Aş dori să-ţi spun că ai păşit într-o lume curată şi frumoasă, într-o lume care nu mai există pentru mine demult. Nu ţi-aş povesti nimic despre neîmplinirea şi fantasmele mele. Însă, te-aş ruga să descoperi spaţii necunoscute. Cu grijă, încet şi sincer.

       Dacă ţi-aş spune „Visează să devii un  prinţ, să trăieşti într-o împărăţie de aur”, nu aş face decât să te scap de realitatea în care suntem prinşi pentru întreaga viaţă. Şi ai trăi într-o lume ireală.

       Dacă aş afirma că „Iubirea este singura care te face să devii frumos şi bun” te-aş minţi şi inima mea ar  suferi mai mult decât acum.

      Ţi-aş recomanda de multe ori „Speră că adevărul e deasupra tuturor”, dar de fapt nu aş face decât să-mi ascund resemnările.

Aş sta seară de seară să-ţi şoptesc poveşti de iubire simple, frumoase pentru ca apoi să ţi le dăruiesc pe toate, pe toate... dar...

Nu aş vrea să fii atins de vreo întâmplare murdară, cinică, pompoasă care te-ar deruta şi nu m-ai înţelege niciodată de ce gândul meu te-a însoţit oriunde.

       Aş vrea să crezi în oameni, în iubire!

       Aş vrea să iubeşti oamenii buni, sinceri, curaţi, frumoşi, înţelepţi!

Ori de câte ori te-aş întâlni ţi-aş spune că iubirea este viaţă, este totul. Te-aş încuraja să lupţi pentru  „o oră de iubire”.

Nu aş vrea să-ţi vorbesc despre durere sau dezamăgire, chiar dacă vei ajunge ca mine. Chiar dacă lacrimile ţi-ar mângâia uneori timpul.

Nu vreau să-ţi fie frică de respingeri şi nereuşite, de răutăţi şi invidii, de vorbe

aruncate în vânt. Lasă-le să treacă! Au şi ele rostul lor!

Nu te speria că vei fi rănit. Vei primi mângâiere şi rana se va închide. Şi cu un zâmbet trist ţi-aş spune că iubirea este acolo mereu.

       Ca să mă înţelegi ţi-aş povesti despre o viaţă fără dragoste şi de nopţile goale şi triste ale omului singur. Ţi-aş spune despre multe alte întâlniri între un El şi o Ea, dar ţi-aş ascunde sfârşitul lor. Nu ţi-aş spune că oamenii mor pentru iubire şi te-aş minţi spunându-ţi că cei care se iubesc nu se tem de nimeni şi de nimic, că nu se simt singuri niciodată.

       Te-aş ruga numai să ai grijă de tine.

       Te-aş ruga totuşi să iubeşti.

       Te-aş ruga să mă uiţi, chiar dacă amândoi iubim. Dar iubim altfel!

       Tu crezi! Mie mi-e dor!

Mariana Rogoz Stratulat

Ireal, ed. PIM, Iași, 2013

"Am învăţat să-mi fac aripi din cuvinte, acolo unde fericirea îşi face cuib. Suspinul unui izvor îmi aranjează ca pe nişte cărţi gândurile despre lume. Încă mai trag de crengile înverzite ale tinereţii mele şi le aduc tot mai mult în mijlocul sufletului ca să devină pădure răcoroasă pentru zilele dogorite ale vieţii. Inima e doar una şi viaţa o dă de-a dura. În noi mai mor anotimpuri. Astăzi, dărâm hambarele omului celui care am fost demult și măresc inima și mintea pentru a face loc, pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru mine…"

 Hrisostom Filipescu

***

E tot ce-a mai rămas din mine...

Mi s-a furat cândva minutul,

mai bine zis, întreaga viaţă.

În dor mi s-a ascuns trecutul

şi am strigat iubirea-n ceaţă.

M-am răzvrătit pe timp şi lume,

şi  m-am rugat la Dumnezeu

să înţeleg a sorţii glume,

să fiu şi zbor, şi cântec: EU.

Am acceptat că sunt doar clipa,

m-am umilit cerşind durerea,

căzând în vis mi-am frânt aripa,

mi-am sugrumat cuvântul, vrerea.

Am renunţat la tot, la toate,

să fiu pe placul tuturor;

mă las îmbrăţişată-n noapte

de golul trist din viitor.

E tot ce-a mai rămas din mine:

un zâmbet fad într-o privire,

o şoaptă stinsă în suspine,

un asfinţit în adormire.

Tăcerea fumegândului cuvânt, ed. PIM, Iași, 2010

***

Cred în mine, cred în energia pură a iubirii, cred în divinitate și nemărginirea vieții.

Mă iubesc, mă apreciez, îmi sunt clipă și zbor, lumină și liniște.

Sunt aici pentru a dărui și a primi dragoste și cuvânt.

Vă mulțumesc și vă îmbrățișez!

Spaţiul dintre cuvinte

Alunec

în spaţiul

dintre cuvinte.

Între

două lumi,

universului

i s-a tăiat răsuflarea.

Intru în panică...

Mă zbat

să nu mă înec

în bezna

vorbelor goale.

Universul

şi-a venit în fire...

Ploaia răpăie

pe copertină...

Între cuvinte

se face

prăpastie...

Ochii din cuvinte, ed. PIM, Iași, 2014

I-real

Mă nasc furându-i morţii

un sărut

şi mor ţipându-i vieţii

c-a durut

şi primul pas

pe-aleea cu zăpadă

şi primul ceas cărunt

de sfadă…

Acolo unde eu sfârşesc,

iei totul tu de la-nceput,

iar susu-i jos

şi josu-i sus…

Mă prăbuşesc

şi iarăşi urc,

m-aprind şi ard

în ireal,

rămân de gheaţă

în real…

Ireal, ed. PIM, Iași 2013

Farsă

Stăteam în deşert cu mâna întinsă
să-mi arunci
o oglindă vorbitoare
să-mi spună de soare,
de existenţa mea ninsă,
de iepuri şi pietre,
de faraoni şi planete.

Mă rog
să visez
că vântul descântă
şi mările plâng,
că-s fata morgana...
iluzie...
crâng...

Clopote bat
la poarta din stele.
Biserică sunt
în cuvintele mele.

Stăteam în deşert
– vedenie arsă –
paşi fără şir...
urma e-o farsă...

Pași în exil, ed. PIM, Iași, 2015

Ultima amintire,

                           prima rătăcire

Apusul se-nchină spre

eşafodul

îmbătrânit prea devreme.

Îngenuncheată

în faţa călăului

aştept

semnalul căderii în viaţă.

Mulţimea

îşi zornăie clipele

împuţinate

de păcatele întunericului.

Să plece! Să plece!

– strigă scrâşnind

limbile ruginite

ale timpului atârnat

de ochii cerului.

Zâmbesc tandru

îmbrăţişând

lumina naşterii mele,

îmi las aripile

pe podeaua

de douăzeci şi patru de carate

şi trag cortina

peste libertate.

Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?

Detectiv Literar, București, 2017

Ne naştem – murim

Ne naştem

într-o anume zi!

Izgoniţi

din gândul tatălui ceresc

ne adăpostim

mai întâi

în pântecele mamei.

Apoi sărim,

strigând după ajutor,

în cămaşa de cânepă

a vieţii.

Ne spălăm

de toate orele

cu lacrimile cerului

păşind semeţi

prin galaxii şi nebuloase.

Destrămăm

pânza tăcutelor iubiri

pierzându-ne timpul

fără rost,

mâncându-ne

unii pe alţii...

Murim

într-o altă zi

luând cu noi

toate durerile lumii!

Mariana Rogoz Stratulat

Aproape Unul, ed. PIM, Iaşi, 2015

Am învățat...

În primul an al morții mele,

Cineva mi-a spus că viața e frumoasă

și m-a trimis

să-nvăț

urcușul și căderea,

bucuria și durerea,

amarul și plăcerea.

M-am încurcat în timpul altora

și-apoi am evadat

crezând că noaptea e lumina

și ziua e păcat.

Mi-am ascuțit privirea

de brazii-ncărunțiți,

mi-am liniștit uimirea

pe-albastrul mării,

pe litere speriate,

pe coarnele pierdute

de cerbii-ndrăgostiți.

Am învățat

că oamenii sunt verzi,

când totul li se pare măreț și infinit;

că sunt portocalii,

când drumul li se-nchide și pier tăcuți,

- stinse făclii.

Sunt oameni roșii, negri, albaștri sau

pestriți,

așa cum li-e cuvântul încondeiat

de sfinți.

Mai sunt și oameni albi,

cu aripi și cu flori.

Coboară pe pământ

s-ajute și să ierte,

să cânte leru-i ler,

dalbe ninsori,

s-adune

spini, otravă, nori.

M-am învârtit în cerc și în pătrat

și am crezut că totu-i terminat.

Și am plecat

în cea de-a doua moarte, dar...

m-am întors în viață, pentru c-am uitat,

așa mi-a spus Părintele ceresc,

să-nvăț tăcerea și răbdarea...

...să iubesc.

Nenăscutele Umbre, ed. Detectiv Literar, București, 2020

În amintirea rece a altui anotimp

Merg prin timp fără

să-i rup orele și spinii...

Iau cu mine anii și puțin infinit...

Să nu mă lași să plec fără umbrelă!

Să nu mă lași să-mi fie frig de mine!

Să mă alinți în taină și-n cuvânt,

să-mi porți mirarea că mă pierd în tine,

să-mi fii zefir

și-a cerului privire,

să-mi scrii poemul macilor pe câmp...

Eu voi sorbi din palma ta

destinul,

ademenirile cu flori de portocal,

voi frânge întunericul și gerul,

te voi urma,

silfidă,

prin cetina de brazi.

Să nu mă lași s-adorm la margine de timp...

Mansarda Timpului, ed. TipoMoldova, Iași, 2018

Curg orele prin mine...

Pe gene se răsfiră

razele dimineţii

aşa cum bradul îşi scutură

gândurile

peste tăcerea munţilor.

Buzele murmură minute roşii

rămase din vara cu cireşe coapte,

minute triste

dintr-o toamnă cu umbre umede,

cenuşii...

Minute albe, minute verzi

mă aşteaptă

la intersecţia anotimpurilor,

lângă ceasul încărunţit.

În timp ce scriu,

secundele mă îmbracă

cu haine de ceară,

iar anii mă privesc cu ochi

ruginiţi.

Simt că aerul a împietrit.

Valurile izbesc zidurile

bisericii de sticlă.

Din spuma mării se naşte

Afrodita,

prin mine curge nisipul!

Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?

Detectiv Literar, București, 2017

Lacrimi se-ascund sub pleoape

și liniștea mă doare.

Îmbrățișez o stea,

un dor din lumânare,

mi-agăț suspinu-n noapte

cu miez dulce de floare,

zâmbesc îndrăgostită

la anii ce-au trecut,

la iarba ofilită

sub pasul moale și tăcut.

Ating ceașca de ceai,

mai sorb un abur oblic

și-nchid iar amintirea

copilului în ornic.

Mi-e dor de Tine, Mamă,

de vocea ta - poem albastru -,

de-mbrățișarea,

ce-o aștept și azi,

de pasăre măiastră.

Amăgirile nemuririi, ed. Eikon, București, 2019

Nu-mi călca

umbra!

Las-o să-şi cânte

ploile reci

căzute

pe fruntea ta...

Va veni un timp

când norii vor fugi

şi ochii noştri

se vor întoarce

către

focul

din ape.

Va fi lumină,

întuneric,

 șoapte...

Foc și Apă, ed. PIM, Iași, 2014

Aş face

câţiva paşi

pe verdele frunzelor

dar

nu am soare

să arunc

cu pietre albe şi calde

în mugurii adormiţi.

Mi-aş lăsa

urma paşilor

pe culorile curcubeului

dar

ploile

s-au ascuns

în partea de sus

a timpului

şi au uitat

de nori.

Aş păşi

pe albastrul cerului

dar

nu am scară

să cobor

din templul zeilor.

Unde să-mi duc paşii?

Pași în exil, ed. PIM, Iași, 2015

S-a prăbuşit cerul cu stele în mine.

În cap mi s-a îngrămădit soarele,

iar în picioare, luna.

În inimă s-au cuibărit norii,

iar în ochi toate ploile reci.

Lumină lângă lumină

este trezirea mea,

întuneric lângă întuneric

este stingerea mea.

Naşterea şi moartea

s-au legat

ca în cuvânt.

Ireal, ed. PIM, Iași, 2013

M-am născut

 într-o vorbă

la început de poezie

când pisicile

miorlăiau la stele

pe acoperiş,

iar ursitoarele

torceau secundele

împreună

 cu un arici.

La ceasul

deşteptării mele

un pegas

m-a purtat în zbor

şoptindu-mi

lacrimi printre gene,

ţesându-mi

doruri din ulcior.

M-am rătăcit

prin soare şi prin lună,

am curs domol

prin ochii din furtună,

am fost aleasa

apei din fântână

şi gândul focului

din strună.

Am fost menită

să-l iubesc pe El,

să tulbur somnul

şi pădurea,

să-mi număr

paşii exilaţi

în cer,

să fiu o pasăre

ce cântă albul ger,

să mor

în templul unui zeu.

Descântă-mă,

bătrâne Prometeu!

Pași în exil, ed. PIM, Iași, 2015