Săruturi târzii
scuturate din ram
Fredoneaz-acel vals
ce-n tăcere-l dansam
Şi în parcul prin care
rătăcesc paşii tăi
Doar lumina din stele
te conduce pe-alei.
"Sunt aici şi departe!"
...aş striga să m-auzi
Şi în palme aş strânge
roua ochilor uzi
Şi aş face ca toată
aşteptarea ce-o porţi
Să deschidă în inimi,
ferecatele porţi...
Luiza-Adriana Grama
În zadar p-un perete
desenez porţi de aur
Sau în ramă înlănţui
visul meu, vis de faur
Doar ecoul de-ajunge
dintr-o lume pierdută
Voi privi lung spre tine
cu privire de ciută
Şi-ţi voi cere pădurea,
şi-ţi voi cere un val
Şi-n alintul meu dulce
vei fi timp sideral
Şi pe-albastrele ziduri
îmi vei scrie din nou
Tot poemul din ţara
ce n-apare-n tablou...
Luiza-Adriana Grama
Poţi să baţi într-o uşă de plumb?
Poţi să găseşti ecou
într-o lume surdă înconjurată de ziduri?
Mi-am zdrelit pumnii
bătând la uşa sufletului tău
şi acum toată fiinţa mea
e însângerată.
Îţi cer să-mi dai înapoi
toate semnele de punctuaţie
pe care le-ai luat când ai plecat.
Semnul exclamării nu mă mai poate sprijini,
iar semnul întrebării mă face prizonieră mereu.
Nu ştiu să pun punct...
nu-l găsesc...
nici pe mine nu mai ştiu unde m-am pus....
oare am rămas la tine?
Luiza-Adriana Grama
Hai să împărţim lumea la doi!
Tu o jumătate şi eu pe cealaltă
Şi tot ce rămâne mai apoi
Să se facă inimă de piatră.
De la pomi vreau crengile,te rog,
Rădăcini şi trunchiuri mă apasă,
Voi lăsa doar frunzele zălog
Să cânte în vânt iubirea noastră.
Două valuri din ocean să-mi dai
De la răsărit şi cel de seară
Şi în viaţa ta de loc mai ai
Fă-mă ţărmul nopţilor de vară.
Din pământ vreau tot deşertul eu
Căci prin vine tot îmi curge timpul
Şi părând pustiu e ca un zeu
Ce din infinit îşi ia nisipul.
Şi-ntre două lumi echidistante
Unde-mi eşti şi iad şi paradis
Trec prin purgatoriu zilnic, precum Dante,
Nopţile prin vers trăiesc un vis.
Luiza-Adriana Grama
Rădăcinile mă ţin legată
N-am puterea să mă smulg şi-aş vrea,
Să mă rătăcesc prin lumea toată.
Nu vrea să m-ajute cineva?
Aduceţi un val să-mi surpe malul
În derivă tot plutesc şi-aş vrea,
Să-mi găsesc un port să-mi las amarul.
Nu vrea să mă înece cineva?
Aduceţi-mi o secure lată
Să ciopliţi din mine toţi aş vrea,
Să fiu crucea unui vis o dată.
Nu vrea să mă poarte cineva?
Aduceţi-mi o făclie aprinsă
Rug în noapte să devin aş vrea,
Că de-un veac tot ard deşi sunt stinsă.
Nu vrea să m-aprindă cineva?
Aduceţi-mi un potop de stele
Veşnicia s-o împart aş vrea,
Tot întind tăcut mâna spre ele.
Oare o s-ajung la steaua mea?
Luiza-Adriana Grama
Ne-am întâlnit la margine de lume
Tu slovă scrisă. eu purtând tăceri,
Şi ca într-un menuet din vechi albume
În paşi de dans am mers spre nicăieri.
Ne însoţeau acorduri ancestrale,
Satinul nopţii ne-ascundea discret,
Doar razele de lună împleteau o cale
Şi lumea ne-ascundea ca-ntr-un sipet.
Îmi desenai tăcerile alene,
Eu slova scrisă-ţi sărutam adesea
Şi de extaz, c-un tremurat de gene,
Îţi închinam o cupă de Xeres.
Ne-am întâlnit la margine de noapte
Tu plin de rouă, eu purtând ninsori,
O clipă ne-am iubit, apoi departe…
În lume ai plecat cu primii zori.
Luiza-Adriana Grama
Opriţi lumina!...lumea-i crudă
Şi-n veci s-o înţeleg nu pot,
În van sunt toate, cânt şi trudă
Când viaţa-i un biet camelot.
De ce să caut oare lumii
O dezlegare şi un sens,
Când sclavă sunt în faţa vremii
Şi doar un praf în univers?
Zadarnic litere-nroşite
Mi-au dezlegat al vieţii mers,
Căci râu de lacrimi nesfârşite
Mi-a pus pecete e neşters.
Opriţi lumina!...lumea-i dusă,
Zadarnic mâna o întind,
Din foc a mai rămas cenuşă
Şi moartea o aud venind.
Luiza-Adriana Grama
Sunt cel din urmă Prometeu
Abandonat pe-o rece stâncă
Nici fir de iarbă şi nici zeu,
Doar cel ce-a încălcat poruncă.
Şi-n zeci de lanţuri m-au legat
Ca să plătesc o veşnicie
Că-n ceas de taină am cutezat,
Să-mi fac din foc împărăţie.
Şi-n loc să ard în vâlvătăi
Şi stele să aprind în noapte,
Eu mă topesc în ochii tăi,
Sperând să te aduc aproape.
Din mine rupe timpu-ncet
Când anotimpuri şi când zile
Şi de-am trăit ceva concret,
N-am încălcat a legii fire.
Ca cel din urmă Prometeu
Te rog, cu ultima suflare,
Să porţi cu tine focul meu
Şi să-i găseşti o întrupare.
Şi de vei trece întâmplător
Pe lângă stânca-nsângerată,
Să nu rămâi contemplator,
Şi-n trupul timpului să-nfigi săgeată.
Luiza-Adriana Grama
A murit iubirea mea într-o zi
Când din cer ningea a primăvară
N-am avut puteri s-o pot opri
Şi iubeam profund întâia oară.
A murit iubirea doar…mi-am spus
Şi-am zâmbit crezând că-i o poveste,
Dar cu ea pe veci şi eu m-am dus
N-am ştiut şi nu am prins de veste.
Am ucis iubirea într-un ceas
Nu cu pietre, ci cu vorbe strâmbe
Şi acum din mine n-a rămas
Decât fumul…şi aceste umbre.
Poate dac-aş fi murit doar eu
Ea ar fi trăit o veşnicie,
Dar sunt vie, şi-i atât de greu
Să-nţeleg a vieţii ironie.
A murit iubirea mea dintâi
Şi un clopot îi tot plânge moartea,
Aş fi vrut să-i strig…te rog, rămâi!...
Viaţa încă nu mi-a închis cartea.
Luiza-Adriana Grama
Am învăţat să mor de la un timp
Şi-o fac pe zi ce trece tot mai bine,
Şi văd cu fiecare anotimp
Cum cad toate redutele din mine.
Mă las secundei pradă nevăzută
Sperând să mă destrame în tăcere,
În faţa vremii sunt o biată ciută,
Ce-şi pierde suflu-n orice adiere.
Şi evadez din mine câte-o clipă
Privind la bietul înveliş de humă
Lăsat deşertului ca şi risipă
Un palid chip, o trecătoare umbră.
Mor pe fâşii şi mor pe apucate
Cedând deşertăciuni părţi din mine
Şi dacă crezul meu are dreptate,
Voi înflori în lumea care vine.
Luiza-Adriana Grama
Suntem două semne de-ntrebare
Rătăcite-n scrieri şi în vers
Fără mine capătă valoare,
Fără tine nu au înţeles.
Suntem două creaturi marine
Rătăcite-n lacrimi de poet
Fără mine apele sunt line.
Fără tine se tulbură-ncet.
Suntem două stele călătoare
Rătăcite-n drum spre răsărit
Fără mine cerul e mai mare.
Fără tine nu e infinit.
Suntem două lumânări de ceară
Rătăcite-ntr-un amurg discret
Fără mine arzi întâia oară.
Fără tine mă topesc încet.
Luiza-Adriana Grama
Ne vom întâlni în altă viaţă!
Eu purtând acelaşi dor nebun,
Voi privi în ochii tăi de gheaţă
Şi trecutul tot am să ţi-l spun.
Printre atâtea trupuri efemere
Te voi recunoaşte după mers
Tu, privind la mine în tăcere,
Mă vei recunoaşte după vers.
Şi-nsetaţi de-acelaşi dor de ducă
Ne vom contopi universal,
Două stele ce pe-un drum apucă,
Amăgiţi de-acelaşi zbor final.
Ne vom face temple din săruturi
Şi-un altar din bolţile cereşti,
Eu voi fi ofrandă pentru fluturi,
Tu de dragul meu ai să-nfloreşti.
Luiza-Adriana Grama
Sunt mai în vârstă decât universul,
Mi-s aştri osteniţi de la apus
Nici somnului, nici veghii nu-i văd sensul,
Cui pasă de mai stau ori de m-am dus?
Nu moare dimineaţa fără mine,
Nici seara nu va şti de dorul meu,
În lume va fi rău şi va fi bine,
Vremea în spaţiu n-o opreşte somnul meu.
Sunt mai în vârstă decât tot pământul,
De la un pol la altul simt că mor,
În jurul meu stă neclintit şi vântul
Şi toate anotimpurile dor.
Din vina mea s-au deviat şi zboruri
Şi mii de păsări zac în mine acum,
Zbaterea lor mă umple de fioruri
Şi toate mă conduc pe acelaşi drum.
Luiza-Adriana Grama
Te voi lăsa, iubire într-o zi
Şi mă voi duce căci aşa e vrerea,
În urma mea furtuni de vor veni
Să nu le laşi să-ţi fie mângâierea.
De soare m-am rugat ca-n mersul lui
Să-ţi lumineze colţuri de odaie
Şi în lumina zilei cea dintâi
Să nu te prindă cu a ei văpaie.
De ploaie m-am rugat încetişor
Să plângă ea adesea pentru tine,
Căci lacrima din cer e mai uşor
Să cadă chiar şi-n nopţile senine.
Pe păsări le-am rugat ca-n zborul lor
Să-ţi ducă dorul cât pot de departe
E pătimaş şi ştiu că nu-i uşor
Să stau cu el de vorbă-n miez de noapte.
În nopţi senine stelelor le-am spus
Poveşti de-argint să-ţi scrie la fereastră,
Aşa vei şti că te privesc de sus
Şi încă n-a murit iubirea noastră.
Am şchiopătat prin vers de-atâtea ori
Şi tot prin ele ţi-am croit cărare,
Mi-au fost şi rug şi paradis cu flori
Şi braţe să te chem din depărtare.
Drept mărturie ţi le las acum
Că te-am iubit…tu nu ai nici o vină
Şi ochii mei te-au înălţat precum
Un înger cu proporţie divină.
Te voi lăsa, iubire într-o zi
Nu voluntar,ci fiind c-aşa vrea soarta
Ne naştem călători…aşa o fi
Şi ne petrecem când ne vine moartea.
Luiza-Adriana Grama
Mi-ai intrat în sistemul nervos
Tu, boală incurabilă numită *Iubire*,
Şi-ţi plimbi degetele pe fiecare nerv,
Când mai uşor şi când mai tare,
Cu pasiune şi cu nepăsare
Făcându-l să vibreze
Prelung şi grav
Precum corzile unei harpe fermecate
Atinse de adierea unui vis efemer.
Şi cânţi o melodie neştiută de nimeni
Artist virtuos al durerilor mele,
Şi-mi urci cu iubire
Durerea la stele,
Şi-atingerea ta e veninul letal
Ce-mi transformă iubirea în ciob de cristal.
Luiza-Adriana Grama
-->