De la răsărit la apus

este egal o viaţă.

Bobocul de floare gângureşte-n frunzişul dimineţii

ca bobocul de om.

Mulţi oameni, ca firul ierbii

onduleaza color câmpul de posibilităţi.

Oameni - atom.

De la răsărit la apus

poţi avea ceva de spus.

Te-nconjoară clipele ce se coc treptat

ca un lan de grâu.

Tot auriul te umple când eşti bob

neuscat.

Într-o zi - numită toamnă,

secerişul taie -

spre seară e indicat.

Spicul vieţii cade turtit şi orb -

Dumnezeu te culege - asta-nseamnă.

De la răsărit la apus

speră că ai avut ceva de spus.

Soarele tău luminând

îţi era angajat util, responsabil, sub legământ.

Şi...s-a dus

în apus.

Cade clepsidra cu timp în hău nebulos,

tu pleci oarecum în jos

doar clipele de nisip aleargă la nou răsărit,

se mută invers, de jos în sus.

Atât am avut azi de spus

fiindcă am furat clepsidrei o clipă.

Maine - voi fi în drum spre apus.

ZiFrumoasă

19.IX.2013

    E din ce în ce mai toamnă.

Vreau să-mi iau gândurile cu mine, să plec într-o lume mai bună...

Mușcata roșie din fereastră doar zâmbește palid şi cred că-i pare rău după mine.

    La radio sunt știri ce înțeapă aerul. Închid. Tăcerea se-aşază iar.

Fereastra conţine un cer gri ; o creangă cu frunze gălbui se zbate, iritată de vânt.

    Aș vrea să mângâi trecutul. Dar e plecat.

Sub frunte stau vraf gânduri vechi pentru reciclat. Și parcă nici nu e timp pentru toate. Vin din față cu presiune cerințe noi. Creierul trebuie să fie un pic spălat, inima revopsită în roz. De unde să iau culoare pentru prezent ?  De unde ?

Poate din viitor ?... O să văd.                                            

Viitorule, dă un pic laoparte toamna ce s-a băgat în mine, să văd ce culori frumoase mai pot să găsesc. Mâine poate iese şi soarele şi m-ajută.

Hei ! Soare pitit, sper că n-o să te faci tocmai acum ca n-ai auzit !

Dacă nu reuşesc, îmi iau valiza cu gânduri şi plec. Poate-ntr-o țară cu oameni de vară...

ZiFrumoasă

7.09.2013

Toamnă, poamă aurie,

mâine cum va fi să-ţi fie ?

Azi atârnă-n crengi culoare

fructe dulci, îmbietoare.

Încă plâng greieri în noapte

şi iubirea are şoapte.

Sub fereastră în grădină

flori se-apleacă şi suspină,

se îmbracă-n galben toate

şi tot plâng neascultate.

Chiar şi cerul plânge-ades,

lacrima eu i-am cules,

mi-am spălat gândul cu ea

şi i-am spus tristeţea mea.

Nu m-ascultă toamna asta,

o s-o-ncerce iar năpasta.

Azi e poamă aurie,

mâine cum va fi să-i fie ? -

flutură cântec de vânt

lacrimi mici curg pe pământ.

Vreau să-i spun ce e şi-n mine

şi nu vrea să mă aline.

Astăzi are treabă multă

şi pe mine nu m-ascultă.

Toamnă-nveşmântată-n ploi

îţi dau lacrima-napoi !

De acum te las pe tine,

plângi doar tu de-ţi face bine !

Îmi pun gândul meu de vară

peste toamna de afară

şi iubesc tot ce vreau eu -

eu am anotimpul meu !

ZiFrumoasă (Mihaela Călin)

3.09.2013

Liniştea singurătăţii îmi plouă pe umeri.

Vine la mine doar Noaptea şi văd că poartă tot aceeaşi rochie neagră din trecut, cu paiete în formă de stele. Sigur şi-a luat azi şi evantaiul cel mare cu care-şi face vânt agitând nişte arbori. Ei murmură-ncet, pe limba aceea străină a lor, pe care eu nu am cum s-o-nţeleg. Doar simt cum parcă ar spune ceva despre toamnă, despre răcoare.

Aici la masa de scris, caietul meu stă deschis ca aripile unei păsări albe, căzută, împuşcată în zbor… Mi-e dor de literele mici, să se adune, să se ţină de mâini, să lege poeme. Fiindcă toamna aşteaptă - stă-n mine, stă să iasă din mine, să se-ntinda iarăşi ca nouă, prin lume.

Şi nu am cuvinte cu care s-o scot afară, am doar culori, felurite culori, valsând prin minte. Covoare şi pături de frunze ţesute cu foşnet îmi ies din memorii şi-ncet încet se vor aşterne şi-afară, peste pământul moale. Iar florile din grădina mea (ah, florile !), ştiu, or să plece toate să doarmă şi vor intra în mine, în suflet, la schimb.

Mi-e cam teamă de ploile multe reci, ce-or să cadă din cerul trist, pus pe plâns. Le ţin minte bine-n adâncuri, în oasele cu durere.

Le aud tânguitul.

Astăzi am început să scot toamna din mine. O depăn încet, din fuior mic de suflet. Şi are sunet moale, blând, ca de amintiri. Încet încet, ea se-agaţă de litere, se-ncovoaie, se-ntinde, geme şi naşte vreo câţiva pui negri de rânduri în albul caiet.

E toamnă-n caiet.

E toamnă-n mine. Şi-n tot.

ZiFrumoasă ( Mihaela Călin )

29.08.2013

   Toamna s-a apropiat uşor, în vârful picioarelor.
Pe-un ram, câteva păsări speriate cred că vorbesc despre asta.
Nu ştiu unde-o să plece vara în curând. S-a pregătit să-şi facă bagajele. Şi are-o grămadă de rochii verzi ( fiindcă-i îndrăgostită de culoarea asta !) şi puzderie de cămăşi largi cu flori.
Soarele e bijuteria ei de-mprumut, închiriată din cer, dar absolut transmisibilă anotimpului următor. Sigur o va lăsa pe-aici fiindcă-i scumpă. Oricum, o să-şi ia cu ea toate zorzoanele ei de păsări, albine şi fluturi.
Deocamdată, toamna cred că s-a aşezat undeva prin preajmă, picior peste picior, şi aşteaptă să-şi înceapă serviciul. Are şi ea o valiză mare, îndesată cu irizări şi culori, pentru că ştiţi, de fapt ea pictează , dintotdeauna pictează, încetişor, cu răbdare, frunză cu frunză pe arbori…Când lucrarea-i e gata, lumea se umple de-admiratori.
Dar nu toate păsările au timp să observe. Multe aleg să plece, grăbite, la un job mai bun, în străinătate.
Mă pregătesc şi eu să-mi schimb şi gândurile şi apucăturile de vară cu cele de toamnă. De pildă fac ordine-n lucruri. Înlocuiesc vechi cu nou. Înlocuiesc orice trecut, oricât de cald, cu momentul prezent. Încep şi mă-nlocuiesc şi pe mine, fiindcă vara sunt mai zglobie iar toamna mă preschimbă în nostalgii asortate.
    Astăzi vreau totuşi să-mi iau rămas bun de la vară. Aşa e frumos.
O mângâi cu ochii pe frunze, pe flori şi…(ca să nu afle cumva şi să fie geloasă toamna) îndrăznesc şi îi spun încet, aşa, doar în gând :
- Te iubesc…
Mai vii şi la anul să ne iubim ?...

Ascult, dar nu mi-a răspuns.
Cred că nici ea nu ştie.
Sau…a plecat deja!… Habar n-am unde.



ZiFrumoasă (Mihaela Călin )
18.08.2013

Suflet, căldăruşă golită de apă.  

M-aş duce la râu să-ţi mai iau iubire.

Poteca-i îngustă, suită pe garduri,

prin crengi, apoi tot în sus, către nori.

Abia peste cerul albastru cu vată

stă veşnic ascuns un izvor

şiroind de lumini,

îmbelşugând a iubire şi dor.

Suflet, căldăruşă golită de apă

du-te, mai du-te de te adapă,

iute, în sus, uşor

şi mai bea niţică lumină

ca altfel mori.

Frunze cu margine de rugină

pe garduri atârnă deja întomnate.

Până la cerul cu lumini în izvoare

mai am de învins

vreo câteva lipsuri,

tristeţea de toamnă

şi câţiva nori.

ZiFrumoasă

16.08.2013

Vreau să m-arunc în cerul oglindit în ape