Pictoriţa şi scriitoarea Olga Greceanu (1890-1978), personalitate marcantă a vieţii artistice din secolul trecut, s-a impus nu numai în lumea artelor plastice, prin tablourile de şevalet cu care a participat la numeroase expoziţii din ţară şi din străinătate, ci şi în lumea Bisericii, prin lucrările sale monumentale de artă religioasă, prin scrierile sale şi ca oratoare în afirmarea unui crez creştin de viaţă.
De origine nobilă, descendentă a unei familii de polonezi stabiliţi în România, Olga Greceanu a fost botezată totuşi în religia creştin-ortodoxă. De altfel, s-a născut la data de 4 august 1890 chiar la Mănăstirea Nămăieşti, unde, în plină vară, părinţii ei se refugiaseră de căldura năpraznică din Bucureşti.
A făcut studii superioare în Belgia, Franţa şi Italia, fiind una dintre cele mai cunoscute artiste plastice din perioada interbelică. A realizat mari ansambluri murale, cum sunt frescele de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, de la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga” al Academiei Române, frescele din clădirea Sfântului Sinod sau mozaicurile bisericii Mănăstirii Antim din Bucureşti. Olga Greceanu s-a afirmat şi ca scriitoare, publicând mai multe cărţi, studii fundamentale de teoria artei, dar şi scrieri istorice, literare şi religioase, romane şi nuvele, precum şi numeroase articole în presă. (Dorina Zdroba, “Olga Greceanu – Mărturie în cuvânt şi chip”)
Comuniştii i-au luat totul - de la o avere impresionantă în bunuri, case şi moşii, până la dreptul de semnătură. A fost o exilată în propria sa ţară, dar asta nu a împiedicat-o să păstreze până la moarte singurul ei bun de preţ - dragul de români şi de biserică, talentul şi credinţa.
Întreaga biografie a Olgăi Greceanu pare să fi fost scrisă doar din tăceri şi apăsate semne de exclamaţie, din contorsiuni existenţiale şi renunţări dramatice. Discretă şi aristocrată, a fost prima în toate - singura femeie acceptată în grupul ortodox creştin "Rugul Aprins", singura femeie care a primit îngăduinţa scrisă a patriarhilor Nicodim şi Iustinian de a predica la amvon, în oricare biserică din ţară. Ea a pictat frescele de la Patriarhie şi tot ea a întruchipat mozaicurile superbe de la Biserica Antim. Din sutele de manuscrise, parte confiscate şi distruse de comunişti, s-au păstrat câteva fărâme fără egal: "Monahi zugravi, monahi de subţire", o monografie (unică în lume) despre "femei pictore necunoscute" şi un dicţionar creştin în opt volume, nepublicat nici în zilele noastre.
Celebră, frumoasă şi plină de talent, artistă recunoscută în lume şi doamnă de companie a Reginei Maria, avea Bucureştiul interbelic aşternut admirativ la picioarele ei. Steinhardt o pomeneşte în "Jurnalul fericirii", Petru Comarnescu o aseamănă cu Elena Văcărescu şi Martha Bibescu, iar Cella Delavrancea o evocă admirativ ca pe o mare doamnă a culturii româneşti. Prietenă cu Cecilia Storck, cu Luchian şi Tonitza, făcea parte din elita artistică bucureşteană. Expoza în marile oraşe ale Europei, iar la New York era invitată personală a preşedintelui Roosevelt. Până să ajungă la Locurile Sfinte şi, apoi, să întâlnească pe monahii "Rugului Aprins", cu adânca lor filosofie teologică a "rugăciunii inimii", se credea cetăţean al lumii, om liber şi fără prejudecăţi. Apoi, ca o iluminare, a decis să se retragă în ascunzişul atelierului pentru a se ruga lui Dumnezeu în felul ei - în desene şi culori, aşa cum o îndemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Antim, alături de care a pictat şi a restaurat zeci de biserici. Abia împlinise 50 de ani, când a renunţat la toate pentru Hristos, fericită că a venit timpul să se ocupe de vechile ei proiecte artistic religioase.
La 86 de ani, era cocoţată tinereşte pe schela Schitului Darvari, unde tocmai restaura fresca originală. La sfârşitul lucrărilor a coborât, spunând că se simte puţin obosită, după care s-a retras în atelier, unde va fi găsită fără suflare în faţa şevaletului şi cu pensula în mână. Oamenii din jur abia i-au simţit absenţa şi nici un ziar din epocă nu a scris măcar un rând despre dispariţia ei.
Profund mistică şi religioasă, Olga Greceanu ştia că fusese menită să-i slujească lui Dumnezeu încă din copilărie. Într-o scrisoare trimisă părintelui Sofian Boghiu, mărturisea nu numai bucuriile Sfintei împărtăşanii, dar şi o întâmplare ce o va urmări toată viaţa. La 12 ani, s-a îmbolnăvit atât de grav, încât medicii ridicau neputincioşi din umeri şi le spuneau părinţilor ei: "Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău. Numai Dumnezeu o mai poate salva". În noaptea aceea, zbătându-se între viaţă şi moarte, i-a apărut în vis o groapă şi, alături, Iisus. "E pentru mine?", a întrebat ea naivă şi speriată, dar Domnul a surâs cu blândeţe: "Groapa e pregătită pentru păcatele lumii. Tu vei muri bătrână, într-o zi de vineri". Peste ani şi ani, ajunsă deja la 80 de ani, Olga Greceanu scria în jurnalul ei, mimând uimirea: "Bătrână sunt de mult. în fiecare vineri mă gândesc: să fie azi sau altă dată?"... Întâmplare sau nu, Olga Greceanu s-a săvârşit din viaţă chiar într-o zi de vineri.
"Nefericit cu adevărat eşti abia când îţi dai consimţământul pentru asta"
Deloc habotnică şi pietistă cum ar crede unii, a fost o militantă a egalităţii între sexe şi a susţinut cum a putut cauza femeii dispreţuite şi marginalizate pe nedrept. Poate cea dintâi feministă din România, Olga Greceanu s-a luptat din răsputeri cu prejudecăţile timpului şi cu misoginismul fumegos al colegilor de breaslă - cu Tonitza, de pildă, căruia i-a replicat memorabil şi cu multă subtilitate: "Femeia nu a fost niciodată Dante, pentru că a preferat să rămână Beatrice".
Olga Greceanu a apărat mereu cauza altora. Pe sine s-a neglijat şi s-a lăsat la urmă, acceptând senină toate loviturile sorţii. O bună parte din lucrări s-a distrus în bombardamentul avioanelor germane din 1945. O alta i-a fost confiscată de comunişti. Nu a pierdut doar palate şi moşii (întreaga avere a familiei Greceanu, Cula de la Măldăreşti sau imensul conac de la Bălteni, obiecte şi stofe de la 1600, mobilier adus cu mare cheltuială de la Florenţa, incunabule şi atlase rare). Ceea ce a pierdut cu adevărat a fost dreptul la semnătură şi la expunere; dreptul de a fi ea însăşi. O instanţă obscură şi fără chip a condamnat-o la anonimat şi a decis să acopere cu var frescele ei din gara Mogoşoaia, din cele două clădiri administrative importante ale Bucureştiului (Amzei şi Banu Manta), obligând-o să verniseze, poate singura ei expoziţie de maturitate, în chiar locuinţa personală. în loc să protesteze şi să-şi ceară drepturile ei de mare artistă, s-a adâncit de bunăvoie în anonimatul muncii, restaurând zeci de monumente bisericeşti, de fresce şi icoane inestimabile, fără a se da însă niciodată bătută, aşa cum stau mărturie rândurile scrise pe o margine de caiet: "Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să-ţi dai singur consimţământul".
Tot ea va adăuga în josul filei o profeţie amar optimistă, ţâşnită de-a dreptul din fibra ei de femeie luptătoare şi fără egal: "Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc (am 77 de ani), ci după ce nu voi mai fi, se vor stinge toate geloziile şi răutăţile". Vedea cu ochii minţii că o să i se facă dreptate cândva, că adevărul va ţâşni la suprafaţă cu puterea uleiului strecurat în apă. Prefigura parcă momentul miraculos când o tânără şi necunoscută plasticiană, Iuliana Mateescu, o va descoperi brusc şi tulburător, aşa cum la rândul ei descoperise într-un anticariat obscur din Ličge tabloul unei mari şi necunoscute artiste - Margariete van Eyck, sora celebrilor pictori Van Eyck.
-->