Postările lui Manta Mihaela Lucia (27)

Filtrează după

Și totuși tu...

 

Și totuși, tu ai fost cel ce m-ai chemat  cu o ultimă rugă,

Și ruga ta tainică,  șoptită prin gânduri șuvoi

Și-a adus către mine rodul arcuit de lumină

Într-un veșnic început ce-a purtat Altarul din noi.

 

Și totuși, tu ai fost cel ce mi-a protejat

Fiecare bucățică de suflet din mine.

Și totuși, tu ai fost cel ce inima mi-a aflat

Și a păstrat-o ascunsă în dorul din tine.

 

Și totuși tu ai fost cel ce mi-a ascultat toate întrebările mele,

Născute din abisul iubirii tot mai grele,

Născute în zilele si nopțile răsfrânte-n negarea 

De a te fi găsit prea târziu, când așteptam plecarea…

 

Și totuși, tu mi-ai cuprins mâna în palmele tale fierbinți,

Degetele noastre perechi se împreunau cât într-o mie de vieți

Într-o poveste nescrisă, fără speranță,

Ce pe Pământ nu avea nicicând să se mai nască.

 

Și totuși, tu m-ai înțeles când i-am spus timpului de tine,

Tu m-ai simțit  când pășeam pe drumul Crucii tale,

Fiindcă chiar atunci ai început să cânți duios la chitară

Armonii de credință și pace prin poarta stelară.

 

Si totuși, tu ai fost cel ce m-ai iertat

Atât de blând, de sincer și curat.

Tu, cu alte tale lacrimi ascunse-n pleoape

Mi-ai dăruit tot Cerul răsfrânt în ale mele palme.

 

 

Mihaela Manta

31.07.2023

Citeste mai mult…

Între trecut şi prezent

Între trecut şi prezent

 

Geamăt prelung de regrete-n amurg

Aşterne pe urmele tale culcuşul de rug.

Zvâcnet şi chin nesfârşit

Plâng laolaltă,

Fire de iarbă răscoaptă

Adună adâncul tristeţii pe chip.

Murmură vorbele tale-n ecoul minciunii

În piatră săpată;

În cumpăna sorţii,

Doar vântul mă mai dezmiardă.

Pământul înghite cuvintele-fapte,

Foste dovezi de nebună iubire.

Asfinţitul fulgeră o răsfrântă lumină

Şi bucuria clipei rămâne uitată în urmă.

Amintiri tivite-n noapte,

Cern clipele petrecute în doi,

Bântuie orele înaintate,

Se rostogolesc condamnate,

Sângeră şi tremură suferinţa ascunsă în noi.

Spre mine-ţi îndrepţi a vremii lacrimă,

Revârsându-ţi tristeţea pe orice poteci.

A mea înserare spre tine se-ndreaptă,

Se frânge în trupul risipitelor ploi.

Şi într-un târziu, fuiorul de dor sporeşte nesomnul,

Amarul inundă golful noptatic de gânduri şuvoi.

 

 

Citeste mai mult…

Ziua de azi este un CADOU

   Zilele trecute, fiind in delegatie la Targoviste si Giurgiu, am stat de vorba cu o serie de pacienti dializaţi, pacienţi care de 3 ori pe săptămână merg la un centru privat pentru efectuarea dializei, atât de necesară pentru rinichii lor. Boala este o experienţă de viaţă foarte serioasă, te schimbă... 
   Un fost ofiţer de informatii, cu gradul de colonel, unul dintre pacienţii mai prietenosi a stat de vorba cu mine si dupa un timp mi-a marturisit ca face tratament cu dializa de 15 ani. L-am felicitat sincer şi l-am intrebat care este secretul său? Mi-a raspuns ca a devenit mai flexibil in a infrunta necunoscutul si a devenit mai increzător în forţa personală. Si mai mult decat atat, si-a imaginat viata ca pe un joc, in care trebuie sa jonglezi cu 5 globuri de sticlă: MUNCA, FAMILIA, SANATATEA, PRIETENII şi SPIRITUL. Trebuie sa le mentii in aer pe toate; daca au căzut se zgârie sau se sparg... mai ales de sănătate trebuie să ai grijă. Trebuie să ţii cont că viata nu este o cursă, ci o călătorie care trebuie savurată pas cu pas. Ieri e istorie. Mâine e mister. AZI e un CADOU. Să te bucuri de el, chiar dacă te afli în ultima haltă, iar mai devreme sau mai târziu, inevitabil trenul vieţii se va opri pentru fiecare dintre noi.

Citeste mai mult…

Piese de teatru

Se spune că viaţa este precum o piesă de teatru şi că fiecare are rolul său pe pământ…

În ultima perioadă de timp am văzut câteva spectacole de teatru. Am să încep cu piesele care mi-au plăcut cel mai mult.


„Vacanţă în Guadelupe” de  Pierre Sauvil și Éric Assous, o comedie captivantă, excelent scrisă şi magistral jucată, o piesă despre lucruri care se întâmplă la fiecare pas, o piesă de actualitate cu multe situaţii încurcate, un spectacol cu mult haz … de necaz, pe care nu trebuie să îl rataţi. Această piesa reprezinta cu umor o boala a societatii contemporane: nenorocirea si coruptia, care din păcate, fac valuta forte a politicii peste tot. Prin santaj, un politician necunoscut cere cu titlu de imprumut nimic altceva decat pe sotia ministrului Agriculturii. Practic, el vrea sa petreaca cu respectiva doamna o vacanta de 8 zile in Guadelupa, oferind in schimb o mapa cu documente despre activitatile ilicite ale ministrului. In final, toata lumea se impaca. Prin santaj asupra presedintelui, politicianul necunoscut ajunge prim-ministru, iar ministrul Agriculturii, cel corupt, ajunge ministrul Justitiei (au pus lupul de paza la stana!). "Exista justitie in Romania!" - cu aceste cuvinte s-a incheiat piesa.

„Sâmbătă, duminică, luni” scrisă de Eduardo de Filippo, este o piesă excelentă, alertă, jucată formidabil! Este vorba despre viaţa unei familii  burgheze numeroase ai cărei membri traiesc intens sentimentul iubirii, ajungand chiar la gelozii inevitabile. Piesa te captivează prin bogatia sentimentelor ascunse de fiecare personaj, exprimate prin replici cu dublu sens, abil manevrate de dramaturg.  Sambata, in casa lui Don Peppe Priore e agitatie pentru ca sotia sa Dona Rosa, pregateste traditionala masa de dumnica la care se reuneste familia. Participa la masa cei doi fii, sora lor mai mica Giulanella cu logodnicul Frederico, nu pot lipsi unchiul Raffaele, matusa Amelia cu fiul ei Attilio, dar nici bunicul Antonio, carora li se alatura vecinii. Conflictul mocneste de sambata, iar la masa de duminica se dezlantuie sub forma geloziei capului familiei, ce isi banuieste sotia de tradare cu vecinul, ca abia luni, lucrurile sa se lamureasca si viata sa reintre in normalitate. Distributia solicita o echipa numeroasa de actori ce se confrunta cu un text nuantat, care imbina umorul savuros cu duiosia dramatica.

„Schimb de soţii” de Aurel Baranga, o piesă deconectantă,  despre căsnicie şi fericirea conjugală, în care autorul înveleşte drama cuplului erodat de rutină într-o comedie de tip farsă. Se succed multe situaţii comice, personajele au consistenţă.
Personajul principal, compozitorul Cristofor Bellea, fire autentica de artist, se indragosteste de sotia actrită a prietenului său, un dascal timid, si evident cade in plasa farselor, regretand in final ratacirile sale sentimentale.

“Puşlamaua” de Pierre Chesnot, este piesă despre un barbat trecut de prima tinerete, care se gaseste dintr-o data "incoltit" de principalele femei din viata sa: fosta sotie, actuala nevasta, amanta si... cea mai noua si tanara cucerire, cu care acesta planuieste sa evadeze in Africa.

“Love stories” aparține lui Radu F. Alexandru și a fost distinsă cu Premiul UNITER drept “Cea mai bună piesă a anului 2010”. Despre ce este vorba în piesă? Un cuplu matur si unul tanar. Maturii sunt parintii tanarului ce e pe cale sa se casatoreasca cu tanara. Cei patru traverseaza doi ani de intamplari complicate, la capatul carora cele doua cupluri arata sensibil altfel decat la inceputul povestii. Oricum, trista poveste a cuplurilor mi-a lăsat un gust amărui, iar finalul m-a debusolat. A fost o piesă care nu m-a deconectat, m-a încărcat negativ, şansa mea a fost că după vizionarea spectacolului am mers intr-un parc plin de viaţă.
Citeste mai mult…

          

 

1979317998?profile=original      Pictoriţa şi scriitoarea Olga Greceanu (1890-1978), personalitate marcantă a vieţii artistice din secolul trecut, s-a impus nu numai în lumea artelor plastice, prin tablourile de şevalet cu care a participat la numeroase expoziţii din ţară şi din străinătate, ci şi în lumea Bisericii, prin lucrările sale monumentale de artă religioasă, prin scrierile sale şi ca oratoare în afirmarea unui crez creştin de viaţă.

         De origine nobilă, descendentă a unei familii de polonezi stabiliţi în România, Olga Greceanu a fost botezată totuşi în religia creştin-ortodoxă. De altfel, s-a născut la data de 4 august 1890 chiar la Mănăstirea Nămăieşti, unde, în plină vară, părinţii ei se refugiaseră de căldura năpraznică din Bucureşti.

         A făcut studii superioare în Belgia, Franţa şi Italia, fiind una dintre cele mai cunoscute artiste plastice din perioada interbelică. A realizat mari ansambluri murale, cum sunt frescele de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, de la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga” al Academiei Române, frescele din clădirea Sfântului Sinod sau mozaicurile bisericii Mănăstirii Antim din Bucureşti. Olga Greceanu s-a afirmat şi ca scriitoare, publicând mai multe cărţi, studii fundamentale de teoria artei, dar şi scrieri istorice, literare şi religioase, romane şi nuvele, precum şi numeroase articole în presă. (Dorina Zdroba, “Olga Greceanu – Mărturie în cuvânt şi chip”)

            Comuniştii i-au luat totul - de la o avere impresionantă în bunuri, case şi moşii, până la dreptul de semnătură. A fost o exilată în propria sa ţară, dar asta nu a împiedicat-o să păstreze până la moarte singurul ei bun de preţ - dragul de români şi de biserică, talentul şi credinţa.
             Întreaga biografie a Olgăi Greceanu pare să fi fost scrisă doar din tăceri şi apăsate semne de exclamaţie, din contorsiuni existenţiale şi renunţări dramatice. Discretă şi aristocrată, a fost prima în toate - singura femeie acceptată în grupul ortodox creştin "Rugul Aprins", singura femeie care a primit îngăduinţa scrisă a patriarhilor Nicodim şi Iustinian de a predica la amvon, în oricare biserică din ţară. Ea a pictat frescele de la Patriarhie şi tot ea a întruchipat mozaicurile superbe de la Biserica Antim. Din sutele de manuscrise, parte confiscate şi distruse de comunişti, s-au păstrat câteva fărâme fără egal: "Monahi zugravi, monahi de subţire", o monografie (unică în lume) despre "femei pictore necunoscute" şi un dicţionar creştin în opt volume, nepublicat nici în zilele noastre.   

         Celebră, frumoasă şi plină de talent, artistă recunoscută în lume şi doamnă de companie a Reginei Maria, avea Bucureştiul interbelic aşternut admirativ la picioarele ei. Steinhardt o pomeneşte în "Jurnalul fericirii", Petru Comarnescu o aseamănă cu Elena Văcărescu şi Martha Bibescu, iar Cella Delavrancea o evocă admirativ ca pe o mare doamnă a culturii româneşti. Prietenă cu Cecilia Storck, cu Luchian şi Tonitza, făcea parte din elita artistică bucureşteană. Expoza în marile oraşe ale Europei, iar la New York era invitată personală a preşedintelui Roosevelt. Până să ajungă la Locurile Sfinte şi, apoi, să întâlnească pe monahii "Rugului Aprins", cu adânca lor filosofie teologică a "rugăciunii inimii", se credea cetăţean al lumii, om liber şi fără prejudecăţi. Apoi, ca o iluminare, a decis să se retragă în ascunzişul atelierului pentru a se ruga lui Dumnezeu în felul ei - în desene şi culori, aşa cum o îndemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Antim, alături de care a pictat şi a restaurat zeci de biserici. Abia împlinise 50 de ani, când a renunţat la toate pentru Hristos, fericită că a venit timpul să se ocupe de vechile ei proiecte artistic religioase.

         La 86 de ani, era cocoţată tinereşte pe schela Schitului Darvari, unde tocmai restaura fresca originală. La sfârşitul lucrărilor a coborât, spunând că se simte puţin obosită, după care s-a retras în atelier, unde va fi găsită fără suflare în faţa şevaletului şi cu pensula în mână. Oamenii din jur abia i-au simţit absenţa şi nici un ziar din epocă nu a scris măcar un rând despre dispariţia ei.
           Profund mistică şi religioasă, Olga Greceanu ştia că fusese menită să-i slujească lui Dumnezeu încă din copilărie. Într-o scrisoare trimisă părintelui Sofian Boghiu, mărturisea nu numai bucuriile Sfintei împărtăşanii, dar şi o întâmplare ce o va urmări toată viaţa. La 12 ani, s-a îmbolnăvit atât de grav, încât medicii ridicau neputincioşi din umeri şi le spuneau părinţilor ei: "Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău. Numai Dumnezeu o mai poate salva". În noaptea aceea, zbătându-se între viaţă şi moarte, i-a apărut în vis o groapă şi, alături, Iisus. "E pentru mine?", a întrebat ea naivă şi speriată, dar Domnul a surâs cu blândeţe: "Groapa e pregătită pentru păcatele lumii. Tu vei muri bătrână, într-o zi de vineri". Peste ani şi ani, ajunsă deja la 80 de ani, Olga Greceanu scria în jurnalul ei, mimând uimirea: "Bătrână sunt de mult. în fiecare vineri mă gândesc: să fie azi sau altă dată?"... Întâmplare sau nu, Olga Greceanu s-a săvârşit din viaţă chiar într-o zi de vineri.
       "Nefericit cu adevărat eşti abia când îţi dai consimţământul pentru asta"

         Deloc habotnică şi pietistă cum ar crede unii, a fost o militantă a egalităţii între sexe şi a susţinut cum a putut cauza femeii dispreţuite şi marginalizate pe nedrept. Poate cea dintâi feministă din România, Olga Greceanu s-a luptat din răsputeri cu prejudecăţile timpului şi cu misoginismul fumegos al colegilor de breaslă - cu Tonitza, de pildă, căruia i-a replicat memorabil şi cu multă subtilitate: "Femeia nu a fost niciodată Dante, pentru că a preferat să rămână Beatrice".

         Olga Greceanu a apărat mereu cauza altora. Pe sine s-a neglijat şi s-a lăsat la urmă, acceptând senină toate loviturile sorţii. O bună parte din lucrări s-a distrus în bombardamentul avioanelor germane din 1945. O alta i-a fost confiscată de comunişti. Nu a pierdut doar palate şi moşii (întreaga avere a familiei Greceanu, Cula de la Măldăreşti sau imensul conac de la Bălteni, obiecte şi stofe de la 1600, mobilier adus cu mare cheltuială de la Florenţa, incunabule şi atlase rare). Ceea ce a pierdut cu adevărat a fost dreptul la semnătură şi la expunere; dreptul de a fi ea însăşi. O instanţă obscură şi fără chip a condamnat-o la anonimat şi a decis să acopere cu var frescele ei din gara Mogoşoaia, din cele două clădiri administrative importante ale Bucureştiului (Amzei şi Banu Manta), obligând-o să verniseze, poate singura ei expoziţie de maturitate, în chiar locuinţa personală. în loc să protesteze şi să-şi ceară drepturile ei de mare artistă, s-a adâncit de bunăvoie în anonimatul muncii, restaurând zeci de monumente bisericeşti, de fresce şi icoane inestimabile, fără a se da însă niciodată bătută, aşa cum stau mărturie rândurile scrise pe o margine de caiet: "Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să-ţi dai singur consimţământul".
          Tot ea va adăuga în josul filei o profeţie amar optimistă, ţâşnită de-a dreptul din fibra ei de femeie luptătoare şi fără egal: "Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc (am 77 de ani), ci după ce nu voi mai fi, se vor stinge toate geloziile şi răutăţile". Vedea cu ochii minţii că o să i se facă dreptate cândva, că adevărul va ţâşni la suprafaţă cu puterea uleiului strecurat în apă. Prefigura parcă momentul miraculos când o tânără şi necunoscută plasticiană, Iuliana Mateescu, o va descoperi brusc şi tulburător, aşa cum la rândul ei descoperise într-un anticariat obscur din Ličge tabloul unei mari şi necunoscute artiste - Margariete van Eyck, sora celebrilor pictori Van Eyck.

 

Citeste mai mult…

Impact cu surprize

     Cu şapte ani în urmă, o conduceam pe fina mea spre casă. Era seară şi traficul foarte aglomerat. La un moment dat mi-a apărut în drumul meu un câine şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să încetinesc treptat, deoarece, atât banda din stânga, cât şi cea din dreapta erau ocupate, iar în spatele meu era o coloană de maşini. Câinele respectiv fugea spre maşina mea, am claxonat şi iar am claxonat. Am încetinit şi mai mult, cred că aveam 5-10 km/h.  Am oprit, dar am auzit un zgomot şi apoi am coborât din maşină. Căţelul fugise spre sediul unei firme.  M-am dus în goană după el, l-am luat în braţe – era un puiuţ – şi am constatat că fusele lovit la o lăbuţă. Aşa stând lucrurile, m-am dus cu acel căţel la Facultatea de Medicină Veterinară pentru un control urgent. Surpriza mare a fost că doctorul de la camera de gardă a facultăţii, după un control amănunţit mi-a spus că lăbuţa a suferit un mic traumatism, însă căţeluşa este oarbă. M-am dus acasă cu ochii plânşi, demontată.

         A doua zi am mers cu ea din nou la facultate pentru ecografie, radiografie, analize de sânge, control oftalmologic. Nu avea lăbuţa ruptă, pernuţa lăbuţei fusese puţin zdrelită şi o unghiuţă deplasată. Căţeluşa a urmat tratament cu antibiotice, dar în final a trebuit să suporte o mică intervenţie chirurgicală la lăbuţa lovită. Dna doctor oftalmolog Jaqueline Mocanu a confirmat faptul că puiuţul este orb şi a propus atunci un tratament  pe termen mai lung, de câteva luni, cu injecţii în ambii ochişori ai căţeluşei. Am fost de acord si trei luni am tot mers la doctor cu acel suflet necăjit.

         În prezent, căţeluşa vede, este sănătoasă şi frumoasă. Ely este numele ei, este un metis de labrador, negru, lucios, mare vânător şi foarte afectuos.

         Ţin să vă mărturisesc că de câţiva ani am mai adoptat o căţeluşă –Tina - cu un picior paralizat, o să vă spun şi povestea ei cu o altă ocazie.

         Terapia cu animale face minuni. Datorită celor două sufleţele mi-am ameliorat comunicarea cu oamenii şi încrederea în sine. Mi-am consolidat relaţiile cu prietenii mei şi mi-am creat noi prietenii. Am devenit mai optimistă, mai drăgăstoasă, mai atentă la cei din jurul meu, mai voluntară, mai umană, aş putea spune. Râd mai des, fac mişcare mai des şi ce este cel mai important, mi-am refăcut echilibrul sufletesc.

 

Citeste mai mult…

Invictus - de William Ernest Henley


Trecând de noaptea grea din jurul meu,
Neagră ca iadul, fără de sfârşit,
Îi mulţumesc oricărui Dumnezeu
Pentru sufletul meu necucerit.

În gheara sorţii strâns fără cruţare
Nu am dat înapoi şi n-am strigat
Lovit de întâmplările amare
Capul mi-e-nsângerat, dar nu plecat.

Dincolo de blesteme şi de lacrimi,
Pe-acest tărâm de umbră subjugat,
În anii plini de-ameninţări şi patimi
Sunt şi voi fi la fel, neînfricat.

Nu mai contează cât de aspru-i drumul,
Ce liste cu pedepse vin mereu,
Eu, azi, al sorţii mele sunt stăpânul -
Sunt căpitanul sufletului meu.

 

 

 

.


Citeste mai mult…

Rânduri pentru un necredincios



Hai, vino!...
Vino mai curând, să vezi
Minunea-n care numai tu nu crezi,
Să vezi cum cerul vesel se coboară
Şi muntele-ncruntat cum se ridică,
Să prindă cea din urmă zi de vară
Cu cel din urmă zbor de rândunică...

Hai, vino!...
Vino mai curând, s-asculţi
Nemulţumirea celor mici şi mulţi,
Că vara n-a ţinut decât trei luni,
Şi-n viaţa unui an trei luni nu sunt
Decât exact trei străchini de pământ
Cu hrană pentru nouă guri de căpcăuni!...

Hai, vino!...
Vino mai curând, să-nveţi
Secretul măscăricilor-poeţi...
Să-nveţi să mori când nu ştii să trăieşti
Şi să trăieşti abia după ce mori,
Iar după moartea ta să te-ntregeşti
Cu restul celorlalţi nemuritori!...

Hai, vino!...
Vino mai curând, să simţi
Cum sună-o ploaie din monezi cu zimţi
În punga goală-a unui biet ateu...
Şi, travestit în cel ce-ai vrut să fii,
Să-l poţi cinsti, cu-o halbă, pe bunul Dumnezeu!...
Hai, vino!...
Vino mai curând...
Nu vii?...

Citeste mai mult…

Poveste fără sfârşit

Eram decisă sa renovez apartamentul. Găsisem întâmplător 8.000 RON ascunşi de tatăl meu între filele unui dosar. Era un obicei de-al lui să ascundă bani şi să jure că nu are niciodată bani puşi de-o parte. Erau multe de făcut în apartament: de schimbat gresia şi faianţa, de pus parchet, de zugrăvit…
   Dan avea atunci  33 de ani, era mai mic decât mine cu 6 ani, absolvent al Facultăţii de Drept şi anul II la Institutul de Teologie. Plecase din Roman de la vârsta de 15 ani, în urma unui seism puternic: tatăl său se sinucisese, iar mama se recăsătorise. Ceilalţi trei fraţi ai au rămas în Roman.
   A fost o întâmplare sau destinul, nu ştiu, faptul că Dan, recomandat fiind de preotul meu duhovnic, a ajuns să renoveze apartamentul meu. După o perioadă de timp, Dan a simţit faţă de mine o atracţie şi în cele din urmă s-a îndrăgostit. Nu vroiam să cred aşa ceva, eu ştiindu-mă cu o sănătate fragilă, mai în vârstă decât el, cu principii şi mentalităţi sănătoase.
   Dan a terminat lucrările de renovare după trei luni de zile, dar acest lucru nu însemna că-şi încheiase socotelile cu mine. Îi plătisem pentru toate eforturile făcute. Îi plătisem mai mult decât preţul pieţei de atunci, deşi el, cu gândul aiurea, m-a rugat să nu-i dau nici un ban. Cum ar fi fost posibil? Renunţase la slujba sa de pe şantier. De-a lungul vieţii lui poate că mai făcuse greşeli, dar acum era o nesăbuinţă faptul că renunţase la serviciu, ba mai mult decât atât, făcuse şi o cerere de îngheţare a anului II de facultate.
   Promiţându-mi cu lacrimi pe obraz, că nu va înceta să mă iubească niciodată, s-a aşternut pe chipul lui Dan o umilinţă ce nu o puteai vedea decât în ochii unui câine alungat şi bătut de soartă. A plecat târziu la el acasă. Acasă este impropriu spus. Locuia împreună cu alţi trei colegi de şantier la un cămin de nefamilişti.
   Deşi îşi dorise de atâtea ori moartea, Dan acum îşi dorea o iubită, o familie, un cămin. Dar pe mine mă dezgusta gândul unei relaţii cu un bărbat mai tânăr pentru care nu simţeam decât milă.
   Dan m-a urmărit în neştire pe străzi. Apărea pe neaşteptate la serviciul meu. Apărea în staţia de autobuz. Apărea la biserica pe care o frecventam. Necazul era că eu nu mai vedeam ce era sublim în el: curajul, spiritul de sacrificiu, mila, priceperea sa de constructor. Uitasem faptul că o ajutase pe bunica mea în ultima perioadă a vieţii ei, că a dus-o în braţe, că a hrănit-o cu linguriţa ţinând-o ocrotitor de mână. Urmăririle, telefoanele repetate la orice oră din zi şi din noapte m-au uimit, vlăguindu-mă, devitalizându-mă de orice putere, de orice speranţă că s-ar mai putea schimba în bine ceva. Credeam că tot ce face el este o simplă exaltare lipsită de sens, că este un simulant sau mai degrabă un obsedat.
   Când toate acţiunile lui Dan s-au amplificat, am făcut o plângere la Poliţie pentru hărţuire şi tulburarea ordinii publice. Şi uite că am fost şi a doua oară la Poliţie şi atunci am simţit că am coborât până în fundul iadului.
   A mai continuat un timp aceeaşi stare de lucruri. Într-o zi mi-am adunat toată puterea din suflet şi i-am sugerat să plece în străinătate, la muncă.
   A trecut de atunci aproape un an. Nu am mai ştiut nimic de Dan. Dar în răstimpul acesta tresăream la fiecare bătaie de vânt, la fiecare zgomot venit din urma paşilor mei, la fiecare umbră necunoscută.
   Când m-am simţit din nou în rândul oamenilor trecuse o veşnicie peste mine.
   Cu vremea, uitasem şi iertasem purtarea lui Dan, un pretendent la dragoste. La dragoste cu sila. Se poate face dragoste cu sila? Se poate, dar intrăm sub incidenţa prevederilor din codul penal.
   Chiar pe data de 4 ianuarie 2008 am primit un plic roşu, parfumat din Marea Britanie.   Am tresărit când am văzut numele expeditorului pe plic. Expeditorul era Dan. Am desfăcut plicul şi am scos felicitarea. Aceasta conţinea cuvinte frumoase, cuvinte de dragoste, urări de sărbători pentru mine şi familia mea.
   Aşa se face că am început anul cu gândul spre trecut, spre amintirile mele grele şi dureroase, ţinând în mâna-mi tremurândă încă o dovadă a unei iubiri neîmpărtăşite sau mai degrabă a unei obsesii ce avea să moară odată cu Dan.

 

 

Citeste mai mult…

Suflet pereche

 

Ai venit să mă cauţi alergând prin hăţişul de timp,

Ai venit iar şi iar, spre locul acela anume -

Ai venit cu lumină fierbinte sperând

Să mă afli suflet pereche, să te port în gând.

Ai venit să-ţi croieşti drum de dor prin năvalnici nămeţi,

Să topeşti gheaţa tăcerii din mine cu arse cuvinte,

Să opreşti depărtările care troieneau paşii mei către tine.

Ai venit spre răscrucea iubirii,

Cât mi-am dorit să fii tu

Cel ce mă află pe acel drum,

Unde aştepta rătăcită inima mea;

Ce cale lungă, mai lungă decât vieţile noastre.

Să ştii că dacă nu ai fi venit atunci,

Te-aş fi căutat în braţele mele,

Chiar în primul ceas al dimineţii

Ca să îţi văd ochii luminându-ţi dorinţele,

Şi să mă îmbrăţişezi cu risipa iubirii,

În timp ce eu sărutată de vise împlinite

Să te pot regăsi tot mai aproape,

În inima mea,

Ce alergă mereu înspre tine, suflet pereche.

 

 

 

Citeste mai mult…

Privind în jurul meu...

      Astazi, am trecut pe langa un barbat fara o mână, apoi mergând la piaţă am vazut doi oameni care vorbeau singuri, erau îmbrăcaţi în zdrenţe si miroseau tare urât. Dupa un timp, in drumul meu spre o cofetarie, am vazut doi barbati cum tineau pe brate o tanara fără picioare, care râdea cu pofta… Unul dintre cei doi barbati a desfacut scaunul cu rotile si apoi, amandoi barbatii au asezat-o cu grija in acel scaun. Ce mare bucurie a insemnat plimbarea pentru acea tanara, astfel incat, ea sa rada asa cu pofta. Râdea şi privea trecătorii, peisajul ca şi când ar fi desoperit totul pentru prima oară.  M-am gândit că ar trebui să fiu mai îngăduitoare. M-am gandit ca este o mare binecuvantare sa fii sanatos, pe picioarele tale, sa ai mintea lucida, sa nu depinzi de nimeni.

Citeste mai mult…

      Când Steliana a deschis uşa apartamentului ei, am crezut pentru un moment că văd în faţa ochilor o altă persoană, o altă Steliana, strălucitoare, veselă, întinerită.  Si mi-am spus în sinea mea că serbarea zilei onomastice şi invitaţii ei, destul de numeroşi,  au avut un efect benefic asupra ei.  Însă, trebuie să vă spun că Steliana a avut parte cu o seara înainte, de un masaj de excepţie care a durat 2 ore, masaj care a revigorat-o mult mai bine decât o noapte de somn profund.  Ce binecuvântare!

      Era aproape ora 15.10 si sosiseră o parte din invitaţi. Atmosfera era caldă şi frumoasă, invitaţii prietenoşi şi vorbăreţi. După ce Steliana a primit cadourile, a început să aducă preparatele mai mult decât îmbietoare şi minunat aranjate! Deodată, invitaţii aproape în acelaşi timp, au făcut fel de fel de poze.... Apoi a urmat una dintre surprizele serii, o apariţie incredibilă, greu de ghicit cine era... Dar cineva a ghicit cine era persoana misterioasă, travestită în femeie... Adria a ghicit şi a primit spre sfarsitul petrecerii, un premiu superb .

      S-a înviorat mult atmosfera, pe fondul muzical al serii... Chiar si Ayouni care a fost puţin răcită şi-a revenit complet, răceala i-a trecut.  Surprizele Stelianei  m-au uimit şi m-au încîntat în acelaşi timp. Căpşuna a fost harnică ca de obicei şi zâmbitoare, ea a avut un rol determinant în pregătirea  multor preparate care ne-au încântat simţurile. Căpşuna, - şefă de sală la un mare restaurant din Bucureşti - ne-a răsfăţat pe toţi, iar Steliana a fost în vervă, a fost mai tot timpul în mişcare, o gazdă plăcută, minunată, care nu dă greş niciodată.

      Am cunoscut câteva persoane interesante, care au făcut petrecerea şi mai frumoasă decât aş fi bănuit şi totodată, am pus la cale împreună cu prietenii mei noi, întâlniri, petreceri şi planuri de viitor. 

      Ce frumuseţe de timp am trăit alături de Steliana şi invitaţii ei, un timp în care tot pământul era al meu. Un timp cu gust dulce şi miros de crini.

Citeste mai mult…
-->