ea intră. Părul negru îi era prins neglijent la spate, iar paltonul lung era ud. Mirosea a exterior, a ploaie, dar nu mai era mirosul intens de pământ reavăn și frunze zdrobite care le inunda plămânii în parcul botanic. Era mirosul citric al unui șampon ieftin amestecat cu mirosul de formalină din laborator.

— Ești acasă, spuse ea, lăsându-și geanta pe podea. Vocea ei avea aceeași textură aspră, ca nisipul spălat de reflux, dar acum suna obosită, plată, golită de febra care o împingea pe vremuri să-și șoptească secretele printre dinți.

— Da. Am terminat mixajele mai devreme, răspunse el fără să se întoarcă. Cum a fost la institut?

— Presiunea din bazinul patru a scăzut din nou. A trebuit să recalibrez manual supapele. Organismele alea abisale nu rezistă dacă structura de protecție se fisurează chiar și cu un milimetru. Explodează din interior din cauza lipsei de presiune externă.

matrix%203010-03+.jpg?profile=RESIZE_400xAdrian zâmbi amar, privind ecranul telefonului. Metaforele ei biologice, care odinioară îl incitau și îl făceau să simtă că participă la un secret cosmic al cărnii, sunau acum ca niște simple justificări pentru faptul că întârziase din nou trei ore.

— Știi ce e amuzant? Spuse el, întorcându-se în sfârșit spre ea. Că și noi am coborât la adâncime mare ca să supraviețuim, iar acum, la suprafață, simt că ne descompunem pentru că presiunea dintre noi s-a egalizat cu cea a orașului.

Ea se opri în mijlocul camerei, privindu-l cu ochii ăia mari, capabili să vadă în penumbră. Își dădu jos paltonul, rămânând într-un pulover de lână larg, care îi ascundea formele. Pântecul, coapsele, sânii care odinioară se striveau în palmele lui încordate la fiece impact erau acum îngropate sub straturi de pânză domestică.

— Vrei să spui că te-ai plictisit, Adrian? Întrebă ea direct, eliminând fiece politețe artificială. Că banca de piatră era mai confortabilă decât canapeaua mea din living?

Anatomia uzurii

Nu era vorba despre plictiseală. Era vorba despre anatomia uzurii, despre modul în care realitatea macină instinctele oarbe până când le transformă în simple obligații locative.

matrix%203010-04+.jpg?profile=RESIZE_400xÎn primele luni, intensitatea erotică rămăsese la cote absurde. Se posedau oriunde, în fiece colț al apartamentului cu acvarii, încercând să recreeze haosul acvatic din parcul botanic. Își lipea buzele fierbinți de gâtul ei de fildeș în timp ce pe aragaz fierbea apa pentru paște; degetele lui subțiri îi explorau fin spatele drept în timp ce pe fundal se auzea jurnalul de știri de la ora opt. Căutau cu disperare să mențină grefa ilegală activă, să demonstreze că foamea lor oarbă nu fusese doar o rătăcire de moment, o reacție chimică declanșată de o noapte de toamnă și o relație defectă.

Dar carnea liberă, odată ce devine legală și acceptată, își pierde magnetismul transgresiunii.

Ea se așeză pe scaunul de vizavi, privindu-și palmele. Degetele ei, obișnuite cu instrumente de precizie și specimene marine, aveau pielea aspră de la dezinfectanți.

— Nu m-am plictisit, spuse Adrian, coborându-și vocea pe frecvențele joase pe care ea le iubea. Dar mi-e dor de prădătorii de sub arcadele de iederă. Mi-e dor de momentul ăla în care nu știam cine ești și nu-mi păsa dacă ai plătit întreținerea sau dacă ai lăsat vasele murdare în chiuvetă. Pe banca aia de piatră udă, lumea înconjurătoare pierise definitiv. Aici... lumea se încăpățânează să se întoarcă prin toate crăpăturile.

matrix%203010-05+.jpg?profile=RESIZE_400xEa zâmbi, de data asta cu o tristețe profundă, biologică. Se întinse peste masă și îi prinse mâna. Atingerea lor nu mai declanșa dâre de foc instantanee; era o atingere caldă, de sprijin, genul de contact pe care el îl avusese cu Raluca în primii ani, înainte ca totul să devină un trecut steril.

— Adrian, biologia marină m-a învățat un lucru fundamental despre adaptare, șopti ea, privindu-l fix. Organismele care trăiesc în zonele de reflux nu pot rămâne mereu sub apă. Trebuie să învețe să supraviețuiască și atunci când marea se retrage și le lasă expuse, la aer. Noi am fost inundați de un flux de pasiune brutală. Dar acum e refluxul. Și dacă nu învățăm să respirăm aerul ăsta uscat al vieții de zi cu zi, o să murim sufocați în propria noastră poveste.

El își retrase încet mâna, ridicându-se și mergând spre cel mai mare acvariu. În interior, caracatița de adânc își lipise ventuzele de sticlă, privind fix spre camera întunecată. O poartă strâmtă a voluptății care acum devenise doar un element de decor, o piesă de mobilier pe care o ștergeau de praf în fiece sâmbătă.

— Am văzut-o pe Raluca săptămâna trecută, spuse el brusc.

Zgomotul pompei de apă păru să se intensifice preț de o secundă. Ea nu se mișcă, dar Adrian îi simți încordarea spatelui prin simpla schimbare a presiunii acustice din cameră.

— Și? Întrebă ea plat.

matrix%203010-06+.jpg?profile=RESIZE_400x— Era cu cineva. Într-un centru comercial. Căutau finisaje pentru bucătărie. Părea... stabilă. Perfect calibrată pe frecvența ei urbană. M-a văzut, dar a privit prin mine ca și cum aș fi fost un canal mort, o frecvență parazită pe care a reușit în sfârșit să o elimine din egalizator. Și știi ce am simțit?

— Vinovăție?

— Nu. Am simțit invidie, a recunoscut el, întorcându-se cu fața spre ea. Am invidiat simplitatea acelei realități sterile. Macheta aia de viață unde totul e previzibil și unde nu trebuie să cobori în fiece noapte la patru mii de metri adâncime ca să simți că trăiești. Noi doi ne-am ars conștientul adânc pe banca aia, iar acum, resturile care au rămas din noi sunt prea instabile ca să construiască ceva durabil.

Ea se ridică în picioare, puloverul larg căzându-i pe șolduri. Păși spre el, iar în lumina albastră a neoanelor, trăsăturile ei reci recăpătară pentru o secundă magnetismul animalic din parcul botanic. Își puse palmele pe pieptul lui, chiar acolo unde inima lui bătea accelerat.

— Vrei să te întorci la o machetă, Adrian? Îl întrebă, lipindu-și nasul de gâtul lui, căutându-i mirosul corporal sub mirosul de studio. Vrei din nou o relație de fațadă, o verighetă care să-ți garanteze că ești un cetățean respectabil?

Sedimente și decibeli

matrix%203010-07+.jpg?profile=RESIZE_400xEl nu mai răspunse cu cuvinte. O prinse de talie, trăgând-o spre el cu o brutalitate care amintea de impactul de acum un an. O prinse de coapse, ridicând-o pe marginea blatului de bucătărie, printre facturi și căni nespălate. Hainele lor se foșniră greu, dar nu mai era foșnetul lasciv al bumbacului îmbibat de stropii nopții, ci foșnetul uscat, disperat, al unor oameni care încearcă să-și recupereze zeii de carne prin forță.

Își lipi buzele fierbinți de gâtul ei, căutând pulsația rapidă ce trăda urgența dorinței, dar carotidă ei bătea acum într-un ritm mai regulat, mai obosit. Fiecare sărut flămând lăsa o arsură, dar nu mai anula fiece barieră morală; barierele fuseseră deja distruse, iar în locul lor rămăsese doar un câmp deschis, pustiu, unde trebuiau să meargă pe jos prin noroi.

Degetele lui subțiri îi explorară fin spatele drept, coborând sub pulover, găsind buricul adânc și pântecul care se încorda din reflex. Nu mai era o împreunare întâmplătoare; era o încercare disperată de reanimare a unui instinct primar pe care timpul îl domesticea în fiece zi.

— Scurge-mă de secrete, spuse ea printre dinți, dar fraza suna acum ca o replică dintr-o piesă de teatru pe care o jucaseră de prea multe ori. Nu mai aveau secrete. Își cunoșteau fiece cicatrice, fiece slăbiciune administrativă, fiece tabiet iritant.

matrix%203010-08+.jpg?profile=RESIZE_400xIntră în ea direct, adânc și violent, făcând blatul de lemn să vibreze ritmic. Strigătul ei de plăcere se auzi clar în bucătărie, dar nu se mai lovi de arborii exotici ai parcului botanic secular; se lovi de pereții subțiri ai blocului vechi, pierzându-se în tăcerea vecinilor care dormeau regulat la orele alea.

Sânii ei se striviră în palmele lui încordate, sfârcurile rigide înțepându-mi pielea în acest haos domestic. O pătrundere profundă care căuta să spargă sedimentele unui an de coabitare. Măcinarea era intensă, ea îl îmbulzea în ea ca într-o menghină biologică, dar poarta strâmtă a voluptății părea acum mai largă, mai cunoscută, mai cartografiată.

Sudoarea dulce le îmbrăcă trupurile obosite, înlănțuite pe blatul de bucătărie, sub lumina slabă a hotei extractoare. Când explodară împreună, nu mai fu o prăbușire a tuturor structurilor urbane; fu doar o descătușare de pulsații supreme într-un spațiu care a doua zi trebuia curățat cu mopul.

Se lăsară secătuiți pe podeaua din bucătărie, sprijiniți de mobilierul vechi. Aerul era cald și mirosea a sex brut amestecat cu ozonul pompelor de acvariu.

Ea își sprijini capul pe umărul lui ud, privind spre tavanul unde neoanele albastre desenau aceleași vene de lumină.

— A rezistat, spuse ea încet, cu o voce stinsă. Structura de rezistență a rezistat unui an de zile de suprafață.

matrix%203010-09+.jpg?profile=RESIZE_400xAdrian o strânse de coapse, privind cana de cafea răcită de pe masă.

— A rezistat, spuse el. Dar a devenit o structură urbană. O nouă formă de organizare. Grefa ilegală de carne a fost legalizată de timp. Și nu știu dacă asta e o victorie sau o sentință definitivă la normalitate.

Frecvența reziduală

Trei dimineața. Ora la care orașul atinge cel mai scăzut nivel de decibeli. Ora la care tehnicianul de sunet din el auzea cel mai bine sedimentele realității.

Adrian era întins pe spate în patul mare din dormitor, cu Ea adormită pe pieptul lui. Respirația ei era regulată, profundă, ritmul biologic al unui organism care s-a adaptat în sfârșit la presiunea de suprafață. Nu mai era prădătorul izolat; era o femeie obosită care a doua zi trebuia să meargă din nou la institut să verifice supapele bazinului patru.

El avea ochii deschiși, privind clipitul verde al ceasului electronic de pe noptieră. Acel ceas pe care îl avusese și în apartamentul steril cu Raluca. Timpul trecea exact la fel, indiferent de intensitatea erotică a cărnii care se consuma în cameră. Secundele se scurgeau digital, reci, fără nicio implicare biologică.

matrix%203010-10+.webp?profile=RESIZE_400xÎși dădu seama că transgresiunea pură nu e o stare permanentă, ci o anomalie de sistem. O grefă care nu poate supraviețui la nesfârșit fără să devină, la rândul ei, un țesut administrativ. Căutaseră amândoi o cale de a evada din trecutul lor steril, dar construiseră, zi de zi, o nouă realitate care începea să semene din ce în ce mai mult cu cea din care fugiseră: cu liste de cumpărături, cu discuții despre facturi și cu tăceri confortabile înainte de culcare.

Dar cel puțin, se gândi el, trecându-și degetele subțiri prin părul ei negru și ud de sudoare, mirosul ăla e încă aici. Dincolo de formalina din laborator și de detergentul industrial, adânc în porii lor, sub pielea coapselor și în pântecul care se liniștise, mai exista o frecvență reziduală. Ecoul acelei bănci masive din piatră jilavă, ascunsă într-o alee îngustă și slab luminată dintr-un parc botanic secular, sub o ploaie caldă de toamnă.

Ascultă cum liniștea dimineții se așternea lent în zori peste blocul vechi din anii '70. O liniște care nu mai ștergea definitiv realitatea lor, ci o sedimenta, transformând foamea oarbă într-o structură cronică de rezistență.

Adrian închise ochii, lăsându-se înghițit de fâșâitul pompelor de acvariu, acceptând în sfârșit că prădătorii de altădată deveniseră, pur și simplu, doi oameni care încercau să nu se prăbușească sub greutatea aceluiași aer de zi cu zi.

©unionmetan, 2026

Citeste mai mult…

30. (poezie, cybersonet)

~ ciclul amurgul de catifea ~

trepte către somnul pământului

capitolul V floarea de ciocolată (COSMOS ATROSANGUINEUS)

vraja dulce-amăruie a somnului deplin (cybersonet MLXXIII)

floarea somnului dulce

 

floarea%20somnului%20dulce%201.gif?profile=RESIZE_400xo vrajă neagră cade peste straturi

când tu-ți deschizi corola de tăciune

să chemi pământul spre adânci iernaturi

și să-i șoptești o mistică minune

 

miroși a ciocolată și a miere

un ultim dar lăsat pe-un trist pervaz

ce-aduce lumii-o dulce mângâiere

și pansează al toamnei greu obraz

floarea%20somnului%20dulce%202.gif?profile=RESIZE_400x 

petalele-ți sclipesc sub slaba rază

ca un vechi vis de mure îmbrăcat

ce-n noaptea rece grădina o veghează

și o adoarme-ntr-un somn neschimbat

 

ești cheia dulce-a timpurilor reci

ce-nchizi lumina pe unde tu treci

---

Notă - denumire populară: cosmos magie neagră/floarea somnului dulce; denumire științifică: cosmos atrosanguineus 'black magic'; origine: grădini de selecție europene bazate pe genotipul mexican ancestral; arie de răspândire: întâlnită rar în România, în colecții de nișă și amenajări peisagistice florale de toamnă târzie; culoare dominantă: purpuriu-negricios satinat, cu reflexe catifelate; florescență: sfârșitul lunii octombrie; rezistă remarcabil sub mantia primelor brume groase.

Motto: „Lumina unghiulară a lui octombrie desenează pe pământ geometrii secrete, în care petalele rămase nu sunt altceva decât rugăciuni de foc trimise cerului de plumb.”

Dedicație: Celor care știu să asculte foșnetul luminii la apus și să caute frumusețea ascunsă în unghiurile ascuțite și melancolice ale ultimelor grădini rămase în picioare.

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

Dincolo de Ultima Zăpadă - epilog

30. (cybersonet)

~ femeia-crizantemă ~

„Oricine poate iubi în miezul verii, când carnea este ieftină și caldă. Eu am ales să înfloresc în frig, transformând fiecare atingere într-o execuție blândă.”

Dincolo de Ultima Zăpadă

epilog

 

d02bf74751e6166b10a4406a23bc409d.jpg?profile=RESIZE_400xS-a terminat. Furtuna de mătase și jar s-a stins sub o pătură groasă de zăpadă murdară, iar orașul a revenit la ritmul lui monoton, cenușiu, lipsit de febră. Atelierul meu este acum gol, o cutie de beton în care ecoul declanșatorului a amuțit definitiv. Pe masa de lucru mai zac doar câteva negative nedevelopate, un rest de cearșaf de satin încrețit de mișcările unei pasiuni apuse și o mână de petale uscate, negre, care se fărâmițează la cea mai mică atingere, transformându-se într-un praf fin, mirosind vag a mosc și a oboseală sacră. O caut cu privirea prin camera pustie, deși știu că este inutil. Femeia-crizantemă nu supraviețuiește primăverii. Ea aparține exclusiv timpului în care pământul moare, iar când primele semne ale dezghețului încep să bată în geam, ea se dizolvă în tăcere, lăsându-ne doar cu greutatea propriei noastre supraviețuiri.

cdff5f2dc95adcca886afb01d30f3a57.jpg?profile=RESIZE_400x

Privesc imaginea finală a tripticului, cea pe care am numit-o „Câmpul de bătălie sacru”. Un unghi perpendicular, de sus, care surprinde patul răvășit în lumina rece, albăstruie a zorilor. Este o imagine de o tristețe mătăsoasă, o cartografie a abandonului total de după consumarea ritualului. Trupurile noastre nu mai sunt acolo, dar amprenta lor în cearșafurile de bumbac este atât de profundă încât pare un basorelief sculptat în piatră. Sutele de petale strivite, violete și grena, par rămășițele unui cataclism floral, jertfa supremă a unei flori care s-a lăsat devorată până la ultima picătură de sevă. În acea noapte a extazului visceral, când am simțit cum carnea ei se rupe sub asaltul meu și pântecele ei pulsează violent într-o fuziune apocaliptică, am crezut, preț de o secundă, că am atins nemurirea. Am crezut că prin intermediul acelui orgasm violent, primit ca o execuție consimțită, am reușit să evadăm din carnea noastră muritoare.

Dar dimineața ne readuce mereu la realitate cu o brutalitate nemiloasă. Ea a plecat înainte ca soarele să poată atinge marginile patului, fără să lase un bilet, fără să ceară o promisiune. S-a îmbrăcat în tăcere, strângându-și mătasea ruginie în jurul trupului frânt și fericit, purtând pe piele amprentele mele adânci, ca niște semne ale unei posesii care a distrus-o și a înălțat-o în același timp. A lăsat în urmă doar acest parfum persistent, o mireasmă amăruie care s-a impregnat în porii mei, în pereții acestui atelier, în fiecare ungher al memoriei mele. Am încercat să spăl așternuturile, am aerisit camera zile în șir, lăsând aerul înghețat al iernii să măture podelele, dar a fost în zadar. Femeia-crizantemă nu poate fi ștearsă. Ea devine o otravă lentă instalată în sânge, o dependență de care nu te mai poți vindeca.

645c8f837bce3b94d61e5a72b3641127.jpg?profile=RESIZE_400xAcum, când parcurg întreaga serie, de la primele rânduri ale prologului până la aceste ultime cuvinte, înțeleg că acest proiect nu a fost despre ea, ci despre noi. Despre incapacitatea noastră de a accepta frumusețea fără să o posedăm, fără să o rupem și să o strivim în palme pentru a ne convinge că este reală. Femeia-crizantemă ne-a oferit această șansă: s-a oferit ca altar și victimă, permițându-ne să ne descătușăm cele mai primitive instincte pe carnea ei de mătase, doar pentru a ne arăta cât de goi și vulnerabili rămânem după ce focul s-a stins. Fiecare petală smulsă a fost o lecție de detașare pe care nu am știut cum să o învățăm la timp. Zăcem acum în iarna noastră interioară, ascultând cum soba de fontă scoate ultimele pârâituri, încercând să ne amintim gustul acelui nectar întunecat care ne-a ars gâtlejul.

Ea a murit sub atingerile mele, a fost o moarte perfectă, de un erotism pur și visceral, dar în acea moarte ea a învins. A învins pentru că a rămas unică, inegalabilă. Știu că la venirea primăverii vor apărea alte flori, mai calde, mai parfumate, mai vesele. Vor veni trandafirii și crinii, iar soarele va face carnea din nou ieftină și accesibilă pe toate străzile orașului. Dar eu nu le voi mai putea privi cu aceiași ochi. Sufletul meu a rămas blocat aici, în acest noiembrie perpetuu, plângând după singura floare care a avut curajul să înflorească în mijlocul înghețului și să moară pentru mine sub o zăpadă de aur. Închideți acest album, opriți muzica și lăsați tăcerea să se așeze peste patul răvășit. Ecoul poemului nostru de sânge s-a stins, lăsând în urmă doar o dâră de rugină pe piele și o amintire sclipitoare ca o lamă de gheață.

Matei Vancea,

noiembrie, dintr-un atelier cu ferestre spre nord.

---

©Ioan Muntean, 2026

***

Citeste mai mult…

30. (cyberproză, jurnalism, aurointerviu)

~ Arhipeleagurile sinelui ~

Interviuri închipuite cu uneltele timpului, ale umbrei și ale memoriei

Interviul cu obiectele sau locurile din viața ta

Episodul 2

Monologul tastelor obosite (Tastatura laptopului)

Motto: „Apeși pe mine cu aceeași furie cu care cauți răspunsuri pe care ecranul nu ți le va da niciodată.”

Descrierea personajelor

8c1c7e8627bcc98c81cd5cb1a9288309.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Omul din Prezent) - Nume real: Andrei Codrescu; Entitate spirituală/Poreclă: Dictatorul de Semne; Bărbatul care își așază palmele deasupra carcasei din aluminiu poartă haine confortabile de interior: un hanorac simplu din bumbac moale, de un verde-închis, spălat de nenumărate ori, ale cărui mâneci sunt trase ușor peste încheieturi. Pe chipul său palid, luminat exclusiv de reflexia albăstruie a ecranului, se citește o concentrare febrilă, acea încordare specifică scriitorului care simte că noaptea se scurge mai repede decât ideile sale. Are privirea fixă, ochii căprui fiind ușor uscați din cauza clipitului rar, iar colțul buzelor îi este strâns într-o linie de o severitate tăcută. Degetele sale lungi, subțiri, cu articulațiile ușor rigide după ore în șir de bătăi neîntrerupte, plutesc la câțiva milimetri deasupra tastelor ca niște păsări gata să aterizeze pe un sol nesigur. Vocea lui Andrei este o șoaptă caldă, dar obosită, o respirație ce poartă în ea ritmul sacadat al gândurilor sale ce își caută cu disperare ieșirea prin vârful degetelor.

b8142436e1b9e17a5ae084516710b984.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatul (Tastatura laptopului) - Nume real: Matricea n-key rollover din policarbonat; Entitate spirituală/Poreclă: Confidentul de Plastic/Arhivistul Impulsurilor; Dispozitivul de introducere a datelor este o tastatură chiclet integrată, ale cărei pătrățele din plastic negru poartă urmele fizice ale unei munci titanice de peste cinci ani. Tastele cele mai utilizate – în special E, A, I și tasta lungă Space – prezintă o uzură lucioasă la suprafață, o patină a grăsimii naturale a degetelor care a șters parțial textura mată din fabrică. Sub fiecare pătrățel se ascunde un mecanism tip foarfecă din plastic alb, o articulație microscopică ce a rezistat la milioane de cicluri de presiune. Tastatura nu emite sunete din difuzoare, ci își transmite gândurile direct prin impulsurile electrice ce urcă prin buricele degetelor scriitorului atunci când acestea se odihnesc pe poziția de bază a tastelor F și J; „vocea” ei are un ritm discret, percutant dar catifelat, asemeni unui micro-mecanism ce funcționează perfect în interiorul unei tăceri depline.

Cadrul Spațio-Temporal

3a2ddab4ab1348678cb02cf0a967760a.jpg?profile=RESIZE_400xAutointerviul se desfășoară pe biroul din lemn de stejar nuanțat în wenge al scriitorului, la ora exactă două noaptea, în mijlocul unei tăceri depline de mijloc de săptămână, în luna octombrie. Timpul pare dilatat, extras din succesiunea orelor sociale. Singura sursă de lumină din cameră este ecranul deschis al laptopului și retroiluminarea fină, alb-caldă, ce se prelinge de sub fantele fiecărei taste, proiectând un caroiaj luminos pe buricele degetelor bărbatului. Aerul din cameră este cald, liniștit, impregnat de mirosul discret de plastic cald de la circuitele interne ale procesorului și de aroma slabă de tutun de pipă stins în colțul biroului. Pe fundal nu se aude niciun zgomot exterior, orașul dormind acoperit de o liniște de catifea, transformând această suprafață de aluminiu în singura scenă activă a universului. Atmosfera este pur intimă, nocturnă și psihologică, un cadru cinematografic static unde fiecare micro-mișcare a degetelor capătă dimensiunile unui eveniment major.

Dialogul

dabd0339d717bf0e8ba3de8f13aa7089.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Andrei/Dictatorul de Semne): (Își lasă palmele să se odihnească pe marginile reci din aluminiu ale carcasei, degetele atingând ușor tastele de bază) Te simt sub degetele mele ca pe o prelungire a propriului meu sistem nervos, dar în această noapte mi se pare că fiecare apăsare pe care o fac pe tine lasă o rană invizibilă în plasticul tău. Suntem singuri, la ora două, în acel punct unde cuvintele devin fie mântuire, fie o povară de netratat. Spune-mi, Confidentule de Plastic, tu care înregistrezi fiecare dintre ezitările mele prin presiunea degetelor: cum se simte frica mea de pagina albă din perspectiva ta mecanică? Ce citești tu în tremurul mâinii mele înainte ca un rând să apară pe ecran?

Tastatura (Matricea din Policarbonat/Arhivistul Impulsurilor): (Retroiluminarea tastei Space pâlpâie imperceptibil; gândurile ei urcă prin buricele degetelor bărbatului) Frica ta, Andrei, nu se vede pe ecranul alb, dar se traduce în mine ca o tensiune de plumb. Tu crezi că ești un dictator care dictează semne, dar eu sunt cea care îți măsoară adevărata greutate a sufletului în fiecare noapte. Înainte ca o frază să apară pe foaia digitală, degetele tale plutesc deasupra mea ca o armată speriată. Simt o presiune grea, statică, pe tastele F și J, urmată de o retragere bruscă, o ezitare care durează uneori minute în șir. Iar când furia scrisului te cuprinde, loviturile tale nu sunt simple comenzi electronice; sunt descărcări ale unei anxietăți profunde. Apeși pe tasta Backspace cu o violență aproape punitivă, ca și cum ai vrea să ștergi nu doar un cuvânt greșit, ci o bucată din tine pe care nu ai curajul să o arăți lumii. Pentru mine, tu nu ești scriitorul de succes din social media, ci ești un om vulnerabil care se luptă cu propriul gol interior la ora două dimineața.

f5a65f960c1d6fc7d4719089a1f4db27.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Andrei/Dictatorul de Semne): (Schițează un zâmbet amar, degetul mare mângâind tasta Space lucioasă) Loviturile mele pe Backspace sunt cenzura mea necesară, prietene. Ecranul ăsta alb e necruțător și lumea de afară cere o perfecțiune a frazei care nu lasă loc pentru ciornele mele dezordonate. Dacă aș lăsa fiecare impuls brut să curgă prin tine fără să-l corectez, textul ar fi un haos de imagini neterminate și vulnerabilități neprotejate. Tu mă vezi doar în momentele de blocaj, dar ușiile pe care le deschid textele mele după ce sunt finalizate cer această rigoare mecanică. Spune-mi, din perspectiva ta de confident care a primit milioane de caractere: crezi că această șlefuire continuă pe care o fac pe spatele tău îmi ucide poezia autentică sau este singurul mod prin care gândul meu haotic capătă o formă durabilă?

Tastatura (Matricea din Policarbonat/Arhivistul Impulsurilor): (Un impuls cald trece prin rândul de taste de la mijloc, stabilizând lumina sub degetele lui) Șlefuirea ta e o jertfă pe care o înțeleg, Andrei, dar uneori șlefuiești atât de mult încât distrugi și fibra lemnului. Eu am păstrat în memoria matricii mele firele de gând pe care le-ai șters înainte ca ele să ajungă pe ecran. Erau acolo poezii curate, imagini pline de sânge și adevăr pe care le-ai considerat „prea intime” sau „prea puțin comerciale”. Le-ai înlocuit cu adjective meșteșugite, cu structuri gramaticale elegante, dar reci. Ai transformat tastarea într-o diplomație a imaginii de sine. Când mă lovești cu degetele obosite, eu simt când scrii pentru că ai ceva de spus și când scrii doar pentru că trebuie să livrezi un text la termen. Primele fraze vin ca un fluviu fluid, un dans ușor pe taste, unde mecanismele mele foarfecă par să aibă aripi. Celelalte vin ca o corvoadă metalică, o bătaie grea, sacadată, ce miroase a obligație administrativă. Tu ai nevoie de mine ca să dai formă haosului, dar nu uita că cele mai frumoase texte sunt cele în care lași și tastele să respire, nu doar criteriile editorilor tăi.

*

f5c009b0cf42be7b0a05fb7b449e2154.jpg?profile=RESIZE_400xLumina retroiluminării de sub taste scade brusc în intensitate pentru o secundă, o auto-ajustare software în funcție de lipsa mișcării, transformând caroiajul luminos într-o pulsație discretă. Andrei își retrage complet mâinile de pe tastatură, încrucișându-și brațele pe piept și lăsându-se pe spătarul scaunului din lemn. Tastatura rămâne complet liberă, tastele sale negre reflectând în uzura lor lucioasă lumina albastră a ecranului, dinamica spațiului pierzând din încordarea fizică inițială.

*

Intervievatorul (Andrei/Dictatorul de Semne): (Privește spre pătrățelele negre ce par să se odihnească în penumbră; vocea lui e o șoaptă adâncă) Ai dreptate... Am transformat unealta mea într-un filtru de protecție. Mă acuzi că șterg poezia brută, dar realitatea din afara acestei camere este o piață culturală cinică, unde vulnerabilitatea expusă fără mască este adesea călcată în picioare. Backspace-ul este cel care mă apără de penibil. Tu ești doar un obiect din policarbonat prins în aluminiu, nu știi ce înseamnă să fii evaluat de critici, să vezi cum un text în care ți-ai pus sufletul este ignorat sau desființat în trei rânduri de recenzie. Este ușor să ceri curaj când tu nu porți nicio responsabilitate morală pentru consecințele textului. Spune-mi, dacă aș semna un armistițiu cu tine de la această oră, cum ar arăta un text scris în co-autorat cu confidentul meu de plastic?

dcb75fc3e66ef525c36512bfe8610cdf.jpg?profile=RESIZE_400xTastatura (Matricea din Policarbonat/Arhivistul Impulsurilor): (O uşoară vibrație electronică se simte în carcasă pe măsură ce ventilatorul intern al laptopului încetinește) Co-autoratul nostru ar fi un pact al blândeții, Andrei. Eu nu-ți cer să părăsești rigoarea, ci îți cer să nu mai folosești Backspace-ul ca pe un cuțit de ghidat frica. Propun o nouă regulă pentru nopțile noastre de la ora două: în prima oră a scrisului, lasă degetele să meargă unde vor ele. Dacă tasta E cere o metaforă nebunească, las-o să apară. Dacă tasta M vrea să scrie numele unei dureri vechi, nu o opri dintr-un calcul de imagine socială. Lasă-mă să primesc lutul tău brut, nespălat și plin de defecte gramaticale. Iar după ce noaptea a trecut și cafeaua de dimineață s-a răcit, poți reveni cu costumul de editor și cu logica ta formală. Dar acordă-i spiritului tău acest spațiu de siguranță pe spatele meu. Nu te mai teme de critici; ei citesc doar formele finite, dar eu și cu tine știm că viața adevărată a unui scriitor stă în pulsația degetelor pe tastele lucioase, acolo unde se dă bătălia dintre tăcere și strigăt.

Intervievatorul (Andrei/Dictatorul de Semne): (Își întinde din nou palmele deasupra carcasei, așezându-și degetele lungi cu o mare delicatețe pe pozițiile F și J) Primesc legământul, prietene de plastic. O să las Backspace-ul să se odihnească în prima oră a fiecărei nopți de acum încolo. O să las degetele să danseze libere pe pătrățelele tale lucioase, chiar dacă fraza va ieși strâmbă sau plină de noduri emoționale. Până la urmă, tu ești singurul martor care știe cât de mult m-a costat fiecare cuvânt pe care lumea exterioară îl citește cu atâta ușurință. Ne continuăm textul acum, fără plase de siguranță. (Apasă ușor pe tasta Enter, deschizând un rând nou, curat, în timp ce lumina retroiluminării izbucnește într-o strălucire stabilă, ocrotitoare).

Concluzia Intervievatorului

37e0458a458aa8b86b62849be3ffd6f6.jpg?profile=RESIZE_400xZgomotul înfundat și fin al tastei Enter a pecetluit armistițiul nocturn, iar dialogul mut cu matricea din policarbonat s-a retras în circuitele discrete ale laptopului, lăsându-mă înapoi în fața documentului deschis. Pe ecran, cursorul clipea monoton, un metronom vertical ce măsura tăcerea curată ce se așezase în cameră la ora două și jumătate dimineața.

Această a doua confesiune din axa Interviul cu Obiectele a reprezentat o recalibrare profundă a procesului meu creativ. Am înțeles că unealta mea cotidiană nu este doar un instrument administrativ de înregistrat semne, ci este un confident organic ce simte și arhivează fricile, ezitările și amputările pe care le aplic propriilor mele gânduri din cauza anxietății sociale. Obsesia mea pentru perfecțiunea formei devenise o închisoare ce sugruma poezia brută a începuturilor.

Privesc spre tastele lucioase, pline de istoria nescrisă a nopților mele de insomnie, și nu mai văd în ele niște simple bucăți de plastic negru. Văd spațiul unui atelier comun, protejat de judecata lumii exterioare. De mâine, voi avea curajul de a lăsa degetele să greșească, să rătăcească și să mărturisească fără cenzură pe această claviatură a conștiinței mele integrate. Voi scrie nu pentru a satisface standardele reci ale editorilor, ci pentru a decanta acea singură frază vulnerabilă care are puterea de a lăsa o dâră de lumină autentică în adâncurile acestui arhipelag fragil al sinelui.

---

©Ioan Muntean, 2026

***

Citeste mai mult…

30. (poezie, sonet)

~ Simfonia de buzunar Tâgâdâm și Pâș-Pâș ~

volumul II: Octombrie (Bruma de Oțel)

Motto Anonim: „Când octombrie îmbracă pământul în aramă, dragostea nu mai numără anii, ci doar pașii făcuți în doi.”

(monolog interior feminin)

Frunzele uscate şi pământul reavăn de sub paşi (sonetul XCV)

sfârșitul unei călătorii fără sfârșit

 

autumnale%203010-4.gif?profile=RESIZE_400xMă las purtată, prin noaptea ce miroase a reavăn și a frunze moarte,

Când toamna de octombrie își strânge pânza ei de rugină definitivă.

Tu mergi alert, un tâgâdâm de pași ce rupe din mine ultima poveste,

Iar pașii noștri scriu pe pământ o cronică sfântă, măreață și nativă.

 

Văd nuanțe de alb-murdar cum se întind peste pavajul obosit de vreme,

Și-ți caut degetele calde în tăcerea asta mare ce ne-nconjoară-n noapte,

Când vântul rece de la munte ne aduce din trecut ultimele șoapte,

Și ne transformă chipul într-un vis curat, ce nu mai vrea să se teamă.

autumnale%203010-2.gif?profile=RESIZE_400x 

Am străbătut o țară-ntreagă pe sub bolți istorice și porți medievale,

Am lăsat urme de chihlimbar pe faleza mării și pe sub vechi castele,

Iar acum timpul se oprește-n loc și ne înghite-n sfintele lui canale,

Purtându-ne prin labirinturi verzi de vise și sclipiri de reci stele.

 

Dar totul a fost o călătorie magică scrisă pe o pagină de ceară fină,

Suntem doar două umbre ce-au învățat să meargă prin întuneric spre lumină.

---

Muzica de inspirație  - The White Stripes – Dead Leaves and the Dirty Ground; Muzică & Versuri: Jack White; Album: White Blood Cells; An lansare: 2001;Una dintre cele mai bune piese indie-rock ale deceniului, lăudată de Rolling Stone pentru texturile sale brute, alternanța dinamică și metafora frunzelor moarte ce acoperă pământul dragostei.

---

sonet  95

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

30. (poezie, eseu, proză)

~ Bestiarul Mistic al Scripturii ~

simbolismul animalelor în tradiția ortodoxă

partea I: animalele sacre și biblice din vechiul și noul testament

„Făpturile Legii vechi au fost umbre pedagogice, suspinând după Hristos, Care a sfințit materia în potirul cosmic.”

Volumul XI. Corbul (CORVUS CORAX) 1

„Iarba câmpului laudă pe Creator; prin potirul firii, pământul se preface în Liturghie cosmică.

Misterul Providenței în deșertul ascezei și hrănirea sfinților prin aripa harului

eseu descriptiv

 

Descrierea științifică a speciei în arealul mediteraneean și al Levantului

3f879dea9675e06d65638c9c228776ce.jpg?profile=RESIZE_400xCorbul comun sau corbul corax, clasificat în taxonomia zoologică sub denumirea de Corvus corax, este o pasăre de talie mare, reprezentând cea mai voluminoasă specie aparținând familiei Corvidae și ordinului Passeriformes. În Antichitatea biblică, această pasăre extrem de inteligentă și adaptabilă popula cu densitate masivă stâncile abrupte, văile adânci, defileurile stâncoase și regiunile semideșertice ale Levantului, fiind o prezență constantă de la munții Libanului și ai Hermonului până în zonele aride ale deșertului Iuda și ale văii pârâului Cherit. Din punct de vedere morfologic, Corvus corax se remarcă printr-o anvergură a aripilor ce poate atinge un metru și jumătate, având un corp robust, acoperit în întregime de un penaj uniform, de un negru-profund, lucios, ce prezintă reflexe metalice albăstrui sau purpurii în contact cu razele solare.

Morfologia sa externă evidențiază un plisc masiv, puternic, ușor încovoiat la vârf, acoperit la bază de mustăți rigide, și membre posterioare viguroase terminate în gheare ascuțite, adaptate pentru o manipulare precisă a hranei. Particularitatea fiziologică cea mai relevantă pentru etologia sa, intens speculată în scrierile teologice și patristice, rezidă în comportamentul său alimentar oportunist și omnivor, cu o puternică înclinație spre necrofagie, dar și în capacitățile sale cognitive excepționale, ce includ rezolvarea de probleme logice și memoria spațială pe termen lung. Corbul posedă un sistem respirator și o rezistență metabolică ce îi permit să localizeze resurse de hrană și apă în cele mai aride și ostile medii ale pustiului, manifestând un instinct parental paradoxal; naturaliștii antici atestau că pasărea își părăsește uneori puii mici în cuib din cauza culorii lor inițiale albicioase, aceștia fiind hrăniți direct de Providență prin insecte atrase de mirosul cuibului până la apariția penajului negru protector.

Prezență, ecologie, legislație dietetică mozaică și mentalități în timpurile biblice

254ee91ab913e4150eceef75da316868.jpg?profile=RESIZE_400xÎn contextul socio-economic și religios al Palestinei antice, corbul deținea un statut complex și ambiguu în mentalitatea colectivă, oscilând între teama provocată de aspectul său sumbru și respectul față de independența sa biologică. Datele arheozoologice obținute din siturile din Epoca Fierului și din așezările monahale timpurii relevă resturi osoase de corvide în zonele de gunoi sau în preajma stâncilor izolate. Din punct de vedere juridic, normativ și alimentar, conform prescripțiilor legislative de o asprime maximă din cărțile Leviticului (11, 15) și Deuteronomului (14, 14), corbul era clasificat la baza listei păsărilor necurate, fiind strict interzis consumului uman: „Din păsări să vă fie urâte acestea și să nu le mâncați: vulturul... și tot neamul corbilor”.

Această excludere ritualică totală era fundamentată ecologic pe regimul său necrofag, pasărea consumând cadavre și hoituri, element asociat în teologia mozaică cu necurăția morții și a descompunerii biologice. În viața cotidiană din timpurile biblice, corbul nu făcea obiectul unei vânătorii utilitare, fiind o pasăre disprețuită de agricultori deoarece putea distruge semănăturile sau ataca animalele slăbite, însă era privit cu o fascinație misterioasă de către locuitorii din preajma deșertului. Izolarea sa în peșteri inaccesibile și capacitatea de a supraviețui acolo unde nicio altă pasăre nu găsea hrană au transformat corbul în simbolul universal al singurătății ascetice și al Providenței absolute care hrănește toate făpturile, chiar și pe cele considerate blestemate de oameni.

Cartografierea mențiunilor din Vechiul și Noul Testament

a2bcf7a8312ad6c32d7b33ea6777a1c6.jpg?profile=RESIZE_400xÎn corpusul scrierilor sfinte, corbul posedă o prezență doctrinară monumentală, evoluând de la mesagerul nestatornic al Potopului la instrumentul minunat al Providenței. În Vechiul Testament, prima apariție este în cartea Facerii (8, 7), unde Noe trimite mai întâi un corb din arcă, iar acesta „a ieșit și nu s-a mai întors până ce au secat apele de pe pământ”, manifestându-și independența necrofagă. Momentul profetic și hagiografic cel mai răsunător se petrece în cartea III Regi (17, 4-6), unde Dumnezeu îi poruncește Sfântului Proroc Ilie Veghetorul să se ascundă la pârâul Cherit: „Și din pârâu vei bea apă, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească acolo. Și corbii îi aduceau pâine dimineața și carne seara”.

În Psaltire, Psalmul 146, 9 laudă grija divină universală: „Celui ce dă dobitoacelor hrana lor și puilor de corb care Îl cheamă”, hiperbolă ce reflectă părăsirea biologică a puilor. În cartea Iov (38, 41), Iahve folosește corbul ca argument al atotputerniciei Sale în fața omului: „Cine pregătește corbului hrana când puii lui strigă către Dumnezeu?”. În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos transfigurează această imagine în cadrul Predicii de pe Munte, în Evanghelia după Luca (12, 24), dând o profundă lecție parenetică despre abandonarea grijilor lumești: „Priviți la corbi, că nu seamănă, nici nu seceră; ei nu au cămări, nici jambar, și Dumnezeu îi hrănește. Cu cât mai de preț sunteți voi decât păsările?”.

Interpretarea Sfinților Părinți și preluarea în cultul Ortodox

24d6cbc36a07fc4bfdf6f11d9f527acc.jpg?profile=RESIZE_400xSfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe au dezvoltat o hermeneutică dogmatică și ascetică de o rară profunzime în jurul corbului, rezolvând paradoxul utilizării unei păsări necurate în planul divin. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul și Sfântul Antonie cel Mare subliniază că Dumnezeu a poruncit corbilor să îl hrănească pe Ilie pentru a arăta că harul poate schimba însăși firea cea mai lacomă și mai răpitoare. Corbul, care prin fire își mănâncă propria hrană și își părăsește puii, devine prin porunca Domnului o slugă darnică, ce aduce pâine și carne profetului fără să se atingă de ele, chip al transfigurării firii umane prin asceză. Penajul negru al corbului este interpretat în mistica patristică ca fiind chipul neamurilor păgâne, „negre” de păcate și moarte spirituală, care prin primirea Evangheliei devin slujitori ai lui Hristos.

În cultul Creștin-Ortodox actual, corbul își păstrează o prezență hagiografică și iconografică majoră, strâns legată de spiritualitatea monahală. În icoana Sfântului Proroc Ilie, acesta este zugrăvit în mod obligatoriu șezând într-o peșteră de piatră, cu mâna la bărbie, în timp ce un corb negru zboară spre el purtând o pâine mică în plisc. De asemenea, în hagiografia monahală a sfinților pustnici, cum sunt Sfântul Pavel Tebeul sau Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare, corbul apare ca mesagerul zilnic al Providenței; Sfântul Ieronim povestește că un corb îi aducea Sfântului Pavel o jumătate de pâine în fiecare zi, iar când Sfântul Antonie l-a vizitat, corbul a adus o pâine întreagă, mărturisind vizual că Dumnezeu are grijă de cei ce lasă totul pentru dragostea Sa, transformând pasărea necurată într-un vestitor liturgic al Împărăției.

---

bestiar biblic 60

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…
-->