Întâlnirea din acea jumătate a lui februarie a trecut peste Diana și Darius ca o părere a ceva ce nu ar fi fost. Cu sufletul tăbăcit de abuzuri emoționale, de nedreptăți și deziluzii, Diana trăia acum certitudinea ruperii definitive de părinții ei. Avea un singur crez în relația cu ei: putea trece cu vederea peste aproape orice, dar niciodată nu va ierta insinuările altora în dragostea ei față de Darius. În trecut, Ițenco a fost cât pe ce să îi jure solemn că va da cu mașina peste acel neica-nimeni care a sucit mințile supusei fete, iar Diana îl luase în serios, cunoscând extremismul tatălui ei. Sătulă să i se dicteze ce să facă cu sufletul ei și cum să își ucidă sentimentele prin cenzuri arbitrare, Diana rememoră întregul calvar trăit sub tutela acestor părinți. Așa că făcu prima ei mare alegere și se distanță de aceștia, afront imposibil de îndurat pentru odiosul cuplu.
Anii care au urmat au debutat cu pistonări sistematice, au continuat cu apelative în stradă de tipul curvă descreierată spre a culmina cu declarația la directorul școlii că Diana se droghează și că ei, personal, au văzut-o vânzând stupefiante în piețele publice împreună cu haimanaua aia de baistruc. Apoi s-a lăsat o tăcere deplină, pesemne că Ițenco ar fi fost informat în treacăt că putea fi dat în judecată pentru calomnie, voyeurism și hărțuire. Diana decise că viața este suficient de complicată și fără părinții ei, așa că, dacă aceștia nu își vor fi dat socoteli pentru propriile fapte, ea nu avea de gând să plonjeze în mlaștina lor. De aceea înfruntase cu sânge rece ultimele avertismente ale tatălui ei aproape senil, prevenind o repetare a calvarului care încă se resimțea în sufletul ei.
Apoi, imediat în ziua de 8 martie, secretara școlii intră în clasă pentru a-i anunța vizita părinților, ca într-un deja-vu. Diana avu aceeași reacție, dar femeia din fața ei insistă:
—Hai, dragă, mergi și schimbă o vorbă cu ei. Stau eu cu elevii cât lipsești.
Secretara avea un renume pentru adresele ei sugestive, așa că Diana o ascultă și merse afară. În fața porții, Leanța aștepta lângă mașină cu aceeași mutră plângăcioasă care cerșea consolare. Lângă ea, Ițenco, vizibil slăbit și cu fața străvezie, tremura de frig, lămurind Dianei insistența de mai înainte a secretarei. Starea bătrânului era îngrijorătoare, iar ochii lui verzi – sfâșietor de bolnavi, ca și cum ar vrea să se stingă după un plâns chinuitor și îndelungat. După un schimb sec de îmbrățișări, prilej cu care Ițenco sărută pătimaș obrajii fiicei sale, el luă din mașină un ghiveci de flori și i-l oferi Dianei stârnind acesteia o întrebare premonitorie: S-a pregătit îndelung pentru scena asta sau a intrat în anul morții?
Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, Ițenco spuse:
—Fata tatii, eu simt că nu mai am mult de trăit.
În clipa aceea, Leanța cea doritoare de discreție absolută suspină parcă spre a preveni izbucnirea de melodrame la care se aștepta. Pe drept cuvânt, Ițenco își vărsa amarul în brațele fiicei sale cu sfâșietoare sinceritate, zicând:
—Sunt bătrân și gura mi-o ia deseori pe dinainte, dar te asigur că nu am nimic cu bietul Darius.
—Tătuț, aș dori tare mult să nu îl mai judeci pe nedrept. Darius nu a dorit niciodată să mă rupă de voi. Dimpotrivă, el a insistat mereu să țin legătura cu voi. Dar ați fost amândoi atât de aspri cu mine, încât nu mi-ați dat de ales. Tu nu știi cât mi s-a rupt sufletul să trăiesc durerile inumane pe care mi le-ați provocat tocmai voi, părinții mei. Numai Darius știe tot ce e în sufletul meu și o știe mai bine decât voi amândoi la un loc.
—Te înțeleg, puiule drag. Știu că l-am necăjit, dar hai să uităm supărările și să fim o familie. Darius este ca și copilul nostru și tata vă iubește foarte mult pe amândoi. Te rog să reții un lucru: nu știu cât mai am de trăit, așa că gândește-te!
Aceste cuvinte au sunat ca un ultimatum, dar Diana era prea absorbită de ochii bolnavi ai tatălui ei pentru a mai da curs unui reproș. Mai târziu, când Darius a aflat de la iubita lui despre cele invocate de Ițenco, acesta fu indignat:
—Nu agreez faptul că acel ultimatum pune presiune asupra ta. Sper că tatăl tău nu a sugerat că distanța dintre noi și el îi va grăbi sfârșitul.
—Și eu sper același lucru. Cert este că mi-a lăsat impresia că va muri în curând.
—Tot ce se poate. Tatăl tău are o vârstă la care moartea poate surveni oricând, fie în somn, fie după un oarecare zbucium.
—Dar nu vreau să moară, se tângui Diana.
—Oamenii mor, iubito. Moartea e la fel de naturală ca tot ce ne însoțește în viață. Orice am face, nu o putem evita, așa cum nu ne putem vindeca de cele mai firești trebuințe și patimi ale vieții. Și moartea nu este oribilă cum poate crezi. Unele religii au creat mituri groaznice despre un tărâm de dincolo în care se petrec tot felul de orori. Ba chiar oamenii tind să dea morții un caracter înfiorător deoarece nu se pot împăca cu pierderea celor dragi. Cu cât omenirea continuă să existe pe acest pământ, cu atât mai variate vor fi aprecierile asupra morții. În ciuda oricărei viziuni asupra ei, moartea are un singur aspect: este firească, naturală!
—Promite-mi că măcar tu nu vei muri curând!
—Stai liniștită. Viața e frumoasă și eu am multe lucruri de dus până la capăt. Vezi, în ciclicitatea oricărui proces există un început și un sfârșit. Ne naștem fără voia noastră, dar murim fie că vrem sau nu. Francezii au o vorbă: păcat că murim o singură dată dar pentru atât de mult timp. Așa că ne rămâne să trăim frumos și demn. Vom merge la părinții tăi, deoarece nu suntem atât de cruzi să le batjocorim bătrânețile așa cum au făcut ei cu tinerețea noastră. Iar eu nu le fac concesii nemeritate, ci încerc să te eliberez de povara pe care constat că tatăl tău ți-a lăsat-o pe suflet în mod iresponsabil.
—Oare a jucat un rol?
—Nu știu. Poate că, în ipohondria lui, este omul care strigă: Lupii la stână! Dar el nu a procedat părintește cu acel ultimatum. E ca și cum și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul și îi este groază de singurătatea care îl așteaptă dincolo. Treacă de la noi și minunea asta! Dar, din partea mea, asta e ultima concesie pe care le-o fac. Și nu pentru că m-ar măguli considerația lui paternă de care sunt sătul până peste cap, ci pentru că văd la tine o nevoie aproape disperată de a încheia socotelile cu el.
—Se vede că impresia morții lui m-a luat pe nepregătite și m-a dezvelit de toate armurile indiferenței, nu-i așa?
—Da. Dar eu voi fi mereu lângă tine.
Găsim inutil să prezentăm toate detaliile revederii care nu mișcase mare lucru în inima lui Darius. El află un bătrân ca oricare altul, ba chiar energic și pus pe cântece, diferit de bolnavul aproape muribund pe care Diana îl evocase cu spiritul ei prăpăstios. Spre deosebire de conversațiile sterile din alte întâlniri, de data asta Ițenco era animat de planul de a-și vinde casa, copiii să vândă apartamentul și toți să locuiască într-o casă nouă, pe placul tuturor, fără o curte care să necesite munci istovitoare.
—Am făcut o alegere pripită când am cumpărat casa asta cu ditamai terenul lângă ea, spuse el. Acum nu mai pot să mă ocup de el și nici vouă, copii, nu vă pot cere să vă înhămați la ditamai tarlaua. Voi aveți servicii bune, destul de bine plătite și nu depindeți de roadele curții. Poate că nici nu mai aveți pornirea să învățați tainele muncii agricole. De-aia, dacă vreți, eu propun să găsim un loc și să fim împreună.
Zicând acestea, se ridică să meargă la toaletă. În absența lui, Leanța se porni să vitupereze:
—Eu nu înțeleg de ce vrea, la anii ăștia, să se mute ca țiganul cu cortul.
Diana o repezi numaidecât:
—Știi ceva? Sunt sătulă de vorbe spuse pe la spate. Ai o nemulțumire, afirmă-ți-o când suntem toți la un loc! Vezi că foarte recent ai comis un act neortodox, de aceea te rog să te abții și să nu mă provoci să caut lămuriri tocmai la omul despre care ai mâncat rahat!
—Da, mamă, ai și tu dreptate, spuse Leanța pozând umilă, deși în ochi îi ardeau scânteile dorinței de răzbunare.
—Cum adică, am ȘI EU dreptate? Poate că omul ăsta cere cu disperare ajutorul nostru, dar ție nu îți intră decât rachiu în scăfârlie!
Cu o privire indignată, Leanța căută partizanatul lui Darius în retezarea aplombului Dianei, dar acesta își înfruntă soacra cu un dezgust fără margini. Ițenco se întoarse și se adresă nevestei sale:
—Hai, Lenuță, astâmpără-te. Eu am lăsat deoparte orice supărare. Fii și tu mai rezonabilă.
Leanța își deversă suspinul deja obositor și se ridică să plece, motivând necesitatea unui antinevralgic.
—Sigur că da! zise Diana. Vezi că pastilele nu sunt nici în cămară, nici în alte locuri pe unde îți ascunzi butelcuțele cu băutură!
Leanța se prefăcu surdă și intră în casă. Ițenco își privi fata întrebător, iar Diana continuă:
—Dă-o dracuʼ de treabă! Asta o să moară de beție, la fel ca frate-său. Nu, tata, nu îmi mai cere să tac! Lasă, că Darius observă lucrurile mai bine decât noi toți la un loc. De ce să ținem sub preș gunoaiele care ne-au măcinat atâția ani din viață? S-a ajuns aici pentru că ne-am impus și ni s-au impus tot felul de discreții și cenzuri. De-aia nu suntem în stare să ne spunem lucruri în mod constructiv și benefic pentru toată lumea.
Simțindu-se vizat, Ițenco se întristă, dar, în același timp, îi fu drag să își vadă fiica la tribuna vervei și a elocinței. Diana îi amintea de tatăl lui în disputa cu aligatorii de la colectivizare, ceea ce îl întrista mai rău; dar îi amintea și de el în diatribele față de clasa politică, ceea ce îi lumina sufletul. Privirile lor se întâlniră într-o abundență de afecțiune, iar asta temperă verva Dianei. Restul zilei a decurs în evocarea unor timpi apuși parcă în Precambrian, frumoși tocmai prin ireversibilitatea lor. Leanța se culcase înaintea găinilor, beată fiind și temându-se că ar risca să fie deconspirată de fiica ei cu vreo intervenție stângace ca cea dinainte.
La întoarcerea acasă, în oraș, Diana spuse:
—Nu știu ce urmărește taică-meu cu datul lui pe brazdă. Sper că nu a intrat cu adevărat în anul morții, așa cum am simțit când mi-a adus ghiveciul de flori.
Darius nu zise nimic, fiind la fel de contrariat de calmul îngăduitor al bătrânului. Totuși, în mintea lui persistau întrebări cărora se simțea prea obosit ca să le dea curs. Ceva îi spunea că socrul lui rupea, pe rând, legăturile cu toate rudele din mijlocul cărora plecase și că planurile lui imobiliare au rămas abandonate pe margine de șanț așteptând să fie duse în necunoscut de zoaiele curgătoare. Dacă era așa, însemna că bătrânul a înțeles prea târziu că cei de care se dorise înconjurat i-au secătuit energia vitală cu voracitate, că nu fusese capabil să vadă firea umană dincolo de aparențe, că l-au sedus adulările și, pentru asta, s-a îndepărtat de familia lui.
Începând de a doua zi, Ițenco își telefona fiica mai des decât o făcea mama ei, purtând dialoguri interminabile și având deseori grijă să lase de înțeles că respinge apelurile rudelor de departe pentru a recupera ce a mai rămas din timpul pe care ar fi trebuit să îl petreacă cu ea. Vizitele copiilor la țară s-au întețit, prilej cu care Leanța spunea că soțul ei se văita de toate cele și că numai la sosirea lor el se lumina. Cu alte cuvinte, viața lui numai cu Leanța nu era îndeajuns, dar femeia fie nu înțelegea acest lucru, fie încerca să ascundă ceea ce era evident. Totodată, sugestiile conviețuirii laolaltă s-au făcut tot mai des auzite, dar copiii evitau să facă asigurări și să dea răspunsuri într-o direcție sau alta. Cu ocazia unei vizite, Ițenco a găsit oportun să se plângă:
—Chiar nu mai pot să muncesc atâta teren, dar nici nu pot să îl las de izbeliște.
—Dar nu te obligă nimeni să robotești – zise Diana. O parte din teren o păstrezi ca să cultivi câte ceva din ce îți place, iar cealaltă parte o transformi în parc cu gazon, foișor, băncuțe și alei. Presupun că așa îți imaginezi să trăiești ultimii ani din viață.
Ițenco respinse ideea parcului cu o negație seacă fără a pune, însă, alternativa, ca și cum gândul lui stătea fixat pe ideea de a vinde tot și a o lua de la capăt. Tăcerea care urmase reacției lui îi făcu pe Darius și Diana să schimbe priviri bănuitoare. Apoi, ea spuse:
—Dar nu grădina ar fi o prioritate, ci casa. Acoperișul trebuie schimbat, bucătăria de vară, de asemenea. Aici, în spate, pereții necesită izolație fonică și peste tot e nevoie să înlocuiești ferestrele cu altele din termopan.
—Păi vindeți apartamentul și faceți toate astea, zise Ițenco privind în gol, ca și cum se temea că a comis cine știe ce grozăvie.
În clipa aceea, copiii se lămuriră din ochi asupra chestiunii și nu mai dădură curs altui subiect privind investițiile imobiliare. Întorși acasă în oraș, Darius întrebă:
—Ai avut aceeași bănuială ca mine?
—Da, zise Diana pe un ton hotărât. Mă pot aștepta la orice din partea părinților mei, mai ales la rău. Chiar dacă tata nu ar avea intenția asta, uite că a putut să trăiască prea mult timp fără mine pentru ca eu să mai am încredere în el. Nu risc nimic și nici nu vreau să ne mutăm cu ei! Vor primi de la mine ceea ce și-au asigurat să primească!

—Îmi pare rău că m-am iluzionat la chemările insistente ale tatălui meu, spuse Diana. Dar cel mai tare mă macină frustrarea că și tu, și eu, am intrat în jocul lui perfid. Eu însămi am ignorat faptul că lamentările lui târzii erau doar produsul nesiguranței lui în rezultatul operației și că dorința de a ne împăca nu a venit de la el, nici de la mama, ci de la surorile lui ipocrite.

—Ipocrite? Dar care să fie scopul lor?

—Păi tata a început să emită pretenții de a primi un petic de pământ în curtea părintească pentru a se stabili la bătrânețe. Zici că a depus jurământ să refacă vechea gospodărie pe care comuniștii au mutilat-o.

—Și ce e rău în asta?

—Este! După ʼ89, când oamenii au început să își ceară de la Statul Român domeniile confiscate de comuniști, tata, din lașitate, a lăsat toată grija asta surorilor, declarând că nu are pretenție la niciun hectar din avere pe motiv că asemenea ambiții l-ar fi băgat pe bunicul în mormânt. Acum, după ani întregi, când fiecare și-a luat partea după cum au convenit la Tribunal, tata are impresia că a fost tras în țâță, considerând că, fiind singurul băiat, i se cuvenea o cotă mult mai mare decât a primit. Instanța a stabilit ca toată gospodăria bunicilor să îi revină nepotului Dinu, a cărui mamă a avut numele de fată identic cu al bunicii și, potrivit unui testament al bunicului, care ar fi lăsat totul soției sale, mama lui Dinu s-ar fi prevalat de asemănarea numelor pentru a-și trage spuza.

—Din câte înțeleg, tatăl tău a renunțat la terenul agricol, dar s-a așteptat să obțină casa părintească de care se bucură acum Dinu.

—Exact. Dar bobârnacul pe care tata l-a primit în nas este de tot ridicolul. Dinu, de pe urma mamei lui, care era cea mai în vârstă dintre frați la momentul partajului succesoral, a primit, pe lângă casa râvnită de tata, aproape jumătate din terenurile agricole aflate în dezbatere. De aici, tata s-a ridicat cu pretenții și a primit doar câteva hectare, adică o mână de praf care s-a depus peste visele și planurile lui mărețe.

—Cu alte cuvinte, tatăl tău nu a știut să își urmărească interesul.

—Ba consecințele acestei atitudini sunt mult mai odioase. Dino și-a păstrat hectarele să le gestioneze după bunul său plac. Tata și surorile lui, care au primit cote egale de praf în ochi, și-au dispus terenurile unei asociații agricole care le asigura o rentă viageră anuală calculată de recolta pe hectar. Tot un praf în ochi, dar se pot considera fericiți și cu atâta lucru ca răsplată pentru fumurile nobiliare pe care și le dau! Tata, care a dezvoltat o relație aproape paternă cu Dino de-a lungul anilor, s-a crezut în drept să îi ceară nepotului un locșor în curtea bătrânească, unde să își ridice o căsuță.

—Dar nu are deja ditamai căsoaia? La ce s-a trezit acum, la bătrânețe, să își sporească avuția?

—Ține-te tare pentru ce are să vină. Intenția lui este să vândă tot ce are aici, să se mute în satul lui natal și, după ce pierde banii pe toate cele, să fie îngropat lângă mama lui.

—Nu are decât!

—Dragul meu, dacă ai vedea somptuozitatea locului de veci al acestei familii arogante, ai lua lucrurile în alt registru.

—Și ce are a face? Miza lui e un mormânt, asta vrei să spui?!

—Imediat te lămuresc. Dino nu mai are părinți de mulți ani. În ciuda faptului că mama lui s-a prăpădit când el era deja însurat și tată, Dino a fost un copil întârziat pe care mătușile l-au răsfățat parcă în mod ostentativ. Și toate astea se petrec în ciuda tatălui meu care, de la o vreme, nu îl mai scoate pe Dino din bou și porc. Mai pe direct, tata are impresia că cele trei mătuși ar complota cu domnul Goe, în speță Dino, ca locul de veci să nu îi fie accesibil.

—Adică, ei urmăresc ca tatăl tău să nu își afle odihna în sanctuarul regal?

—Da. Se pare că tot familionul îl face vinovat pe tata de arestarea bunicului. Pe când tata avea vreo zece ani, niște ofițeri de la ILICIT ar fi venit în curte și, luându-l cu întrebări viclene, el ar fi dat răspunsuri după priceperea lui de copil. Știi vorba aia: eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod belește oaia. Cam așa s-a folclorizat vinovăția lui în familie, lucru pe care toți i-l repetau obsesiv. Bunica îl trimitea deseori să îi dea deținutului pâine și apă prin gratiile de la demisol parcă spre a tortura psihicul copilului. Alteori, tot în copilărie, tata era trimis să ia zahăr de la Cooperativă și, de câte ori ajungea la tejghea, i se spunea să treacă la coada rândului, pe motiv că chiaburii au cele mai puține drepturi în raport cu muncitorimea onestă și revoluționară. Îți dai seama că surorile lui au evitat să tranșeze problema culpei pentru arestarea părintelui lor, ceea ce a mutilat spiritul omului în creștere și l-a transformat în labilul care este. Ba mai mult, cred că bunica a alimentat aceste torturi cu mustrări agresive.

—Cum?! Acea femeie căreia el îi ridică osanale și lângă care trage nădejde să-și afle somnul etern?

—Aceea. Dar tu te-ai convins demult că osanalele sunt doar parodia unui amor steril.

—Evident. Tatăl tău nu se mai jenează demult să fie ridicol în fața noastră.

—Ei bine, surorile lui sunt la fel, chiar și Dino, de a cărui ipocrizie s-a cam dus buhul în neam. În plus, există suspiciunea că, dacă tata ar beneficia de un loc în cripta mult-râvnită, lângă el va veni și mama mea, pe care clanul chiaburesc o vede ca pe o nefericită intruziune în linia lor aleasă. Ura și dezgustul pe care ei le resimt față de mama sunt totale și definitive, lucru care s-a răsfrânt asupra mea în repetate rânduri. Prin urmare, știindu-l pe tata ipohondru, i-au indus ideea necesității acelei operații de prostată cu scopul ca el, preocupat de sumbrele îngrijorări, să o lase mai moale cu pretențiile deja consacrate. El s-a arătat dispus la concesii, dar noi am fost pionii de sacrificiu în jocul lui murdar. Vrea să arate că a încercat, că urmările sunt mai mult decât evidente și că nu îl mai leagă absolut nimic de acest loc în care tot el a ales să se retragă.

—De aici și ostilitățile lui tot mai dese față de noi?

—Cam da.

—Nu te supăra, dar eu cred că tatăl tău e cam dobitoc.

—Nu mă supăr. Eu am tras demult concluzia asta și regret că am crezut în luminarea lui de la bătrânețe. După cum vezi, nu sunt foarte afectată de treaba asta, cum ești tu, deoarece lucrurile nu sunt noi pentru mine. Iar mama, așa cum o vezi, stând în umbră și pozând neputincioasă, este o extensie a lui și tare mă tem că, dacă tata ar muri înaintea ei, mama ar fi mult mai rea după ce își va fi arătat adevărata față. Acum are în spatele cui să se ascundă, dar nu a fost mereu așa. Îi știu toate fețele și măștile. De aceea îți spun că nu are rost să te consumi: ce ne-au făcut acum este un act inocent pe lângă felul în care m-au crescut, torturându-mi copilăria și prima tinerețe. Îmi pare rău că și tu ai uitat ce fel au privit relația noastră și ai crezut că s-au schimbat în bine.

—Să înțeleg că ăsta este eșecul de care tatăl tău pretinde să se îndepărteze: relația noastră?

—Tata este imprevizibil în voințe și decizii. El nu a așteptat un soț pentru mine, ci un ginere pentru el. Dar el mai are șanse să accepte lucrurile așa cum sunt, chiar dacă nu îi convin. În schimb, mama, pentru că nu a găsit în tine omul față de care să își reverse nemulțumiri ce mă privesc, te-a urât și te va urî în tăcere câte zile va avea. Și să nu te mire faptul că tot ea i-a stârnit virulența tatii față de tine.

—Serios?! Păi, în cazul ăsta, ia să-mi amputez noblețea din inimă și să mă rup definitiv de ei.

—Iubitule, asta o spui acum, la supărare. Dar eu te asigur că părinții mei nu sunt oamenii care merită să îți populeze gândurile.

Diana avea dreptate. Câteva săptămâni văzuse cum Darius se frământa să înțeleagă schimbarea părinților ei. Nu era mai nimic în afară de jocul odios al unor oameni stranii, doi bătrâni care se ridiculizau reciproc pe la spate, unul mai ambițios ca celălalt să arate cine e mai caraghios și rău.

Aproape un an, Darius nu a vorbit cu socrii lui, timp în care Leanța a încercat să reia legătura cu fiica ei, mai întâi timid, apoi cu reproșuri față de indiferența cu care bătrânii se credeau tratați pe nedrept. Apoi a urmat o serie de împăcări sterile cu aceeași finalitate: ostilități și iar înstrăinări. În cele din urmă, Darius a luat decizia de a se rupe definitiv cu babacii și de a-și menaja viața ca și cum aceștia, cu toate problemele lor paranoice, nu ar exista. Relația dintre Diana și mama ei s-a menținut, o perioadă, la nivel de conversație telefonică până într-o zi când Leanța, resimțind detașarea în creștere a fiicei sale, a crezut că schimbă macazul și a vorbit de sănătatea șubrezită a lui Ițenco.

—Sigur că da! se arătă Diana indiferentă. De ani buni se vaită de boli închipuite.

—Pe cuvântul meu, mamă!

Când Leanța își dădea cuvântul, își pregătea cea mai mare minciună din dotare, de aceea nu s-a încrezut niciodată în onestitatea celor care își dădeau cuvântul cu adevărat. Diana o respinse:

—Vrei să mă scutești de placa asta? Chiar bolnav dacă ar fi, nu v-ați gândit că se va ajunge și aici? La ce îmi spui astea?

—Mamă, te rog să mă crezi că s-a simțit atât de rău, încât m-a implorat să merg la biserică.

—Și la ce i-a folosit?

—Păi nu am mai fost. Că, aseară, taică-tu nu m-a lăsat în pace și nu am vrut să merg murdară.

—Trebuia să te speli, dacă îți ardea să mergi la biserică! Dar stai puțin, de ce îmi spui treburile astea?! Chiar nu mai știi ce motive să invoci pentru absența din biserică?!

—Pe cuvântul meu că așa a fost! insistă Leanța pe un ton smiorcăit.

—Mă, femeie, tu ești idioată de-a binelea! De ce trebuie să știu eu că te simți murdară pentru că tata se dă la tine în pat? Parcă era bolnav. Tu nu mai ai nicio limită la...?

Brusc telefonul se închise, pesemne că Leanța a realizat târziu povârnișul pervers pe care alunecase în intenția de a-și ademeni încă o dată fiica de partea ei punându-și soțul într-o situație delicată. Privind ecranul mobilului, Diana se lansă într-un râs isteric greu de stăvilit. Veni lângă Darius și, cu asigurarea că are ceva interesant, porni pe telefon o aplicație care înregistra conversațiile cu anumite contacte din agenda electronică. Darius rămase oripilat, abia găsind cuvinte să exprime impresia grotescă pe care tocmai i-a lăsat-o Leanța. Diana văzu în ochii lui o umbră trecătoare de spaimă și întrebă:

—Am o mamă teribilă, nu-i așa?

—Văleu! Femeia asta nu are limite în răutate și tare mă tem că va recurge la ceva periculos.

—Știi ceva? Este treaba lor să doarmă după cum își aștern. Crezi că îi poate abate cineva de la inerția în care au intrat? Nimeni! Ei și-au construit singuri capsula bizară în care își trăiesc simularea vieții de familie. Binele și răul sunt doar niște bucle ciclice la care ei aderă arbitrar, ceea ce le va atrage sfârșitul, iar eu nu pot să fac absolut nimic în sensul ăsta. Și chiar dacă aș putea, ei ar fi cei mai înverșunați opozanți ai oricărei inițiative din partea mea. Să zicem că tata ar auzi înregistrarea asta. Eu ce aș rezolva? Doar vaiete mincinoase că mama își ia bătaie și, eventual, mustrările mele de conștiință. M-am împăcat demult cu gândul că părinții mei au intrat în bula lor întunecată și gata! Și-o merită deplin!

Cu toată înverșunarea de moment, Diana nu se aștepta că viața ei va intra pe un alt făgaș în foarte scurt timp. Ultima convorbire avută cu Leanța o determinase să programeze telefonul pe respingere automată de câte ori o suna mama ei. O ura pe bătrână pentru debitul acela grotesc și, totodată, simțea un fior de milă pentru tatăl ei care habar nu avea ce renghiuri i se puneau în cârcă. Astea până într-o zi, când se trezi cu secretara școlii intrând în clasă pentru a-i anunța vizita părinților. Diana zise:

—Nu îmi privez elevii de educație pentru asemenea vizite. Să aștepte!

După încheierea cursurilor, Diana fu mai mult ca sigură că babacii au plecat, dar fu acroșată de aceștia la ieșirea pe poartă. Leanța își privea fiica cu acei ochi care imploră să țină un secret, iar Diana o înfrunta cu priviri pline de ură și reproș. Ițenco, neștiind cauza acestui schimb de mesaje non-verbale, crezu că fiica lui îi evită contactul vizual ca pentru a-i da de înțeles o decizie serioasă.

—Știu că Darius te-a înrăit împotriva mea, spuse el.

—Poti, te rog, să nu îl amesteci pe Darius în treaba asta? Ce tot ai cu el?

Ochii lui Ițenco treceau de la mândrie la implorarea milei și iar la mândrie. Bătrânul spuse:

—Treaba ta. Ai să vezi peste vreo 15-20 de ani ce viață grea o să ai cu el.

—Știi ce? Dacă pentru asta v-ați deranjat să veniți aici, mai bine lăsați-o baltă.

—Daʼ io ce-am zis, mamă? sări Leanța afectată.

Diana se albise la față de furie și, convinsă de inutilitatea oricărui dialog cu acești scelerați, plecă. Din urma ei, Ițenco o strigă voind să îi mai dea un avertisment, dar Leanța îl opri cu o strângere de braț așa cum făcea omonima ei cu Ceaușescu la procesul simulat de la Târgoviște. De fapt, Leanța fu mai mult ca sigură că Dianei îi mai trebuia o singură vorbă pentru a-și turui ofurile și răsuflă ușurată când Ițenco decise că trebuie să plece. Ajunși acasă, Leanța își luă soțul la rost:

—Ce-au fost vorbele alea la tine? Daʼ tu așa știi să vorbești cu fata ta?!

Parcă ieșit din transă, Ițenco spuse:

—Ptiu! Daʼ prost am mai fost. Păi, după ce m-ai înrăit atâtea zile și am spus exact ce mi-ai repetat pe drum în mașină, eu sunt ăla vinovatul?

—Mă, daʼ io mi-am dat cu părerea!

—Aha! Ți-ai dat cu părerea și ai tăcut mâlc în fața fetei. Păi așa mi-ai făcut toată viața, femeie afurisită! Eh, lasă că îți iei răsplata!

Zicând acestea, Ițenco își scuipă soția în ochi. Leanța se aștepta și la o scatoalcă, dar flegma aceea fusese destul de umilitoare, ceea ce arăta că soțul ei nu putea fi dus cu preșul în chestiunea de față. Din ziua aceea, bătrânul intră adânc în depresie, nevoind să reacționeze sub nici o formă la abordările femeii. Fără a presimți ceva sumbru, Leanța se consolă cu ideea că era lăsată în legea ei. După câteva zile, însă, văzu că soțul ei slăbise considerabil, se făcuse străveziu și refuza să mănânce. Odată, ea a stăruit cu rugăminți ca el să mănânce și mare îi fu stupoarea când el îi spuse:

—Tu m-ai otrăvit, femeie!

Leanța privi spre noptieră să se asigure că lucrurile erau în ordinea în care le lăsase. Ițenco, crezând că soția lui recurgea la Biblie pentru a-i citi de sănătate, se corectă:

—Mi-ai otrăvit sufletul și pofta de viață!

Leanța mimă oroarea pentru acuzațiile aduse, dar, în sinea ei, se consolă cu speranța că acel schimb de cuvinte nu va părăsi pereții casei. Și, totuși, Ițenco îi urmărea fiecare gest ca și cum ar fi avut o bănuială mai mult decât sigură. Pentru a stârni paroxismul femeii, spuse:

Flămând și gol, făr-adăpost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut

Și m-ai scuipat, și m-ai bătut

Și CÂINE eu ți-am fost!

Asocierea cu câinii otrăviți de-a lungul anilor fu mai mult decât evidentă pentru Leanța care, neputând ieși din impas, leșină. Când își reveni, își găsi soțul preocupat de starea ei.

—Gata, Lenuță, te-am îngrijorat prea mult cu starea mea. Hai să ne vedem de sănătate și să avem grijă cum o dăm la pace cu copiii.

Drept răspuns, Leanța își accentuă mutra de convalescentă ca un reproș pentru situația în care fusese adusă. În mintea lui, Ițenco revăzu situații similare din trecut și fu cât pe ce să facă alte asocieri nefericite, dar fu străpuns de migrene și renunță. Mai spre seară, își văzu soția preocupată cu micul ei altar de pe noptieră și o lasă să-și facă mendrele.

Întâlnirea de revelion a fost oarecum diferită de cea din Ajunul Crăciunului. Părea că Leanța ar fi pus drept condiție vizita la scara Arsiniei în schimbul cinei cu Diana și Darius. Firește că Ițenco intuia miza nevestei sale: vin copiii la noi, dar să nu uităm de sărmana copilă; miză pe care el o detesta în aceeaşi măsură în care își solidifica speranța vană că doar așa va face din femeia lui un partener agreabil și demn de sprijin în chestiuni delicate.

Și totuși, în încăpăţânarea lui, Ițenco avea de înfruntat Maestra, cea mai cea în propuneri și scopuri.

—Lenuță!

Când o alinta așa, Leanța se pierdea cu firea, mereu la fel, atât la tinerețe, cât și la bătrânețe. Nu i-a plăcut numele ei din certificatul de naștere nici când o alintau babele din vecini, dar, în gura soțului ei, acest nume sunase mereu frumos. Leanța, când era strigată Lenuța, dar numai de soțul ei, avea pretenția că putea concura pe scenă cu cele mai renumite dive internaționale. Noi, totuși, nu suntem tentați să credem că această pretenție a ei era doar o consecință a șarmului cu care soțul o copleșea în momentele lui de exuberanță idilică.

—Lenuță, am vorbit cu fata și a rămas că vor veni la noi.

Mai întâi, Leanța păru că i s-au dat peste cap toate planurile și socotelile, asta fiind prima ei reacție la surpriză. De fapt, Leanța era nevoită să guste înfrângerea în chestiunea revelionului cu Diana și Darius, fiind pusă în situația de a nu avea dreptate de data asta. Zeci de gânduri îi trecură prin minte, neștiind cum să-și ascundă impasul. Dar văzu mobilul în mâna soțului și pricepu că acesta făcuse primul pas fără să apeleze la tactul ei. Atunci, simulă o felicitare din priviri, apoi zise:

—Deie Dumnezeu să fie bine. Și noi îmbătrânim, și ei mai trec prin viață... Lasă să fie înțelegere și sănătate, că apoi...

Femeia își înecă litania ipocrită într-un suspin care prevestea mai degrabă răul decât binele așteptat de soțul ei. La rândul lui, Ițenco ar fi vrut să își descătușeze demonii îndoielii pentru a strivi paiața care, încă, i se arăta unicul sprijin la bătrânețea asta mincinoasă. Încă auzea râsul distrat al fiicei sale din conversația anterioară și făcea eforturi considerabile ca să îl păstreze unic și intact în amalgamul de opinii destul de previzibil și inutil ce se întrezărea în poziția luată de Leanța la capătul opus al mesei. Vedea foarte clar că femeia lui se frământa de curiozitate să știe ce anume a vorbit el cu fiica lui. Vedea cu ochi din ce în ce mai limpezi că, pe măsura tăcerii lui, Leanța devenea tot mai impacientată, cu toate că femeia se străduia să se arate fermă și stăpână pe situație.

Atât de rău am decăzut? se întrebă Ițenco încrâncenându-și mâinile până la lezare. Și doar mi-am iubit copilul, chiar dacă am fost mai dur.

La gândul ăsta, toate amintirile eșecurilor lui se concentrară într-o lacrimă ce stătea să i se reverse din colțul ochiului. Leanța, rupându-se de la fabricile bucătărești, se întoarse deodată spre el și, când îi văzu sclipirea dintre gene, avu o singură reacție, aceeași dintotdeauna:

—Mă, daʼ nu ți-e jenă, om bătrân, să te smiorcăi taman acum, când vin copiii la noi?!

—Daʼ plâng de bucurie, Lenuță. Mai ales că ne vin COPIII! Și ei nu vin acum, ci peste trei zile, că doar atunci se schimbă anul.

—Aracan de mine! fu reacția Leanței la acea schimbare bruscă de dispoziție.

Aracanul era observația și concluzia femeii la toate situațiile, fie acelea vesele sau triste, iar Ițenco se deprinse a-l lua pe surzește în limba inimii lui. Leanța reacționa cu aracanul atât la complimente, cât și la acuzații, pe ambele privindu-le ca aprecieri exagerate. În timp, pentru că fusese uzitat în situații atât de diferite, aracanul și-a estompat sensul în fond, drept pentru care el era luat acum la mod imprecis și gratuit. Cu toate că toleranța manifestată de Ițenco era un apel la reconciliere, el căuta să-si răzbune căsnicia eșuată în speranța că va devoala imaginea meticulos construită de soția care se excludea din toate nodurile gordiene ale vieții.

Pentru început, era suficient că fiica lui dorea să îi audă vocea. Și Diana îi respira cuvintele cu o durere ascunsă. Și el vorbea verzi și uscate, uneori până la plictis, dar fiica lui se umplea de viață și de sine tocmai pentru că își auzea tatăl. Și ce mai conta că soția îi taxa derapajele verbale, de vreme ce Diana îi savura perorațiile cu lăcomia care întristează părinții când nu au tăria să le spună copiilor că își lipsesc unii altora? Și el, acel Darius, băiatul pe care fata lui îl iubea până la sacrificiu, trebuie să fie cel puțin ca ea, nu? Și cum să-i spun că...? Nu! Aștept revelionul.

Când au coborât din microbuz, Diana și Darius nu au mai fost întâmpinați la poartă, ceea ce însemna că puteau să intre nestingheriți în curte. Acum, Ițenco îi aștepta la ușa din fața casei, larg deschisă și cu toate luminile aprinse înăuntru, ceea ce displăcu Dianei. Nici nu s-au consumat schimburile de amabilități și urări de bine pentru noul an, că tinerii fură aproape împinși cu forța ca să se așeze la masă.

—Haideți să mâncăm ceva, zise Ițenco pe un ton presupus distrat, că am o foame de mă văd pe mine la rotisor!

Ajunși în bucătărie, musafirii fură întâmpinați de o femeie excedată de muncă, suspinând ca la pomeni și sprijinindu-se de toate colțurile mobilei din dotare. Leanța își pupă în fugă fiica și ginerele, apoi se sprijini în lingura de lemn cu care amesteca în garnitură. Momentul era mai mult decât stânjenitor, dar fu evaporat sub invitația Dianei la un joc de table. Darius se arătă slab la această provocare, ceea ce creă prilejul ca Diana și tatăl ei să se dueleze în jocul aparent doar pentru a-și împărtăși oarecare observații. Și chiar aveau de ce, căci Leanța îi trata cu dosul. În clipa aceea, ochii fiicei și ai tatălui se întâlniră pentru a face descurajanta constatare că ea, femeia din centrul vieții lor, era pierdută. Darius, în schimb, aproape hipnotizat de propria prezență în casa celor care nu l-au crezut demn de fiica lor, abia dacă pricepea mai mult decât situația stingheră care se crease. Dintr-o scurtă privire, el remarcase că Diana și tatăl ei se revitalizau prin simpla lor apropiere, ceea ce i se părea de bun augur pentru iubita lui. Pe Leanța, însă, o găsi mai cenușie ca data trecută, absentă la tot ce se petrecea în spatele ei, ca și cum ar fi fost luată în momentul nepotrivit. Femeia își trăgea nasul ca și cum ar plânge pe ascuns, alternându-și guturaiul cu un suspin abia audibil pentru urechea încă nepricepută a ginerelui ei. În scurt timp, Darius pricepu că soacra lui era țeapănă de băutură, că femeia se degradase până într-atât încât să ignore consecințele viciului și să se lase în cădere liberă din propria sferă.

Au trecut cam patru ore până la masa mare, timp în care Leanța își aerisise binișor capul de aburii rachiului. Invitată să ciocnească un pahar, ea refuza cu îndârjire, acuzând disconforturi imaginare și punând un ics categoric pe această plăcere neînțeleasă a companiei. Darius își auzea socrul răsuflând de o mâhnire cu greu stăpânită, în vreme ce Ițenco își cerceta cu coada ochiului ginerele spre a se lămuri dacă tânărul trăia o minimă indignare față de ebrietatea Leanței. Însă Darius era de o discreție pentru care spiritul agitat și impulsiv al socrului său nu avea ochii antrenați să-i vadă limitele. Mai mult, Darius își privea socrii cu aer echivoc, făcând din ei o entitate unică și omogenă, consecință a unui trecut dureros de care îi făcea responsabili în egală măsură. Din pricina acestei poziții ferme și echidistante, Ițenco avea să creadă, în câteva luni, că discreția implacabilă a ginerelui său era, de fapt, o nepricepere mascată.

Masa fu dotată cu logistica necesară, urmând să curgă diversele feluri de mâncare, lucru de care se ocupa, cu solemnă atenție, Leanța. Darius remarcă faptul că nici Diana, nici tatăl ei nu își oferiseră participarea în acest demers și pricepu că, în acea casă, așa trebuie să stea lucrurile. Tot atunci, cei trei așezați la masă observară că Leanța, când punea ceva în farfurie, sufla ușor, țuguindu-și buza superioară.

—Așa, mama, suflă ca să nu frigă! zise Diana distrată.

Era o glumă din familie, deoarece acel suflu al Leanței îi era specific ori de câte ori femeia se vădea serios preocupată de propriile activități. Însă Darius avu impresia că, în clipa aceea, Leanța făcea tainice descântece asupra mâncării și, nefiind superstițios, îi veni să râdă de naivitatea femeii. Peste ani, avea să înțeleagă faptul că supertițioșii, când constată lipsa de efect a propriilor descântece, recurg la fapte reprobabile, unele duse până la extrem.

Felul întâi fu servit. Leanța vru să se așeze pe scaun, tocmai când Ițenco spuse:

—Parcă mergea o țuică mică înainte de masă.

Femeia se arătă bucuroasă de a-și duce până la capăt ospitalitatea și merse la cămară, făcând asigurări că are ea ceva bun pus deoparte. Ițenco și Diana își lansară priviri complice, știind că vizita în cămară era prilej de a trage o dușcă pe furiș. Leanța veni cu o litră de gutuiată și turnă în țoiuri. Ițenco gustă primul și, făcând o grimasă ostentativă, zise:

—Hai, mă, femeie! Unde ai pomenit să se bea dulce înainte de ciorbă?

Leanța primi cu greu acest ghiont și spuse că merge să aducă ceva adecvat. Veni cu altă litră, în care se afla țuică îngălbenită cu lemn de scumpie. Ițenco reluă ritualul și spuse mulțumit:

—Mmm! Asta da!

Apoi plescăi din limbă de satisfacție spre a convinge femeia care îl privea cu un ochi mustrător. Când toate cele fură aranjate, Leanța se orientă spre locul ei, dar fu din nou rugată de soțul ei:

—Lenuță, dar nu dai și tu un ardei iute?

—Ba da, aduc acum, spuse femeia rămasă înghețată lângă scaun și opunând glumețului o privire plină de furie.

În același timp, Darius ridică ochii spre fața femeii, iar Leanța își converti furia într-un aer de supunere tristă, jucând rolul obedientei care știe de frica unui tiran. Tot atunci, cei doi soți băgară de seamă că sprâncenele lui Darius s-au ridicat ușor în semn de întrebare, iar Ițenco manifestă o satisfacție care ar fi trebuit să stârnească paroxismul nevestei lui. Leanța merse din nou în cămară, unde izbucni în plâns de draci ce avea pe renghiul ieftin care tocmai i se jucase în fața copiilor. Când reveni la masă cu borcanul de ciușcă, încă își trăgea mucii, pozând oboseala și suspinând ca pentru a transmite un mesaj ascuns. Diana și tatăl ei s-au înscris într-un schimb de poante, sfidând manevra de novice a Leanței, joc pe care Darius îl privea cu detașare și, totuși, cu oarecare plăcere.

Restul serii decurse mai așezat, căci Leanța făcu față paroxismului prin râsetele prostești la glumele din care nu înțelegea nimic. De altfel, nici nu avea ce să înțeleagă, deoarece Diana și Ițenco perorau platitudini și absurdități cu aparență de poantă numai ca să râdă de starea deplorabilă în care se adusese femeia. Iar acel râs răutăcios îi trezea Leanței memorii impardonabile pe care le traducea în sine cu scopul de a-și justifica răceala firii și actele cărora se preocupa demult să le dea curs.

După desert, bărbații se retraseră la o țigară și un pahar de vin, iar femeile rămaseră să pună ordine în bucătărie. Când spălatul vaselor ajunsese pe la jumătate, Leanța își abandonă brusc ocupația și își admonestă fiica aproape răstit:

—Fă-mă și pe mine să înțeleg ce a fost râsul ăla prostesc dintre tine și taică-tu.

Diana, readusă la distracție de starea caraghioasă în care se afla mama ei, spuse:

—Te înșeli amarnic dacă crezi că mă poți intimida ca pe un copil de clasa a doua. Să nu crezi că vârsta și pretenția de mamă îți dau dreptul să îmi faci viața un calvar.

—Pretenție? Dar ce vrea să însemne asta, Didi, că eu nu sunt mama ta?!

—Un certificat nu te face mamă. Relația dintre noi două a eșuat de când m-ai născut. Iar eșecul ăsta ți se datorează o dată pentru că ești mamă de fată și, a doua oară, pentru că ai fost învățătoare fără să fi învățat din cariera ta cum să aplici tactul psihologic în relația cu mine. Lămurită?

Leanța stătu câteva clipe în cumpănă, dar, neputând sintetiza ceva coerent din remarcile fiicei sale, se întoarse cu spatele la ea, plângând acuzator:

—Și eu speram să fie bună înțelegere măcar acum, în noaptea dintre ani...

Impasibilă la aceste lamentări, Diana întrebă:

—Poți avea decența de a duce o discuție la capăt fără să bocească alcoolul din tine?

—Aracan de mine! zise Leanța apucându-se din nou de treabă și arătându-și ochii înveninați.

Diana făcu o grimasă și se îndreptă spre ușă, zicând:

—Dacă tot mimezi plânsul, măcar screme-te să verși o lacrimă.

Când Diana ieși la țigară, tatăl ei pricepu că aceasta tocmai consumase o mică harță cu mama ei și o rugă din priviri să nu își descarce necazul când el și Darius erau alături. Diana era obișnuită cu asemenea cenzuri și, de dragul tatălui ei, se liniști. De altfel, Ițenco spera că Darius, în postura de ascultător, își asigură bagajul necesar de informații pentru a trage concluzii ulterioare. Din acest punct de vedere, discreția lui Darius era spre confortul lui Ițenco, ceea ce plăcu bătrânului. De aici, seara decurse în termeni generali, cu scurte schimburi de opinii politice și umorul nelipsit al gazdei.

In casă, Leanța terminase cu bucătăria. Citi în Biblie un pasaj marcat la pagină cu o riglă din carton și, după ce așeză cartea pe noptieră, se îndreptă spre bibliotecă. Cu același suflu ca și cum ceva îi ardea în față, aruncă o privire de-a lungul unui raft și, punând mâna pe un volum, îl trase de cotor. Înclină cartea fără să o scoată cu totul dintre surate, mai suflă o părere de descântec, apoi o așeză la loc. Cu un aer de mulțumire, Leanța își puse o vestă din lână, își umplu buzunarele cu semințe prăjite și ieși în curte, unde petrecea anturajul vesel de fumători. Ițenco văzu calmul din expresia soției lui și dădu din cap cu mulțumire. Leanța, în schimb, avea o satisfacție de o mie de ori mai mare. Pentru că soțul ei detesta biblioteca, de multe ori amenințând că o va desființa spre a-și împlini cine știe ce proiect capricios, acesta se ferea de cărți ca dracul de tămâie. De fapt, Ițenco detesta snobismul nevestei sale, încrezător că ea nu citise mai mult de un sfert din multitudinea de volume prezente în casa lor. Dar asta nu prezenta o problemă pentru Leanța atât timp cât biblioteca i-a servit de refugiu de-a lungul carierei, de avantaj în disputele pe erudiție și de ascunzătoare a unor taine pe care femeia se pricepea să le facă nevăzute când ele rămâneau tot timpul sub nasul celuilalt. Ce taine au fost ascunse și eliminate, numai Leanța știa să spună. Cert este că acum, când vigilența soțului ei a scăzut considerabil la chemarea senectuții, femeia își rezerva îndrăzneala de a depozita în spatele cărților secrete de o importanță sporită.

Pe la ora patru dimineața, toată lumea din casă dormea. Leanța se trezi cu nevoia să meargă la baie și, după ce își deversă noxele, se opri la bibliotecă. Își aminti că, în urmă cu doar câteva ore, petrecuse un minut acolo și, temându-se că ar fi lăsat urme compromițătoare, trase volumul cu pricina.

—Daʼ ce faci, Lenuță, aici? se auzi șoapta soțului ei.

—Îmi iau o bulină, că mă doare capul.

—Și cauți așa, pe întuneric?

—Hai, domʼle, încetează, că trezești copiii!

Cu asta, merseră amândoi la culcare. Ițenco, deși dormea iepurește, ațipea repede. Ascultându-i sforăitul, Leanța își mișcă mâna dreaptă pe lângă corp, își depărtă elasticul chilotului de pe șold și scoase un pachețel din hârtie, meticulos împăturit. În același ritm, reuși să ascundă taina sub Biblie, fiind asigurată că soțul ei nu va umbla în veci acolo, considerând noptiera cu cele câteva cărți religioase drept altarul ei personal și inviolabil. Înainte să adoarmă, Leanța își aminti că, atât în ajunul Crăciunului, cât și în seara de revelion, Darius măsura biblioteca în lung și în lat, fascinat de prezența unor volume considerate rare. Și tare se felicită că avu inspirația să retragă taina înainte ca ginerele ei să se autoinvite la devorarea bogăției de literatură. În noaptea aceea, Leanța dormi cu spatele la noptieră și cu fața la soțul ei, suportând cu stoicism sforăitul acestuia. Aproape că zâmbea în somn, căci găsise deja locul în care va ascunde pachețelul cu sodă caustică dosit sub Biblia de pe noptieră.

Ninge peste tot cu poezie.

Ninge! Ninge...! Orizontul scrie

Tot ce zace mai frumos în el

Și se jură că-i superb defel.

Haideți să descoasem, totuși, tema

Și să înțelegem anatema

Ce intrigă un ocean de mulți

Și te fac, de drag, să îi asculți.

Curcubeu de flori și de dantele,

Mărgeluțe, lacrimi, filomele,

Cimitire, cruci și dumnezei –

Sacul fără fund din care iei

Ba un sentiment, ba o idee,

Ba frânturi din versuri fără cheie!

Și, când floarea poeziei tale

Face umbră semeției sale,

Lasă-i dreptul de-a cădea în jale,

Dar să dea lumină din petale!

Cum se spune, gura tuturora

A-nghițit pe Venus și-Aurora,

Numai că, dorind să scuipe arte,

L-a luat drept confident pe Marte.

Ninge peste tot cu poezie –

Nu e rău! E bine că se scrie!

Suflete cu aripi schilodite,

Vă conjur să nu zburați în sus!

N-ați gustat nici iernile cumplite,

Nici mirajul versului apus.

Pentru o poemă mai frumoasă

Ca monotonii ce vă umbresc,

Ați luat obsesii de acasă:

Cele care-n veci vă prigonesc.

Și, în virtutea singurătății,

Debitați folclor omniscient.

Ce tribut plătiți eternității

Și acelui demiurg absent?!

Nu știți voi că-n repetate rânduri

Au suit corsari pe-același turn

Și-n pleiadă închinară gânduri

Sinelui acela taciturn?

Suflete cu aripi schilodite,

De veți vrea să mai zburați spre noi,

Umbrele acestea prigonite

Ar veni Acasă înapoi!

Și, atunci, o dulce amintire

A trăirii voastre pe Pământ

Ar putea s-aducă împlinire

Zborului captiv în necuvânt.

Specific lui Ițenco, bătrânul vorbise cel mai mult, aproape numai el, trunchiul logoreei sale constituindu-se din evocarea unor situații cu încărcătură comică din care el ieșise în mod spectaculos. Diana și mama ei se întrețineau în casă, în vreme ce Darius și gazda lui masculină contemplau nocturna hibernală sub neobosita veghere a unei carafe cu vin. Ițenco fu la fel de simpatic și agreabil ca în înregistrarea care îi atrase asocierea cu Creangă: volubil, efervescent și debordând din centrul propriei ființe o energie seducătoare până la manifestarea paternității.
Din fire meditativ și bun ascultător, Darius și-a câștigat necesarul de pozitivitate în fața socrului său, ceea ce era doar un revers al medaliei pe care tânărul avea să o respingă în câteva luni. Șarmul lui Ițenco putea ademeni până la capcană, acesta fiind exercițiul involuntar al naturii sale inexacte – mai ales acum, la granița cu senectutea.
După plecarea copiilor, Leanța și-a dizolvat surâsul oficial într-unul grav, cu intenția de a prevesti cine știe ce fatalitate. Soțul ei, însă, prea captivat de întâlnirea cu ginerele pe care cândva era pornit să îl sugrume, se prefăcea că ignoră cu nepricepere îngrijorarea femeii.
—Să ajungem mai repede, Doamne ajută, își secreta Leanța suspinele cu mina ei ridicolă.
Ițenco era cât pe ce să îi râdă în nas, eventual să-i sprijine fruntea de torpedoul mașinii, numai să îi reteze ipocritei mantrele sinistre. Reduse viteza ostentativ, ca și cum s-ar preocupa să înțeleagă intersecția prin care mai trecuse de o mie de ori, după care întrebă:
—Fimeii, cum de nu ț-ai potrihit fâsta șa bună pentru aist eveniment?
—Daʼ mai lasă-mă în pace, măgarule!
Distrat de agresivitatea femeii, șoferul se aventură într-o oscilație de frâne și accelerări spre a înteți flacăra care o mistuia de la interior. Recunoscut pentru vigilența sa la volan, Ițenco împinse jocul până la limita riscului, ceea ce îi asigură Leanței o veritabilă întristare. Ajunși la scara blocului, el spuse:
—Repede! Deja mi-e silă!
—Nț! Nț! Nț! fu reacția deja restabilită a femeii, care nu coborî din mașină fără să-și toarne ample semne de cruce.
În fața ușii cu interfon aștepta Ea, rațiunea de a fi a Leanței, copila căreia oropsita femeie îi atribuia calitățile marmurei fidiene ca într-o nostalgică oglindire a sinelui. Leanța se repezi să o sărute cu disperarea unui scufundător care a încetat să creadă că mai poate atinge suprafața oceanului învolburat. Ițenco, mimând imposibilitatea de a lăsa motorul pe liber, privi pe sub gene cum domnișoara evita să asimileze respirația puturoasă a bătrânei. Fu cât pe ce să își strige succesul față de observația dureroasă, dar se gândi că vârsta i-ar putea juca festa de care căuta cu îndârjire să se ferească. Ochii fetei au trecut superficial peste parbrizul mașinii, lăsând dâra vizibilă a unui regret cu dublu-sens: tristețea tinerilor nu se poate omogeniza cu tristețea bătrânilor. Ițenco se apropie de domnișoară ca și cum ar fi vrut să îi facă amare mustrări, gest care umezi ochii acesteia cu o neînțeleasă melancolie și placă fața Leanței cu vinete maledicții.
—Te pup, Arsinia, spuse bătrânul înconjurându-și nepoata cu un gest care îi stingherea deopotrivă tocmai pentru a mări distanța dintre ei.
În toți anii în care Diana a refuzat să ia legătura cu părinții ei, Leanța și Ițenco și-au căutat falsa consolare în Arsinia, această feblețe incertă pe care, cândva, o tundeau ca să semene cu fiica lor și care, acum, în ziua de Crăciun, îi privea cu ochi reci și absenți.
—E frig tare afară. Cum să ieși doar în bluză? se arătă bătrânul dornic de conversație.
—Da’ n-am nimic! reteză Arsinia subiectul într-o isterică scuturare de genunchi.
—Ce mai semeni cu tac-tu când vrei să scapi de noi! gândi bătrânul dezgustat. Daʼ spune, cum merge școala?
—Coco! sări Leanța ca împunsă. Nu vezi că fetei îi e frig? La ce o ții de vorbă?
Arsinia fu cât pe ce să debiteze răspunsuri în același clișeu cu care primea întrebări, însă luă seamă de mina transfigurată a Leanței. Ițenco își recompuse aerul echilibrat și, privindu-și soția mincinoasă în ochi, minți la rândul lui:
—Merge motorul în gol și știi că trebuie să ajung la benzinărie!
—Păi oprește-l! simulă femeia o reacție la glumă și, revenind cu fața către domnișoară, schimbă masca ilarității cu alta nuanțată de interes. Deci, zici că școala merge bine...
(Suspin)
—Foarte bine. Eh, daʼ știți că, în privința asta, nu aveți de ce vă plânge.
Plânsul, pentru Ițenco, era ca o monedă cu reversuri schimbătoare, de aceea, crezându-se ferm pe concluziile trasate, deveni resentimentar: își reformulă zâmbetul de care îți venea greu să te lipsești, apoi își luă la-revedere cu aceeași cordialitate greu de speculat. Leanța mai avea puțin și o rula pe filme indiene, cu lacrimi la robinet și tremurături ca la plecare pe front. Arsinia, încă răbdătoare, își domoli scuturătura de genunchi, dar porni să arunce priviri fugare spre ușa cu interfon.
—Crăciun fericit! spuse Ițenco pe un ton care ar fi urat sănătate unei nelegiuite care i-a dăunat.
—Crăciun fericit, puiule! se repezi și Leanța către domnișoară ca și cum ar fi retezat exigența soțului ei.
Arsinia primi urările cu egalitatea adolescenților care disting, oarecum, conflictele adulților și, totuși, se văd neputincioși să ia vreo atitudine mai ales pentru că problemele îi implică. Leanța se gudură la mersul rotund al motorului în ralanti, scutură o bezea către Arsinia, apoi privi preocupată spre soțul ei. Ițenco revenea la rolul cu care venise: ceva nu merge, parcă și motorul toarce urât, dacă nu ajungem...
—Vrei, o dată, să pleci de pe loc sau mă ții aici până mâine?! strigă Leanța.
—Stai, fimeii, că doar nu te fugărăsc găinile cu ouă-n cur!
—Iar vorbește ca porcul! zise Leanța pe un ton strident, aproape disperat, cu fața către același martor imaginar care, de data asta, se ascundea în spatele Arsiniei.
Ițenco avea plăcerea de a întoarce cuțitul în rană și, pentru că nu își echilibrase balanța erorilor, se lansă în rigorile sinelui:
—Dacă o luam pe Lenuța, tot o viață grea aveam. Daʼ cu tine, deja e complicată.
—Păi, din două Elene, una e bună și alta – rea. Ce să-ți fac, dacă ai ales-o pe aia rea?
Ițenco azvârli o privire către Arsinia, scăpând un flux de regrete pe care numai ochii lui verzi puteau să îl emane. Bătrânul se încredea prea mult în veleitățile poetice ale fetei, dar, negăsind cuvintele potrivite care să injecteze sensurile dezamăgirii lui în mintea necoaptă a unei copile, își deversă frustrările în pedala de accelerație și goni cu scârțâit de roți. Smucitura mașinii fu atât de bruscă, încât Leanța făcu semn de la-revedere unei păreri de Arsinia. Fata era deja în bloc, iar ledul interfonului pulsa culoarea interdicției. Leanța răsuflă ușurată, savurând securitatea fetei care tocmai o tratase cu dosul și, când mașina părăsi parcarea, își dezlănțui asaltul:
—Ce-a fost cu ostilitatea aia față de Arsinia?
—Nu mânca rahat! se răsti soțul ei ca și cum auzea un clișeu care îl adusese la exasperare.
—POFTIM?!
—Nu mân-ca ra-hat! Ce nu pricepi?
—Mă, daʼ e Crăciunul! Chiar nu vrei să te astâmperi?!
—Încă o dată: nu mân-ca ra-hat! Reține că, a treia oară, îți iese pe cur și îți umple fața!
—Mă, daʼ ce ai, pânʼ la urmă?! Zii și mie, să pricep!
Ițenco împinse degetul arătător către perna invizibilă din fața Leanței și răncni:
—Încă o ieșire de-asta și zbori din mers!
—Ia să văd!
Un viraj brusc fu aproape să lanseze mașina în colțul blocului, dar Ițenco frână la milisecundă. Își privi soția cu severă mustrare, spunând:
—Uite ce ușor poți să te piși pe tine. Și nu ai băut decât ceai. Crezi că, dacă au venit copiii la noi, ai să intri în același spectacol?
—Cocule, nu înțeleg cu ce am greșit. Ajungem acasă și, acolo, îmi spui tot ce te doare. Dar hai să fie bine pe drum, te rog!
În momentul acela, Ițenco vru să strivească în pumn ipocrizia cuibărită în gâtul femeii, să reducă la tăcere glasul care i-a tulburat amar de ani din viață. Dar își spuse că nu va fi cum vrea soția lui să fie.
—Ascultă, fimeii! Dacă te depărtezi de Diana doar de dragul ochilor Arsiniei, ai să mori în chinuri.
—Daʼ poate îmi pun capăt zilelor, că și-așa mi-ați făcut numai zile amare!
—Îmi vorbești cu dumneavoastră sau te referi la mine și încă cineva?
Leanța își emană suspinul castrator cu același efect căruia soțul ei nu îi găsea altă poziție decât Flagelum Dei. El spera că se va repune în termeni rezonabili cu fiica lui și certa în tăcere absența Leanței din acest proiect sentimental. Leanța, însă, erijându-se în cunoscătorul absolut al catacombelor sufletești pe care soțul ei și le construise de-a lungul căsniciei, se lăsă purtată spre casă ca mielul la tăiere. Firește că, ajunși la locul de consum al supliciului, Leanța întinse falca doar spre a fi tratată, încă o dată, cu dosul. Puteau să fi trecut luni sau ani de când soțul ei nu i-a mai îndreptat fălcile agresive. Pentru ea, prezentul continuu al tragediei era același și, de aceea, trebuia să îl certifice prin reafirmare.
Ceasul bătea cu încăpățânare secunde pe care Ițenco le număra în minus. Cu bătaia lui de picior, bătrânul seconda dezamăgiri născocite de atacuri de panică. Leanța, cu aceeaşi postură de femeie atotștiutoare, abia dacă se făcea că îl vede. Schimbul lor de priviri era un joc pervers de tango și rock’n’roll, joc în care ea sporea jarul ce chinuia panica gratuită a neștiutorului soț.
Leanța, aproape sigură că ceea ce va spune ar putea provoca un atac de cord, sări de lângă aragaz cu virulență:
—Și ce dacă nu vor să vină?! Tu i-ai invitat. Dacă vor să vină, nu au decât! Dacă nu, să fie sănătoși!
—Dar am zis vreun cuvânt greșit când i-am invitat?
—Nu știu!
Această reacție a femeii stârni tristețea lui Ițenco, dar asta îi trecu repede odată ce rememoră experiența întâlnirii cu nepoata din ziua Crăciunului. Până la urmă, avea și el propriul telefon mobil; și vorbea cu fata lui; și Darius era îngăduitor și blând; și Ițenco era ca și tatăl lui.

Odată, m-am găsit în ceas târziu

Citindu-mi o străveche poezie

Și am strigat, aprins de isterie:

Ce-a fost în mintea mea? Ce-am vrut să scriu?!

Ecourile-adolescenței mele

Pluteau spre mine din obscuritate

Ca bărcile pe ape-nvolburate,

La fel de neoprite și rebele.

Când m-au ajuns, au spulberat uitarea

Și au zdrobit neantul neștiinței,

Sădind, apoi, în negura ființei

Mistere glaciare și răcoarea.

Un paradis de gheață renăscuse,

Inert și, totuși, mult mai viu ca focul.

O clipă mi-a fost dat să-l văd și totul

Ca șoapta de vioară dispăruse.

De-atunci, mă regăsesc în poezii

Lăsate în neant de bunăvoie,

Cum florile de gheață au nevoie

De ger și noapte spre a nu pieri.

Nici eu nu cred în Simfonia morții.

Dar Moartea are Simfonia ei.

Blestemul de a te opune sorții

E ca un zbor spre groapa cu atei.

Nu m-am născut să cred în nemurire,

Deși, în primul an, m-am sinucis

Și-am înțeles că unica sfârșire

E Viața... Și așa m-am compromis.

Nici Dumnezeu nu a crezut în mine,

Cum eu nu am crezut în lumea lui, 

De-aceea m-am trișat cu rău și bine

Și-am coborât în raiul amărui.

Am fost atât de sigur că destinul

Îmi scriu imaculat și fatalist,

Încât mi-am pus în față doar veninul,

Dorindu-mi fără mine să exist.

Nici eu nu am crezut că toate-acestea

Au timpul lor... Că nu se vor mai ști.

E drept că prea puțini își scriu povestea

Și cei mai mulți trăiesc cum nu ar fi.

De-aceea dumnezeii nu au nume

În viața mea și nu vor fi nicicând

Mai mult decât am întâlnit în lume.

Ce-i om și groapă, e același rând!

Nu m-am ferit de tainele terorii,

Ba chiar le-am așteptat cu-nfrigurare,

Știind, oricum, că noaptea naște glorii

Dispuse liber către fiecare.

Ce tribut am dat deșertăciunii?!

Tot ce i-am promis în zeci de oase.

Chiar am împlinit cumva pe unii,

Iar pe alții... Lasă-i să mă lase!

Văluri de-ntuneric și lumină

Mi-au blocat incertele intenții

Fără să le pot găsi vreo vină...

Eu credeam că am prea mari pretenții.

Spirele neliniștii din genă

Se dizolvă chiar sub ochii mei,

Însă eu mă prind, cuprins de jenă,

De lianți promiși de semizei...?

Nu, copile! îmi spunea tăcerea,

Caută-ți destinul către Casă.

Lumii poți să îi rezervi părerea,

Dar de tine, lumii, cât îi pasă?!

Joci incertitudini de paradă

Și plonjezi nesigur în obscur?

În șarada asta au să cadă

Cei mai mulți – și tot mai mulți, ți-o jur!

Rupți de oameni, îngerii suspină,

Căci ar vrea un adn din OASE.

—Lucifer! îi strig, din ce lumină

Te-ai născut și Tu? Din care CASE? 

Infinitul plămădi scânteia 

Ca să-i cadă pradă... înadins,

Neștiind că, astfel, rupe cheia

Către miezul sinelui aprins.

De atunci, întors mai totdeauna

La repere care fug de el,

Își invocă, obstinat, furtuna

Ce-i redă originea... fidel.

Supraviețuirea răzvrătită

E în fața lui, acum, un for

Care măsluiește și palpită

Legea unui jar inferior.

Si, luându-și straiele de viață,

Infinitul se preface om.

Forul l-a gonit ca pe-o paiață,

Dar i-a dat, drept pavăză, un pom.

Nu ar fi crezut ce amăgire

Își atrase bietul infinit:

În sublima lui închipuire,

Liniștea nu este de găsit!

Om pe om din veci îl hărțuiește,

Iar sfârșitul e coșmarul lui.

Forul îi dictează că iubește,

Însă focul e al nimănui.

Se prefac în torțe minunate

Vagi principii fermentate-n ani

Numai ca să demonstreze toate

Ce noroc pe ei că sunt umani!

5 februarie 2019

Ițenco îngrijea de noul cățel cu mai multă dedicare decât în cazul tuturor câinilor avuți până atunci. Puiul de husky avea genă de ciobănesc german, ceea ce indica viitoarea lui talie mare. Din acest motiv, stăpânul cel ipohondru construia o relație de supunere cu Nero pentru a se asigura că patrupedul se va arăta docil și ascultător la un singur gest. Totodată, îi spuse Leanței că el și numai el va hrăni câinele, prilej cu care femeia se lansă în tacite ironii la deciziile pe care soțul ei le-a luat de-a lungul vieții fără să le respecte în totalitate. Dar era și un lucru bun în asta: cu cât Ițenco se ocupa mai mult de confortul animalului, cu atât ea putea trece mai des pe la raftul cu licori.

Nero, fiind încă pui și obișnuit cu atenția omului, nu îndura orele de singurătate, deși fu stabilit într-o cameră călduroasă și dispunea de alimente la discreție. Leanța, deja ciupită la urechi după câteva șnapsuri trase pe furiș, se arăta iritată de scheunăturile cățelului, dar făcea asta cu o pretinsă preocupare numai ca să tragă încă o rașpilcă. Abia băgă de seamă că s-a lăsat întuneric afară când se împleticea prin curte cu o strachină de hrană pentru câine, dând mai mult pe jos decât animalului.

—Am zis că numai eu îl hrănesc! se auzi vocea lui Ițenco din pragul ușii. Mergi și te culcă, femeie, că mai ai puțin și iar te piși pe tine.

Când bea pe fugă, direct din sticlă, Leanța devenea obediența întruchipată, căci gura ei amorțită de alcool știa să stea cuminte uneori. Cu asemenea ocazii, Ițenco își oferea telefonul nevestei pentru a conversa cu vreuna dintre cumnate, prilej ca, de la celălalt capăt al firului, să se audă un râs abia stăpânit la adresa balbismului etilic al Leanței. Lăsată singură în casă pentru a discuta – chipurile! – chestii de-ale femeilor, Leanța își recăpăta fluența pe măsură ce avansa în evocarea unor tragedii închipuite. În acest timp, Ițenco vizita patrupedul pentru a se asigura că nu primise alte alimente decât cele dispuse de el. Guvernat de o bănuială ascunsă, îl cercetă pe Nero cu mare grijă și, bucuros să îi remarce vitalitatea, se întoarse în casă radiind de mulțumire.

—Ascultă la mine, femeie. Nu ai văzut în viața ta un câine mai deștept și credincios ca ăsta pe care ni l-a dat giner-tu.

Leanța făcu ochii mari, luată prin surprindere de noul apelativ adus lui Darius, care anula definitiv toate atributele ce îi fuseseră aruncate în cârcă tânărului de-a lungul mai multor ani. Femeia răsuflă ușurată, eclatând de încântare și speranța că, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, își vor trăi frumos bătrânețile. Și tare se felicită pentru că rezistase tentației de a otrăvi cățelul; de fapt, poate că ar fi recurs la vechiul obicei dacă nu s-ar fi epuizat rezerva de sodă. Oricum, luase decizia să nu mai facă rău niciunui cățel pripășit la ei în bătătură – iar, când făcea promisiuni sau jurăminte la beție, Leanța le respecta cu mai multă hotărâre decât pe cele stabilite în stare de luciditate. Straniu comportament, știm, dar să nu uităm că o personalitate ca Leanța este, cu toată aura ei comună, un paradox și, poate doar din acest motiv, ne propunem să o înfățișăm lumii pe cale literară.

Pe la începutul lunii decembrie, Leanța își întrebă fiica dacă are ceva organizat cu ocazia sărbătorilor, la care Diana răspunse:

—De obicei, planurile noastre sunt închegate în perioada asta. Uite că, acum, nici mie, nici lui Darius nu ne-a trecut prin cap să stabilim ceva.

—Ar fi prea mult din partea noastră dacă v-am ruga să nu vă faceți planuri?

Era prima dată când Leanța vorbea la plural, dând de înțeles că Ițenco apelase la tactul ei pentru a deschide calea către o regenerare a legăturilor de familie. Deși dorea ca propunerea să vină exclusiv din gura tatălui ei, Diana se gândi că ar forța nota cu vreo postură rigidă, severitate care ar fi dăunat tuturor.

—În plus, continuă Leanța, tata știe că v-ați atașat de Nero și că v-a fost greu să vă despărțiți de el.

—Mama, l-am ținut doar trei zile la noi. E drept că nu ne-a fost bine, fără el, o scurtă perioadă, dar eu și Darius suntem conștienți de faptul că un câine de talia lui Nero nu poate sta în apartament. Vi l-am dăruit cu dragă inimă și știm că aici va avea tot ce îi trebuie.

—De aceea și tata vrea să vedeți cât de bine o duce cățelul la noi.

Al doilea plural emanat de gura mamei sale fu o confirmare definitivă pentru Diana, de aceea își părăsi părinții mai domolă decât alteori. Știa că, prin acel sentimentalism de moment, risca să se expună a infinita oară unor decepții, căci spiritul autocrat al părinților ei cunoștea una și aceeași finalitate: după ce se vor fi asigurat de termenii pașnici ai copiilor, ei se vor insinua cumva în principiile lor pentru a-și strecura oarecare nemulțumiri și, când vor considera oportun, vor emite acuze care să le pună gravitatea propriilor fapte în plan secundar, dacă nu chiar lipsit de importanță. Prăpăstioasă și de o prudență excesivă uneori, Diana își inflama problematici care, cu toată validitatea lor, au fost demult abandonate de niște oameni expuși propriilor oglinzi. Abia când ajunse în fața blocului, se scutură de toate ideile și se bucură că avea să îi dea iubitului ei o veste minunată.

—Ai mei ne așteaptă de Crăciun!

—Uaau! Să caut papion sau să fiu casual?!

—Fii tu însuți. Mama nu are gusturi vestimentare, iar tata detestă cravatele.

—Arhaici. OK. Poate o bluză peste cămașă?

—Iubire, mergi la țară! Tata pregătește un grătar, o să bea cu tine o țuiculiță și o să stea la povești. Crezi tu că îi arde de atmosfere oficiale?

Darius, totuși, avea mari emoții. Cravata și costumul erau atributele lui Costea, adică accesorii care, în optica lui Ițenco, impuneau reticențe, suspiciuni și generau atitudini ostile în consecință. Nu ținuta era problema primordială pentru Darius, ci întâlnirea cu omul care, în urmă cu doisprezece ani, l-a strâns de gât pentru a-i lăsa fata în pace.

Acel sfârșit de decembrie mocnise în negura uitării autoimpuse până acum, când Darius fu proiectat în situația de a lega prezentul hipnotic de un trecut agasant și lipsit de propriile concluzii. În zadar încerca să pară calm și bucuros de vizita pe care avea să o facă unor socri care l-au blamat și astăzi îl așteptau cu brațe deschise în fața porții. Noaptea aceea revenise cu îndârjire în memoria lui ca și cum ar fi fost ieri-alaltăieri. Parcă nu era cazul de această revedere... dar era imposibil să reziste tentației de a pactiza cu cei doi oameni care i-au întristat iubita.

Diana era fericită, beată de iubire și predispusă la pierdere de sine pentru răstimpul pe care providența i-l îngăduise alături de Darius. Părea că marea de vise și iluzii o ademenea în matca pierzaniei, ea însăși o străină cu lumea și dedată absolut aurei pe care Darius o propaga în mod captiv. Atât de străină dintr-o dată, Diana era pierdută față de părinți pentru că se îndrăgostise. Firește, îi venea să își strige dragostea pe ulițe și poduri la fel cum ar face orice eroină din romanele clasice, dar nu! Nu era cazul ca părinții ei cu inimi de sare să știe ce anume îi vitaliza deodată existența fără ca ei să aibă vreun control în chestiune. Și, atunci, în virtutea unor concluzii odioase, Ițenco se decise a pune la punct puțoiul care i-a sedus comoara de fată.

Mult după lăsatul întunericului, Darius și Diana își aplicau pupici și respirări ca la o despărțire fatală, el nerezistând un minus de clipe și ea ducând la infinit același minus.

—E frig și nu mai rezist! implora ea despărțirea.

—Doar o guriță și gata... Promit că plec!

Promisiunile mințite cu alte sărutări reveneau doar pentru a-și dovedi dorința de inocentă amăgire, spre oroarea martorului ascuns în celălalt întuneric. Diana și Darius își făceau inaudibile jurăminte, mai patetice și naive, pe care le acopereau cu sărutări pătimașe. Când Diana puse piciorul pe prima treaptă, Darius îi spuse aproape strigat:

—Ești rădăcina visurilor mele și sufletul a tot ce mă inspiră!

Diana privi în ochii lui ușor speriată, zicând:

—Te rog, chiar nu vrei să pleci? Simt că ceva nu este bine.

Darius cerșea mâna iubitei ca să o sărute, apoi gura, apoi ochii și iar gura, în vreme ce Diana îi încuraja iubitului mângâieri pe care tatăl ei, camuflat în același întuneric, i le-ar fi reprobat cu o pretinsă vomă. În sfârșit, Diana urcă două etaje. Darius o privea printre balustrade, șuierând ostentativ ca pentru a-și legitima victoria asupra comorii de nuri cu care Diana îl amețise. Până la etajul al patrulea, mai rămânea un ultim miraj; chiloțeii Dianei, văzuți în strânsoarea pulpelor, ar fi beneficiat de un strigăt laudativ care putea să surpe blocul.

Ițenco se repezi către Darius cu determinarea unui jandarm, dar îmbrăcat în negru, cu haină și basc din piele, întocmai precum sifonarii ieftini ai lui Dej. Dacă Darius ar fi trăit spaimele anilor 1950, ar fi rămas țeapăn și fără suflare. În 2001, totuși, mai era o șansă! Ițenco făcu abstracție de prezența Dianei, care urca spre apartament, și își sudă brațele de mâna lui Darius, căruia îi pregătise o lecție interesantă.

—Hai, puișorule, să stăm de vorbă!

Darius se vedea luat pe sus ca un tâlhar, lucru pe care Ițenco îl proclama prin smucituri și tonul antepus. Diana, speriată, fugi spre etajul patru.

Când au ieșit din scara blocului, Ițenco smuci brațul lui Darius către dreapta, zicând:

—Cristoșii mă-tii de golan!

Darius, prins la strânsoare în mâna ursului, se smuci cu disperare. În aceeași clipă, mâna lui Ițenco se propti în gulerul băiatului.

—COSTEL! striga Ițenco. COSTEL!!!

Darius se zbătu să scape până când Ițenco, speriat de gâfâiala băiatului, se temu că va comite imprudențe și îi dădu drumul. Darius o luă aiurea la fugă, speriat de atitudinea lui Ițenco. Trecu prin mai multe scări de bloc, spre a-și pierde urmele și asigurându-se că gulerul gecii nu îl strânge.

Acum, Darius trebuia să treacă peste cele petrecute în urmă cu 12 ani ca și cum nu au fost, așa cum îi cerea Diana, dar asta era singura amintire care îl însoți pe tot drumul, chiar și la întâlnirea cu socrul lui.

Era ora 6 seara, în ajunul Crăciunului, când cei doi bătrâni fură văzuți la poartă în așteptarea unor musafiri prețioși. Nelu dădu câteva gene pe sub draperii și se consideră abilitat să observe înaintea soției:

—Trebuie să fie cineva important, de vreme ce vecinii noștri îndură frigul de jumaʼ de ceas la stradă.

Pe Diana o recunoscură imediat, însă tânărul de lângă ea le stârni curiozitatea. Ițenco și Ileana îl primiră pe acesta cu mai multă căldură decât i-au arătat fiicei lor, iar Nelu conchise că tânărul era vreo rudă venită de prin țări străine. Soția lui spuse:

—Pare un băiat manierat.

În acest timp, musafirii și gazdele se flatau în schimburi de amabilități. Darius îi oferi femeii un buchet de flori:

—Așa, de la poartă! zise Leanța în timp ce întindea mâna spre a-i fi sărutată.

Bătrânii își fixară zâmbete placide pe fețe fără a dovedi eforturi de a le susține până a doua zi. La despărțire, Diana spuse:

—Dacă tata a insistat să petrecem revelionul cu ei, asta înseamnă că te-a plăcut. Cât despre mama, ea te privea ca și cum ar fi gata să rivalizeze cu mine.

Darius nu era întru totul de acord cu spusele iubitei sale, dar păstră considerațiile pentru sine, spre a nu-i tulbura acesteia oaza de visare pe care o zărise. El văzu la soacra lui un zâmbet disimulat, mereu același în toate situațiile, pe care îl recunoscu ușor din amintiri îndepărtate. Era zâmbetul care ascunde o acreală indisolubilă, care încearcă să mascheze preconcepții de neabandonat și în spatele căruia Leanța își dezvolta vechiul folclor al autorității suficiente de sine. Ițenco, în schimb, dovedi că poate fi extrem de șarmant atunci când nu se lăsa invadat de capricii și când optica nu îi era pervertită de considerațiile agresive cu care îl asalta soția lui în instanțe neprevăzute. În străfundul ființei lui, bătrânul își acuza soția că i-a retezat deseori elanul de a-și atrage fiica înapoi, lucru de care Diana își învinuia mama cu toată tăria. Din acest motiv, oaza ei de vise nu era chiar limpede, iar nuferii de pe suprafața apei păreau înspinați și respingători. Dar se scutură de aceste temeri cu speranța celor care dau Crăciunului, încă o dată, șansa de a-și revărsa farmecul.

În trista ei aducere aminte,
Pălește ca un nimb încețoșat.
Crezând că spune adevăruri, minte
Și-n volburi pare că s-a camuflat.

O văd și-acum: o palidă idee
A tot ce-nseamnă spiritul uman.
Nici glasul nu-i mai este de femeie,
Nici pulberea nu îi mai dă un an.

Ca o tenebră trece în derivă
Prin zile care pier într-un minut
Și gustă voluptatea fugitivă
Din orizonturi fără început.

Să-i spui ceva... Dar ce să înțeleagă?
Privești cu neputință și-o ignori.
Ea pare că de ochii tăi se leagă
Cu mii de noduri, să nu uiți că mori.

Un ceas îi secondează răsuflarea,
El, unic martor răsărit din zid,
Canon de taine mai adânc ca marea,
Atras parcă de zâmbetu-i livid.

Minutele au devenit secunde.
Tenebra cheamă de la orizont
Uitarea și tăcerea s-o inunde.
Dar ceasul mai așteaptă un decont.

21 ianuarie 2019

Oamenii au nevoie de minciuni atunci când se raportează la viețile lor sau ale altora. Spus într-un limbaj mascat cu poezia accepțiunii gratuite, oamenii vor magie fără a crede neapărat în ea. Adică, vor minciună. Speranța împlinirii unei magii marchează, de cele mai multe ori, neputința. Basmele, cu toată magia lor, fascinează până când ajung să nu mai conteze tocmai pentru că oamenii, crescând, uită înțelepciunea lor ascunsă. Iar, acolo unde magia nu maturizează, firește, își face loc minciuna. E facil să pozezi neputința și, totuși, să proferezi magie prin cuvinte care induc neparticiparea la propria ta viață. E mai simplu să îmbraci hainele speranței în intervenția providenței decât să recunoști că, mai devreme sau mai târziu, speranța îți va dovedi lașitatea, neștiința și neputința. Ei bine, acela este punctul critic în care tu poți realiza că nu ai aparținut vieții tale, că timpul ți-a jucat festa pe care tu i-ai permis să ți-o joace și, în subterfugiile acestei șarade sinistre, ai depozitat resursa interioară unică, cea care te animă și te ridică deasupra propriei vanități. Numai cine își face curajul de a-și privi propriul întuneric are bucuria de a se învinge. Catacombele sufletului pot ascunde toate mizeriile de care ne rușinăm, însă de noi depinde, prin sinceritate față de înșine, să le aerisim. Cam asta ar fi magia vieții umane; cam asta ar însemna ca omul să nu mai aibă nevoie de a se minți pe sine.

Într-o după-amiază însorită de iunie, când cei doi soți ședeau pe fotolii în curte de îți era mai mare dragul să îi privești, Arghilai trecu pe lângă poarta lor, strigând:

—Leanța otrăvit cățeluʼ! Leanța Cotoroanța!

Ițenco stătea rău cu auzul, așa că întrebă:

—Ce zice idiotul?

În loc de răspuns, Leanța fugi către poartă, zicând:

—Hai, că s-a lipit de o jordie peste bot!

Ajunsă în stradă, Leanța nu îl văzu pe Arghilai nicăieri, de parcă acesta ar fi întrat în pământ. Se întoarse plină de ciudă în curte, însă abia se așeză la locul ei, că aceeaşi voce strigă:

—Leanța otrăvit cățeluʼ! Leanța Cotoroanța!

De data asta, Ițenco percepu mesajul, dar se pierdu în socoteli, neștiind la ce cățel se referea idiotul, căci, după Lăbuș, au mai pierit câțiva în curtea lui, unii chiar fără să fie măcar numiți de stăpân. Din nou, Leanța fugi la poartă și, la fel ca data trecută, văzu strada pustie. Furioasă din această pricină, vru să-și strige bărbatul cu solicitarea să o ajute la căutat pe după garduri. Dar îl văzu pe acuzator cocoțat pe coama casei, ascuns după un horn și răcni:

—Al dracului baistruc ce ești, mă faci tu pe mine ucigașă de câini?!

Și începu să azvârle cu bolovani către el, spre marea distracție a nebunului, căruia i se alătură și Ițenco. Privirea întunecată a Leanței trăda o furie care risca să degenereze în ceva foarte complicat, însă Ițenco își rezervă satisfacția că acum ar fi momentul ca prefăcuta doamnă să își dea arama pe față. Arghilai o provoca cu felurite strâmbături și spunea:

—Cotoroanța criminală! Ni-ni ni-ni nii-nii!

Copleșită de tensiunea în creștere din pricina ratărilor, Leanța fu cât pe ce să leșine, ceea ce stăvili amuzamentul soțului. Femeia se clătină de pe un picior pe altul, gata să cadă lată, în mișcări asemănătoare cu cele din momentele ei de maximă ebrietate. Mama lui Arghilai se ivi la poartă și îi potoli obrăznicia dintr-un gest, acesta apropiindu-se de ea ca un câine ascultător. Ițenco îi spuse că va renunța să facă plângere la Poliție dacă va primi asigurări că astfel de incidente nu se vor repeta. Leanța, care își mai reveni după ce văzu baistrucul la sol, se repezi către el cu mâinile parcă spre a-l sugruma. Dar Ițenco, cu prezența lui de spirit, îi înfrână gestul și făcu semn femeii să își ia mai repede odrasla în spinare. Faptul că nu și-a putut revărsa puțin din flăcările răzbunării îi sădi Leanței o frustrare pe care a resimțit-o multă vreme. În primele două zile de după acel incident, de câte ori își amintea ce pățise, o lua cu amețeli și vărsături. Medicul de familie îi prescrise pilule calmante de origine vegetală, avertizând-o:

—Mare atenție cu grăsimile. O perioadă, trebuie să renunțați la ele.

Leanța aprobă din cap cu supunere, spre deosebire de soțul ei care abia își putu stăpâni râsul. Ceea ce ea nu știa era faptul că medicii folosesc limbajul codificat pentru a nu-i jigni pe pacienți. Așa cum scaunul medical este actul defecării, grăsimile înlocuiesc alcoolul, iar priceputul medic putu remarca sevrajul incipient de care suferea femeia. Dacă, la cei mai mulți, sevrajele etilice se manifestă prin tremurături ale mâinilor și gesturi imprecise, la femeia din fața lui se manifesta prin somnolență și moliciune, simptome identice cu cele care urmează unei surescitări nervoase. Iar sevrajul ei se datora faptului că Ițenco, îngrijorat de scăderea bruscă a energiei femeii din ziua caraghioslâcului, o ținu sub monitorizare pas cu pas și Leanța, ca o veritabilă lupoaică moralistă, nu își putu găsi drum către raftul cu rachiu.

În iunie 2013, Ițenco era pus pe planuri mari. Doar ce vânduse câteva hectare prin intermediul lui Maurice; apoi, doctorul Calonfir programase o neașteptat de curândă întrevedere cu petentul ipohondru, ceea ce alimentă pensionarul cu verva surprinzătoare care a păcălit ceva popor. Era o perioadă în care Diana credea că oarecare presimțiri o obligă să treacă cu vederea peste neplăcerile trecutului și să lase în tăcere lucruri pe care părinții ei nu ar fi avut curajul să le înfrunte pentru a le lămuri în termen scurt. Au curs trei ani fără ca Diana și părinții ei să fi schimbat cel puțin o vorbă, nici măcar prin telefon. Trei ani în care, de oriunde ar fi apărut incertitudinea, părțile au conchis că imixtiunea de situații complica inevitabil lucrurile.

În acel sfârșit de iunie, Diana se întorcea dintr-o excursie pe la mănăstirile din nordul Moldovei. Poate un sentiment de creștinească datorie a făcut-o să-i spună iubitului ei:

—Am trecut pe acolo cu microbuzul!

—Așa... și?

—Când i-am văzut lucrând în curte, singuri și bătrâni, mi s-a rupt inima.

—Ce intenționezi, în cazul ăsta?

—Cred că ar trebui să îmi calc pe suflet și să reiau legătura cu ei. Știu că mi-au greșit enorm, chiar mi-au terfelit sufletul cu răutatea lor inconștientă, dar i-am pedepsit și eu destul cu depărtarea.

—Ar trebui, totuși, să le dai ocazia să facă primul pas. Știu că orgoliul îi mână până la orbire, că se așteaptă să le ceri socoteală și, dacă vei face asta, vor avea impresia greșită că încerci să îi pui la punct.

—Iubitul meu, am întâlnit o replică într-un film care spunea că, mai rău decât a nu avea părinți este să îi ai pe ai mei. Eu vreau să le arăt că nu am resentimente și că sunt părinții mei, orice așteptări și dezamăgiri cred ei că le-am provocat. Este firesc să crezi că se așteaptă să le pun niște întrebări, iar ei să-și fi cultivat unele răspunsuri aparent lămuritoare. Dar ei sunt oameni de atitudine. Ei nu fac față unei discuții ample care să îi determine, pe alocuri, să își admită vreo vină. Tata, de pildă, caută să rezoneze, să transmită vibrații și așteaptă răspunsuri în consecință.

—În felul ăsta, îmi faci impresia că pe tine și tatăl tău vă leagă o inteligență emoțională aparte.

—Așa este. Și îmi pare rău să susțin că de acest dezechilibru în familie, care este vechi de când mă știu, mama este cea mai vinovată. Și tata are vina lui, vină în spatele căreia mama s-a ascuns cu lașitate... dacă nu chiar cu răutate. Nu poate nimeni să mă convingă de faptul că tata a fost un tâmpit și mama o simplă oropsită neputincioasă! Poate că a luat-o razna, acum, după pensionare, nu știu. Dar el a fost ca o scânteie divină în viața mea spre deosebire de mama care, când eram mică și voiam să stau în brațele ei, mă respingea cu violență invocând migrene și, de cele mai multe ori, certuri cu tata.

—Văleu! Până acolo s-a ajuns?

—Gândește-te că eram o copilă. Am simțit atât de profund acele respingeri, încât nici nu eram la școală și știam să citesc, și căutam în pod, printre hârtii abandonate, dacă nu cumva am fost adoptată. Știu că semăn mult cu tata, dar mă gândesc că asemănarea asta poate fi consecința apropierii emoționale care derivă în gesturi și reacții spontane.

—Iubito, ai trăsături comune cu ambii părinți, dar ai moștenit mai mult din liniile faciale ale tatălui tău. Cumva, trăirile interioare influențează și chiar modelează fizionomia, dar nu într-atât încât să păcălească pragul genetic. E traumatizant pentru un copil să ajungă la nevoia de a-și certifica filiația, mai ales în cazul tău. Dar problema asta persistă din primii tăi ani de viață, așa că nu este cazul să te flagelezi cu o culpă care nu îți aparține. Dacă ai fi fost înfiată, părinții adoptivi ar fi riscat să manifeste o afecțiune excesivă, chiar tentaculară până la sufocare. Ori, aici, este cazul unei siguranțe de sine tipică acelor cupluri care și-au urmat pașii calculați până la un punct dincolo de care logica nu mai există. Pentru că iubirea lor s-a stins înainte să crească, uite, s-au căpătuit de un copil înainte de a-și face curajul să se întrebe dacă nu cumva drumurile lor nu sunt sortite să continue benefic până la capăt.

—Ai și tu dreptate. Îmi amintesc că am fost la multe nunți cu părinții mei. De câte ori vedeam fotografii de la acele evenimente, constatam la tata o tristețe fatală, ca și cum el retrăia profund un regret care l-a apăsat mereu.

—Dar el, în toiul evenimentului, lăsa să transpară acea tristețe ascunsă?

—Acum ce să zic? El, prin construcția specifică, este orientat spre meditații fataliste fără a cugeta, musai, la ceva. Deși este un om șarmant și cuprinzător, uneori te ia prin surprindere cu acel suflu ursuz de-a dreptul insolvabil. Și devine agresiv în acele momente, situație în care pe mama o blamez pentru lipsa de reflux pozitiv. Adică, ea poate să îl agite tot atât de ușor pe cât îl calmează, doar că lamentațiile lui o iau mereu pe nepregătite. Mama nu pricepe nici măcar cu ce a vrăjit-o tata înainte de nuntă.

—Nici nu vrea să priceapă!

—Adică?

—Asta riscă să rămână încă o întrebare fără răspuns pe lângă toate celelalte care te apasă de atâția ani. Ce a fost atracție s-a epuizat înainte...

—NU! Tata nu a fost așa.

—Așa, cum?

—Tata a fost TATA mai tot timpul. Chiar și atunci când mama mi-l zugrăvea în culori ostile, indiferent ce discuții sau răfuieli se derulau între ei, tata a fost prezent în viața și lumea mea. Mama, cu toate eforturile ei, nu mi-a dat niciodată ocazia să-i pun numele în majuscule.

—Deși mă cam pune în dificultate relevanța cuvintelor tale, încerc să...

—Lasă-mă pe mine să o spun: mama, în tot ce s-a întâmplat, este principalul vinovat. De multe ori, lacrimile ei de crocodil m-au pus împotriva tatălui meu, ceea ce poate să fie ca o dezamăgire pentru el. În proporție de 90%, mama mea este vinovată de tot ce s-a întâmplat și încă ni se întâmplă. Fii sigur că ea își arogă meritul pentru ocazia ca eu să revin în termeni amiabili cu tata, dar eu sunt convinsă că această chemare este doar o ambiție a lui împotriva ei!

—Începi să mă înspăimânți. Cu tot geniul pe care i-l atribui, îmi lași impresia că tatăl tău, de vreme ce poate fi așa ușor dominat de gratuități, este cam prost.

—Tata este un laș! Mama e la fel! Pe amândoi i-au dominat rude, prejudecăți, spaime absurde, conjuncturi. Toate astea m-au afectat până acolo încât să nu mă recunosc drept fiica lor! Cu alte cuvinte, eu nu i-aș face unui străin ceea ce mi-au făcut ei mie ca părinți. Și totuși, în loc să rămân indiferentă față de ei, uite, alunec ca proasta în lamentări. Știu că nu merită compasiunea mea pentru bătrânețea oribilă care le bate la ușă, dar mă gândesc că, dându-le ceea ce merită, risc să ajung cel puțin la fel de rea ca ei. Dacă este la mijloc vreun blestem, vreau să îmi epuizez toate forțele pentru a-l elimina. Nu vreau să mă văd la capăt de drum cu brațele încrucișate în sân, pozând lașitatea și neputința, nici să nu fiu capabilă de a-mi da cele mai limpezi răspunsuri față de propriile acțiuni și decizii!

Darius fu cât pe ce să deplângă agitația trecătoare a iubitei sale, însă fu surprins de detașarea cu care Diana se pregătea să reia legătura cu părinții ei. Mirajul era prea puternic pentru ca el să încerce imprudența de a-i opune bariere de castor. Așa că el își învinse virulența caracteristică și permise ca Diana să-și netezească ascuțișurile ideilor pline de revolta lor inerentă.

Revederea dintre Ițenco și fiica lui fuse una banală în aparență, prilej cu care bătrânul lăuda reușita operației, lăsând, totuși, să transpară o nesiguranță specifică ipohondriei lui. Leanța, cu rezerva ei bine dozată, făcea asigurări sterile că totul va fi bine. Diana, însă, dorea să asculte numai vocea caldă a tatălui ei și își îndemna mama din priviri să se abțină de la considerațiile sumbre meticulos ascunse în speranțe. Cu aceeași ocazie, fata își rugă tatăl să spună poveștile care i-au animat personalitatea, ce oameni dragi i-au trecut prin viață și care dintre ei l-au marcat în mod plăcut. Fără îndoială, lui Ițenco îi făcea o deosebită plăcere să vorbească despre el și amintirile lui cele mai plăcute, drept pentru care, intrat în vervă, nu băgă de seamă când Diana pornise telefonul mobil pe funcția de înregistrare.

Când ea reveni în oraș și îi înmână telefonul lui Darius pentru a asculta înregistrarea, fu plăcut surprinsă de constatarea lui că dialectul și volubilitatea tatălui ei se apropie izbitor de retorica lui Ion Creangă.

În același timp, Leanța făcea pași de colo până colo, văicărind că nu știe ce să mai dea câinelui de mâncare, că s-a săturat să îi adune rahații și că o stresează cu lătratul lui la lună. El, cu un calm nespecific, i-a spus că nu mai au câine de vreo trei luni, dar că Diana a promis să le aducă un pui de husky. Cumva contrariată, Leanța se băgă în pat, dar se lăsă fascinată de calmul stupefiat de pe chipul soțului ei și, pentru a nu se știe câta oară, fu tentată să mulțumească cerului că a redat climatului conjugal liniștea edenică.

Gata! S-a impus prerogativa!

Cad urechi la margine de șanț,
Ascultând cum fredonează diva
Ultimul și nostimul bilanț.

Dinozauri răsăriți din colțuri
Neștiute-n enciclopedii
Mai legiferează paradoxuri,
Să se rătăcească în hârtii.

Elefantul molcom se distinge
Șovăielnic, ba surprins, ba mut
Și abia ideile atinge
Numai ca să pară el mamut.

Iată, totuși, că aici impune
Legea un destoinic șobolan.
Leul însuși nu se poate pune
Cu filosofia de golan!

Păi, când rățoiești degringolada
După un program impus de hoți,
Crezi că poți să ajustezi rulada
Astfel încât să-i împaci pe toți?

Legea ce-o pretinzi că guvernează
Pe principii, norme, cum le zici,
E un soare care luminează
Doar pe gușteri, nu și pe furnici.

Habar n-ai cum cade mușuroiul
Pentru că furnici s-au dus la șanț
Și, în loc să măture gunoiul,
Speră iar un pozitiv bilanț.

Legea conductoare se dezice
De nevoi, de riscuri, rațiuni,
Încercând, cu norme, să ridice
Națiuni... Și mai ales minuni!

Cad imperii după propria lege
Și se pierd de parcă n-ar fi fost.
Tu aștepți acum să te dezlege,
Din capcana umbrelor, un prost?

Tu, care cultivi lumini și umbre
Cu pretenția de formator,
Lași fantoma liniștii să umble
Chiar în matca stinsului popor?!

Și mă cerți că nu am conștiință,
Că instig ori că te fac parșiv.
Tu, lipsit de remușcări, ființă
Fără culpe, într-un ceas tardiv

Împrumută-mi ego-ul precoce,
Fă-mă protectorul națiunii!
Știu că te visezi un lup feroce
Și stăpân pe taina rațiunii!

Legea ta e unica părere
Pentru care lupți în disperare.
Nu cunoști nici oameni, nici durere,
Nici nu recunoști cam ce te doare!

Manole se ridică pe cupolă
Ca umbra lui Apollo-n Pantheon;
Înconjurat de-o tristă auroră,
Vorbește către preasinistrul domn:

— Visezi acum ca-ntreaga omenire
Să creadă că ai vrut să faci un bine
Sacrificând femei în mânăstire –
De ce nu te-ai sacrificat pe tine?!

Din tronul vostru, nu dați socoteală
Decât ambițiilor voastre mari,
Decideți care oameni să mai piară
Și care să vă fie sclavi murdari!

Tu crezi că, dacă porți pe cap coroană,
Ești mai presus decât un fariseu?
Tu porți în piept o inimă tirană,
Ești vânzător de neam și Dumnezeu!
În arzătoare vise de mărire
Ai preschimbat în scrum tot ce iubești,
Gândind că pe a bolții nesfârșire
Nemuritor tu ai să strălucești?!

Ascultă însă zbuciumul de jale
Din zidul aurit și colosal:
În amintirea neamurilor tale
Tu vei rămâne doar un criminal!

Căci nu urmezi decât aceeași dogmă
Ce ți-o impun de-o viață dictatori:
Cu sufletul înlănțuit de normă
Îți este destinat de ei să mori!

În mâna lor tu ești doar o unealtă
Cu care semeni vor a domina –
Le-ai închinat o ctitorie-naltă
Doar ca să întărești sclavia ta!

Ei predică adesea în altare
Să-ntorci obrazul dacă ești lovit,
Să ceri mai multe bice când te doare,
Prin foame să te crezi neprihănit!

Purtând umil privirea aplecată
Sub jugul unor glasuri preoțești,
În Cartea Vieții tu rămâi o pată
Ce n-ai să poți în veci s-o curățești!

O clipă de lumină ca veninul
Ți-a fost să ai în viața ta amară,
Dar tu ai vrut să-ți păcălești destinul
Voind să te întreci a doua oară!

În bezna sufletului tău despotic
Tu vei rămâne doar un prizonier,
Gonit vei fi în veci ca un venetic
De legiuni și fiare din infern!

Supus unor mișei ce-au vrut sclavia
Să fie lanț pe un întreg popor,
Îți vei trăi în umbră veșnicia
Ca orice osândit neștiutor!

Savanți au să-ți dispute existența
Și cei mai mulți din ei te vor nega –
Din inchiziții ai să-ți tragi esența,
Iar necuvântul va fi marca ta!

Urmașii tăi vor suporta milenii
Stigmata ce-ai lăsat-o peste ei.
În țări străine se vor face genii
Și vor uita că sunt copiii tăi!

Asemeni ție, moștenind păcatul
De-a-și înfunda poporul în gunoi,
Își vor conduce părăsiți regatul
În care ei se vor numi eroi!

Străini vor fi oriunde-n astă lume,
Iar locul n-au să-și afle nicăieri;
De toți din jur priviți cu suspiciune
Își vor trăi destinul cel mizer!

Zamolxis va privi din umbra-i deasă
Pământul ocupat de migratori,
În care au să își ridice casă
Toți cei ce v-au hulit de-atâtea ori!

Peste istorii și peste tradiții
Dintotdeauna s-or numi stăpâni
Și tot din norme și din inchiziții
Îi vor blama pe dacii cei bătrâni!

Poate că Phoenix va închide ochii
Abandonându-și svastica din cioc,
Va renunța, asemeni sfintei Dochii,
Să treacă iar printr-un zadarnic foc!

Oh, da! Privește-mă și ia aminte
La chinul ce te paște, domnul meu,
Căci aste suferințe și cuvinte
Le-ai auzit din gura unui zeu!

Privindu-l, Negru-vodă se-ngrozește,
Căci bolta de Argessis e umbrită
Și-atunci în valea stearpă rătăcește,
Urlând turbat, cu vocea răgușită.

Cuprinși de teamă și lipsiți de viață,
Ostașii lasă armele din mâini,
Se-mprăștie în apele de ghiață
Și strigă a morțiu, ca niște câini.

Argessis peste câmpuri suflă rece,
Ninsorile pe drumuri se depun.
Pe mânăstire, calfe treisprezece
Privesc spre satul îngropat în fum.
*
Acum în vale s-a lăsat tăcere,
Dar vântul mușcă din câmpii și munți.
Zidarii gem de frig și de durere,
Sudoarea li s-a împietrit pe frunți.

Priveau spre cerul care, fără milă,
Refuză să le dea un ajutor.
Sub pașii lor, cupola de șindrilă
Scrâșnește rece, amenințător.

Atunci cu toți pricep că aste glasuri
Sunt semne sfinte de la Dumnezeu;
În turlă clopotele bat trei ceasuri,
Șindrilele se smulg și se fac zmeu.

Zidarii-și pun aripile pe spate,
În vânt devin copii ai lui Icar,
Dar ceara a-nceput în ger să crape;
Ei cad striviți pe câmpul de cleștar.

Sub zborul lor Pământul se deschide,
Căldura îi primește-n sânul ei.
Șindrilele în vânt sunt risipite
Și ard apoi cu freamăt de scântei.

Manole stă pe marginea cupolei
Privind la hăul ce-a crescut sub el.
În jurul său lumina aurorei
Pulsează tainic raze către cer.

Din zidul colosal și de aramă
Îi pare că aude și acum
Pe Ana, ce din veșnicie-l cheamă
Să o-ntâlnească pe eternul drum.

Atunci se lasă liber în cădere,
Pierind precum Luceafărul în zori,
Din trup răsar smaralde de durere,
Iar lacrimile-i se prefac ninsori.

În locul morții lui țâșni fântână
Cu apă lină, rece și sărată.
La gura ei mioare se adună
Jelind femeia pe nedrept blamată.

Când iar se face-n lume primăvară
Și văduvele vin la mânăstire,
Argessis în adâncuri se coboară
În veșnica-i tăcută strălucire.

Duhovnicul lui vodă se arată
Femeilor, vorbind evlavios:
— În astă mânăstire minunată
Se odihnesc aleșii lui Hristos!

În semn că toți suntem de o simțire,
Egali în moarte pe acest Pământ,
Arhangheli au venit în strălucire
Fântână să le sape drept mormânt!

Priviți acolo lespedea de piatră
Sub care odihnește-un voievod,
Acel ce a primit în scumpa-i vatră
Străini ce-au devenit al lui norod!

Dar văduvele plânse, întristate,
Abia dacă mai mișcă-n locul lor.
Se strâng de mâini, căci știu prea bine toate:
Mormântul domnitorului e gol!

Căci Radu-vodă s-a pierdut în neguri,
Tot astfel cum ieșise altădat,
Încât nici astăzi nu mai suntem siguri
De-a fost el domn și dacă-a existat.

Și astfel i s-a împlinit blestemul
Zvârlit asupra lui de muribunzi.
Câțiva călugări mai rostesc refrenul
Cântat cândva de catiheți confuzi.

Dar la fântâna sfântă-a lui Manole,
Secată azi de vremi și de amar,
Se-adună primăvara turturele
De strajă stând pe-al lumilor hotar.

Când ele triluiesc de întristare,
Argessis le îndeamnă la izvor,
Le dă câte o dulce sărutare
Și le trimite iar la cuibul lor.

Ori, când se lasă noaptea peste vale
Și câinii urlă-n codri a morțiu,
Fântâna seacă tremură de jale,
Căci lupii se adună din pustiu.

Ei vin în haită ca să se adape
Cu gurile căscate-a lăcomie,
Dar zgârie fântâna să o crape
Și sar peste cupola aurie.

Argessis îi alungă în pădure,
Acolo să își plângă singuri rana,
În umbrele istoriei obscure
Să latre imnul Ulpiei Traiana!

Acolo își fac oameni colibioare,
Punând capcane lupilor flămânzi,
Pornesc în grup armați de vânătoare
În paza munților tăcuți și blânzi.

Din ceruri se coboară păsărele
Pe gheba satului de muritori,
Căci aste stoluri mii de turturele
Sunt cetele de îngeri păzitori.

În trilul lor privesc pierdut în zare
Spre-un singur loc din lumea asta mică
Și tainice urmează o cărare
Către comoara dacă, infinită!

Ruinele-Argedavei le adună
Pe toate sub a Urselor privire,
Acolo unde buciumul răsună
De jale, de speranță și iubire.

În matca Argeșului zac de veacuri
Enigmele străvechi, de nepătruns,
Ce nu au fost atinse de atacuri
Din ordinul Lupoaicei din Apus!

Iar voi, străjeri ai unei lungi istorii,
Veniți la râu cu sufletul deschis,
Dar nu mânați de-ambiții iluzorii
Ce-l tulbură pe zeul Argessis!

Aici veți auzi și voi povestea
Frumoasei Dochia schimbată-n piatră,
Când muntele Ceahlău dăduse vestea
Că năvălesc romanii peste vatră.

Pe Decebal îl veți avea în față,
Pe Burebista și pe Deceneu,
Pe Gebeleizis dătător de viață,
Cibela întrupată-n Dumnezeu.

Medussa vă va da înțelepciune
Și Sfinxul vă va arăta cărări,
Iar roza în splendoare peste lume
Lega-va toate cele patru zări.

Fecioarele cu spic de grâu în mână,
Pe creștete purtând cununi de crin,
Se scaldă în văpăi de semilună
Și sorb din Soare un nectar divin.

Aici sunt Elizeele-n splendoare,
Cortine de-auroră și de cer,
Druizi, auguri, sabine și vestale
Și astrologi în haină de mister.

De Syrius purtați spre Casa Pâinii
Maeștrii cifrelor se strâng din lume,
Formează cerc pe marginea Fântânii,
La umbra unui arbor fără nume.

Acestea n-au putut să ia romanii
În fala lor de împărați și regi
Și-n veci nu le vor stăpâni tiranii,
Căci ele sunt comoara lumii-ntregi!

Uniți într-o simțire și-o credință
Și într-o lume fără de stăpâni,
Noi lecui-vom orice suferință,
Din cetățeni ne vom numi păgâni!

Căci asta-i lumea ce dintotdeauna
A fost cântată de poeți și liri:
Natura cea străbună, Sol-et-Luna,
Ce leagănă pe Virgo în priviri!

E-un paradis deschis pentru oricine,
Al lui Mohamed, Buddha și Iisus,
E pomul dătător de fructe bune
Ce leagă Răsăritul de Apus!

Aici sunt Thales, Platon și Socrate,
Confucius, Orion, Diana, Zeus;
Nadir, Zenith din stele fac cetate,
Șoptind în taină: NIHIL SINE DEUS!

5 octombrie 2011 — 3 iunie 2012

Spirit liliputan, Leanța oscila între infatuare și patetism cu eschivele ei rapide, dovedind o lipsă totală de caracter și simț al penibilului. Toate aceste trăsături convergeau, totuși, de minune în relația cu fratele Costea, între ei clădindu-se o taină puternică și dificil de aflat. Spuneam, mai înainte, că, atunci când Leanța își impunea să păstreze un secret, torturile medievale i se păreau simple mângâieri fără niciun efect. Iar conștiința faptului că deține un secret o făcea să privească lumea de sus, având acea siguranță de sine cu care își râdea în piept de neștiința bieților muritori.

Judecând după faptul că fratele Costea nutrea o nostalgie aproape morbidă față de comunism, patimă care acum se plia pe social-democrații cu toate hibele și corupțiile lor nesimțit de bătătoare la ochi, începem să ne apropiem cumva de sursa acelui secret. Costea făcea apologia comunismului – spre oroarea celor care au suferit înainte de 1989 – tocmai pentru că el a dus-o ca un belfer în acele vremuri de tristă amintire. Fără a se bucura de rude superpuse, la nici 30 de ani a ajuns un mic șef de zonă responsabil cu mentenanța rețelei de înaltă tensiune, responsabil de protocoale la vizita unor miniștri sau a unor importanți membri de partid și având putere de aviz sub semnătură în unele condiții propice, mai degrabă, unora cu pregătire școlară superioară lui. Pe lângă asta, Costea dovedea o memorie colosală în ce privește nume de persoane, unde locuiesc și cu se se ocupă acestea, prin ce anturaje se rotesc și cu ce femei își înșală nevestele, calitate pe care și-o afișa cu mândrie chiar și acum, la bătrânețe.

Zilele critice din decembrie ʼ89 l-au luat pe nepregătite, la fel ca pe mulți alți slujitori ai socialismului în a cărui nemurire începuseră să creadă. Șocul resimțit la știrea că Ceaușescu a fost condamnat la moarte și executat pentru acte de genocid și subminare a economiei de stat amplifica deruta acestor slujitori care încă se zbăteau, ca peștii pe uscat, să mențină aparența ordinii. În plus, mulți dintre cei care aplaudaseră cu frenezie la paradele comuniste au fost printre primii care acum ovaționau libertatea și căderea tiranului. Tot ei au fost cei care au pornit vânătoarea de vrăjitoare în rândul secretarilor de partid, a responsabililor cu propaganda și a șefilor de instituții în ale căror sarcini se distingea propagarea doctrinei comuniste. În anul acela a fost un Crăciun fierbinte cu haos, derută și manipulare, amintire care l-ar fi ucis demult pe Costea dacă nu ar fi avut viclenia de a se camufla în noul regim, nutrind o ură tacită față de cei care au huiduit atunci, precum și mai târziu. Credea că toate găștile de golani și-au luat răsplata cu ocazia mineriadelor, însă se arăta nemulțumit că toți, dar absolut toți protestatarii din Piața Victoriei nu au fost împușcați în seara de 10 august 2018. Ei bine, acestui om Ițenco îi nutrea o ură morbidă, acuzându-l de numeroasele tulburări din căsnicia lui, în aceeași măsură în care Leanța imputa cumnatelor ei vina lui Costea.

Iată, așadar, una dintre emanațiile spiritului ei liliputan. Într-o zi, Ițenco se crezu inspirat și, ca pentru a-și confirma concluziile deja trasate cu de la sine pricepere, își întreabă nevasta:

—Dacă frat-tu avea atâta putere pe vremea împușcatului, nu cumva a fost turnător?

—Ai grijă cum vorbești! evită ea răspunsul, pe un ton voit conspirativ, de parcă zidurile casei lor ar fi avut urechi. Ce, crezi că, despre tine, nu se poate spune același lucru?

Ițenco se făcu atent, luat prin surprindere de noua ipoteză, dar, pentru că Leanța nu venea cu detalii, spuse pe un ton mieros:

—Dar tu mă cunoști cel mai bine și știi că în tine am cea mai mare încredere. Familia mea a suferit prea mult din cauza comuniștilor pentru ca unul din noi să le servească.

Leanța clătină din cap într-un gest că știe ea mai bine dar nu are chef de asemenea discuții. În același timp, ochii soțului ei începură să se umple de ură, așa că presă pe subiect.

—Eu nu am avut nici funcția lui, nici relațiile lui la PCR, nici nu am mers în controale de rutină pe la întreprinderi...

—Nu știu eu treburi de-astea! reteză Leanța cu nerăbdare.

—Cum să nu știi? Doar e frat-tu.

—Și ce? Am trăit cu el sau cu tine?

—Eu mă gândeam că acum nu mai ai motive de îngrijorare, ca pe vremuri, și poți vorbi deschis despre ocupațiile lui secundare.

Vădit exasperată de aceste insistențe, Leanța zise aproape țipând:

—Și despre tine se poate crede la fel! Păi tu, fiu de pușcăriaș, se iei la 27 de ani în subordine un centru viticol, nu crezi că trezește suspiciuni?

—Tatăl meu, pușcăriaș? Așa li se spune celor care s-au opus colectivizării? PUȘCĂRIAȘI?!

Leanța suspină în felu-i caracteristic, simulând chiar și o durere de cap numai pentru a fi lăsată în pace, dar era prea târziu pentru nedreptatea pe care o comisese. Ițenco urmă:

—Atât poți să spui despre un om pe care nu l-ai cunoscut? Un om încarcerat chiar în beciul liceului la care tu învățai este pușcăriaș pentru că a avut curajul să strige că socialismul e parșiv?

—Și ce? Dacă invățam acolo, eu l-am închis?!

Adus la exasperare, Ițenco răcni:

—Adică tac-tu a fost mai bun că a murit de la băutură, nu-i așa?!

—TATA A FOST VETERAN DE RĂZBOI!!!

—Veteran și în beție, meteahnă pe care văd că o aveți și tu, și frat-tu!

—Auzi! Eu nu lucrez cu vinurile ca să mă faci pe mine bețivă, clar?!

Leanța era o bețivă din tinerețe, uneori fiind luată la rost de colegele ei de catedră, cărora le îndruga convingătoare melodrame de acasă. Dar Ițenco nu suportă să-i fie luată profesia peste picior după ce memoria tatălui său fu întinată și, din impuls, își asaltă femeia cu o ploaie de pumni. Leanța, pregătită pentru acest deznodământ, aproape că nici nu se mai apără, având grijă doar să își acopere capul cu mâinile. Era un subiect prea sensibil pentru ca Ițenco să aibă remușcări că a recurs la nejustificate violențe, dar asta îi alimenta Leanței folclorul cu care își crea imaginea de oropsită, apelând la tehnica jumătății de adevăr. Tuturor le spunea că a luat-o razna bețivanul și le arăta vânătăile și umflăturile culese din chelfăneală. De câte ori era crezută, apoi deplânsă și întrebată de ce mai stă cu el, ea avea un singur răspuns:

—Pentru copil!

Și iar se lăsa inundată de lacrimile ei de crocodil, stârnind interlocutoarei repulsii ascunse. De fapt, Leanța se temea de inedit, se înfricoșa de ideea să o ia de la capăt spre binele ei și al copilului de grija căruia pretindea că îndură o căsnicie vitregită. Nu de puține ori i-a invocat același motiv chiar Dianei, ignorând faptul că acest lucru pune asupra copilului o presiune psihică ce îl va marca pentru totdeauna. Diana însăși rememora nopți de insomnii știind că, într-o cameră alăturată, mama ei încasa un top de bătaie. Alteori, Diana își amintea că era trezită din somn în toiul nopții de plânsul mamei care se posta în camera ei, cu fundul pe pervazul ferestrei deschise și plângea în hohote că iar fusese articulată pe spinare. Toate acestea au torturat sufletul fetiței în creștere, lucru pe care Leanța l-a speculat de-a lungul anilor în aceeaşi notă și cu aceleași cuvinte, ceea ce a determinat-o pe Diana să între în viața de adult mai nesigură și mai temătoare decât dacă ar fi avut parte de o dragoste maternă adevărată.

Într-o zi, vecina de peste drum i-a spus:

—Nu îți faci niciun bine dacă stai și suporți atâtea bătăi. Gândește-te că fiica ta crește și pricepe mult mai bine decât te aștepți, iar viața asta plină de scandaluri o traumatizează.

—Și ce să fac, unde să mă duc?

—Fii sigură că nu vei rămâne pe drumuri. Ai un frate care te sprijină la orice, așa cum mama ta a găsit sprijin la sora ei.

La propunerea de a apela la fratele ei, Leanța abia își putu abține o grimasă. De fapt, acel dezgust îi scăpă din pricina amintirii că mama ei fugise de acasă noaptea, în papuci, după ce încasase o bătaie. Și, cu cât acest gând îi persista în minte, cu atât se înverșuna mai tare în decizia de a nu proceda ca mama ei. Mai exact, Leanța se mințea pe sine spunând că îndură toate pentru copil. Sufletul ei era menit să rămână într-o perpetuă volbură, firea ei inexactă putând molipsi alți oameni de agitație uneori în mod involuntar. Niciodată nu i-a picat ușor ideea că mama ei a părăsit domiciliul conjugal și nici nu a depus vreun efort ca să își lămurească ce fel erau dedesubturile acelei situații. Nu tolera subiectul și gata! Poate că acesta era motivul pentru care Leanța a făcut vizite foarte rare bătrânei mame, având mereu aceeași scuză mincinoasă: nu îi permitea Ițenco cel intransigent. Dar avea grijă, în contrapartidă, să invoce tuturor că soacra ei îi murise în brațe după ce a spălat-o la fund în ultimele zile de viață. Și a rămas la fel de impasibilă până când mama ei și-a dat sfârșitul.

Sigur, există oameni care par indiferenți la pierderea celor apropiați doar pentru că așa înțeleg ei să se manifeste în asemenea situații. Iar Leanța păru să mimeze regretul la priveghi, având mai degrabă aerul de ușurare că, în sfârșit, un lucru care îi presa sufletul s-a dus în pământ odată cu mama ei. Iar viața ei a mers mai departe în același ritm, părând că toate trec pe lângă ea ca și cum trăia cu totul altă realitate. O singură dată a avut o tresărire când, aflându-se îndoliată în cimitir, o săteancă a strigat-o pe numele mamei sale văzând asemănarea izbitoare cu răposata. Abia mult mai târziu, la moartea soțului ei, când cei de la pompe funebre au montat monumentul pe mormânt, fu străpunsă de spaimă la vederea numelui ei scris în piatră. Acela a fost momentul în care Leanța a intrat definitiv în lumea ei interioară, o lume tulbure și plină de prăpăstii pe marginile cărora rătăcea îmbătată de alcool și de iluzia sinelui măreț. Nemaiexistând nimeni în spatele căruia să se ascundă, spiritul ei despotic a ieșit din obscuritate, rezonând în toate cu arbitrajul haotic al lui Costea. Totuși, în lumea exterioară, de care se înstrăinase demult, se construiau drumuri care o purtau inevitabil către confruntarea cu sine, lucru cu atât mai dificil cu cât sevrajele bahice deveneau tot mai frecvente și mai puternice.

Cutremurat de-o sumbră presimțire,

Manole prinde gardul de nuiele,

Se-nalță să cuprindă în privire

Câmpia depărtată, printre schele.

În zorii dulci și reci ai dimineții,

Parfum de flori se risipește-n vânt,

Natura cântă imnul tinereții

Și mare sărbătoare-i pe Pământ.

Șopârle se arată între pietre,

Medussa-și poartă șerpii la răzor;

Din codri, haitele de vulpi șirete

Aleargă însetate spre izvor.

Sub bolta cerului plutesc cocorii

Și gâzele se zbenguiesc în vânt,

Miorii, zimbrii, cerbii, căpriorii

Prin munți dansează într-un tainic cânt.

În depărtări, sătence coc pe vatră

Colaci și turte-n suc de anason,

Căci vine sărbătoarea neuitată

A mamelor în zodia Leon!

Fecioarele se prind de mâini în horă

Și se învârt în dans amețitor,

Veșmintele sunt stropi de auroră,

Iar dansul este jocul ielelor!

Și între toate, unică se vede

Iubita Ana pe cărări pustii;

Manole o privește și nu crede

Că ea e prima care va veni.

Căci scumpa lui soție poartă-n spate

Desagă cu merinde și cu vin –

E floarea câmpului, mai dulce-n toate,

O rază de la Soarele Divin.

Dar lui Manole inima-i zvâcnește

De frică și de groază, și amar;

Cu ochii către râu atunci răcnește:

— Te rog să faci între câmpii hotar!

Argessis rupe munți, răstoarnă dealuri

Și pe cărări depune glod și scrum;

Pietriș, nisip și cioburi cad în valuri,

Dar Ana nu se-abate de la drum.

Manole strigă: — Dă-mi te rog o ploaie

Să curgă peste cer și peste vale,

Să crească uriașele șuvoaie

Și soțioara s-o întoarcă-n cale!

Argessis se îndură și adună

Sub cer imenșii nori întunecați;

Prin ploi și spume fulgerele tună

Și codrii se apleacă despuiați.

Plutea pe ape Ana, credincioasă,

De val și ploi purtată mai aproape.

Atunci Manole în genunchi se lasă,

Urlând cu disperarea prinsă-n pleoape:

— Te rog s-aduci furtună peste lume,

Păduri și munți s-arunci peste cărări

Și suflă tu cu vântul din genune,

Iubita să-mi întoarcă-n depărtări!

Argessis, într-o singură suflare,

Aruncă brazi și paltini peste drum.

Dar Ana, cu desaga în spinare,

Înainta prin ape, glod și fum.

Cu ochii spre bărbatul ei de-o viață,

Se-mpiedica la fiecare pas,

Se ridica senină și semeață

Gândind la drumul scurt ce-a mai rămas.

Amar de ea, la soțul drag ajunge;

Furtuna se oprește deodată.

Manole o sărută, însă plânge,

Căci Ea, frumoasa, este condamnată...

Zidarii o privesc cu încântare

Și fericiți c-o văd ei se arată;

C-un colț de ochi privesc în depărtare

La soațele ce ard colaci pe vatră.

Căci, când Manole odihnea în noapte

În leagănul de vis și de lumină,

Zidarii au trimis acasă șoapte

Femeile în zori să nu mai vină.

Mai marele-ntre ucenici grăiește:

— Manole, ne-am jurat unui cuvânt!

Deci, nu uita că azi se împlinește,

Prin jertfa noastră, idealul sfânt!

Turbat, Maestrul își sărută soața,

Cu ochii plini de lacrimi albăstrii,

Dar nu cutează să-și arate fața,

Căci el o va zidi în temelii.

Zidarii toți așteaptă-n încordare

Ca jertfa să se ducă la sfârșit.

Părea că îl aud din depărtare

Răcnind pe voievodul cel cumplit.

Manole își sui pe schele soața,

O așeză la zid neisprăvit

Și, neputând să își ridice fața,

Cu voce-nșelătoare a grăit:

— Rămâi, mândruță scumpă, nemișcată

Și nu te speria, căci noi glumim

Ca-n zi de sărbătoare luminată,

Sub bolta lui Hristos să te zidim!

Frumoasa Ana se-ncredea-n cuvinte

Și, veselă, cu soțul ei râdea,

Dar meșterul scuipa năduf fierbinte

Și zidul de clădit se apuca.

Râdea la fiecare cărămidă

Femeia cea naivă și distrată

Și nu se-ngrijora de-a fi zidită

Sub bolta asta binecuvântată.

Se-nalță piatra peste gleznișoare

Si rece o apasă pe genunchi,

Iar Ana, prinsă pân` la pulpișoare,

Simțea durerea-n fiece rărunchi.

— Bărbate scump, ajungă-ți dar de șagă,

Căci gluma este plină de venin.

Mai bine tu poftește la desagă,

La bunele bucate și la vin.

Dar meșterul tăcea cu nepăsare,

Lucrând la zidul ce se înălța

Pe coaste, până sus la țâțișoare,

Când Ana văita și implora:

— Manole dragă, zidul rău mă strânge;

Ajunge gluma, nu pot să respir!

Mă doare pieptul rău, de mi se frânge

Și-mi strigă-n pântec plânsul de copil!

Zidarul ar fi vrut să se oprească

Și opera s-o lase-abandonată,

Să-nece-n râu porunca cea domnească

Și să-și salveze soața blestemată.

Dar se-apuca din nou, fără oprire,

Ofta și de durere iar plângea.

S-a terminat întreaga lui zidire,

Iar scumpa Ana nu se mai vedea.

Din spatele peretelui de piatră

Se-aude glasul soaței condamnate:

— Manole, gluma ta a fost deșartă!

Mă sting și sufletu-mi cu greu se zbate.

Apoi Manole urlă de durere,

Uneltele azvârle către cer,

Iar pruncul nenăscut și-a lui muiere

Icoană se făcură în eter.

Zidarii toți prind garduri de nuiele,

Cu măiestrie lucrul îl termină;

Încet se-nalță printre stâlpi și schele

Măreața mânăstire în lumină.

Iar peste ziduri au vărsat culoare,

Cu arta de la Dumnezeul sfânt:

Apostoli, îngeri, prooroci, fecioare

Privesc dojenitor către Pământ.

*

Trecut-au lunile fierbinți de vară

Și toamna sumbră s-a pierdut în fum.

Spre mânăstire vodă se coboară

Să se închine-n ziua de Crăciun.

Privindu-și ctitoria cea măreață

Lucind sub cerul iernii cenușiu,

Înalță fruntea netedă, semeață,

Strigând precum profetul în pustiu:

— Privește-Ți, Doamne, Casa terminată,

Așa cum Ți-am jurat-o din părinți!

Îmbracă-mă acum ori niciodată

Cu roba cuvenită celor sfinți!

Cu brațele întinse-n depărtare,

Se prosternează vodă în extaz;

Prin plete frigu-i trece ca o boare

Și-n ochi lucesc mărgele de topaz.

Din ceruri, însă, niciun semn nu vine...

Zidarii îl privesc nedumeriți.

Manole e cuprins de-amărăciune,

Cu ochii plini de flăcări și smintiți.

Iar vodă se îmbată de plăcere,

Grăind ca din genuni către zidari:

— Eu am jurat c-am să vă dau avere

De-mi dovediți că sunteți meșteri mari!

Ca voi, constructori nu mai sunt pe lume,

Căci, unici, parcă sunteți semizei –

Dar sunteți oameni, toți aveți un nume

Și, păcătoși ori drepți, sunteți ai mei!

Ori, înainte de-a vă da avere,

Smulgându-vă din jocul cel inept

Al vieții voastre goale și mizere,

Jurați-mi toți cu mâinile pe piept,

Jurați-mi dacă ați putea vreodată

Să-mi faceți mânăstire mai frumoasă,

Măreață ctitorie mai înaltă,

Mai trainică și mult mai luminoasă!

Manole are fața întristată;

Zidarii tac, privindu-l pe furiș.

Mai marele-ntre ucenici se-arată,

Fălindu-se cu umbra-i pe grindiș:

— Măria ta, ca noi nu sunt pe lume

Zidari mai buni, oriunde-ai căuta!

Deși noi suntem calfe fără nume,

Din piatră orișice putem dura!

Iar sub a cerurilor nesfârșire,

Oriunde pe pământuri ai privi,

O și mai luminoasă mânăstire

Putea-vom înălța cât vom trăi!

Îndată vodă face pași în spate

Privind la slujitori ca aiurit,

Cu groază-și smulge pletele-ncurcate

Strigând cu glasu-i sumbru și cumplit:

— Distrugeți schelăriile și scara,

Să nu mai poată coborî în veci

Și, până va să vină primăvara,

Să piară toți în ghiara iernii reci!

Să-nalțe mânăstire mai frumoasă

Eu nu permit acestor sclavi ingrați!

Vai vouă, cei cu inima trufașă,

La moarte-n chinuri sunteți condamnați!

Vă veți mânca de foame câte-o mână,

De lame-ascunse veți cădea uciși,

Iar ultimul din voi ce-o să rămână

Va număra ciolane pe grindiș!

Tristeți amare să vă fie-avere,

Furtunile – cupolă de mormânt,

Să nu aveți în suflete tăcere

Și morți să bântuiți purtați de vânt!

Ostașii se apropie de schele

Tăind cu săbii stâlpii de gorun;

Podine, scări și garduri de nuiele

Se-ngrămădesc la foc și se fac scrum.

Zidarii se cutremură de spaimă,

Înfrigurați sub un gigantic nor.

Manole, însă, n-are nicio teamă,

Privindu-și moartea-n față, zâmbitor!

Mai marele-ntre ucenici privește

La Radu Negru, vodă cel cumplit

Și-atunci de pe acoperiș răcnește:

— Nici astăzi, de Crăciun, n-ai fost cinstit!

Tu ne condamni în ziua cea mai sfântă,

Căci nu poți trece peste-a ta trufie!

Întreaga mânăstire se afundă

În crima ta, din boltă-n temelie!

Zidarii sapă gropi de temelie,

Manole trage sfori peste ruine,

Iar toți fac funii din răchită vie

Și scripeții încep să îi anine.

Peste ruine, cărămizi gigante

Încep să se așeze rând pe rând

Și temelii lucesc ca diamante

Pe fața înnegritului Pământ.

Înfrigurat, izvorul se-nvolbură

Părând a fierbe-n soarele-arzător;

Pe mal, zidarii sorb câte o gură

Și, odihniți, se-ntorc la munca lor.

Cu fiecare ceas se-nalță ziduri

Sub mâinile acestor semizei –

Manole, însă, e pierdut în gânduri,

Cu ochi lucind de tainice scântei...

Iar, când se lasă noaptea cea târzie,

Zidarii cad pe spate, osteniți;

Prin nori se-arată Luna argintie

Privind asupra celor adormiți.

Sub raza ei, Argessis se ridică

Din volbura izvorului în spume,

Într-o suflare zidurile strică

Să scoată de sub ele vechi ruine.

Gigante cărămizi se surpă toate

Și pier ca praful risipit de vânt,

Ruinele lucesc ca diamante

Pe fața înnegritului Pământ.

Când zeul iar în matcă se așază

Și volbura se-oprește în izvor,

Își trage Luna ultima ei rază

Și se ascunde tainic după nor.

Zidarii se trezesc din amorțire

În mângâierea dimineții reci,

Dar toți privesc cu groază în simțire

Ruinele din veacurile veci...

Manole îi îndeamnă la tărie,

Lucrarea să o ia de la-nceput;

Din nou pun piatră pentru temelie

S-o vadă domnitorul cel temut.

Din nou peste pământuri noaptea vine,

Zidarii cad pe spate, osteniți,

Își scoate Luna razele senine

Privind asupra celor adormiți.

Argessis iar din matcă se ridică

În mângâierea vânturilor reci,

Dintr-o suflare zidurile strică

Și iar se văd ruinele străvechi.

Asupra lumii cade dimineața

Și soarele se-arată în ocol –

Manole spre ruine-și pleacă fața,

Simțindu-și sufletul lovit și gol...

Zadarnic căuta să înțeleagă

Misterele și să le dea un rost,

Căci ziduri înălțate ziua-ntreagă

În noapte pier de parcă n-ar fi fost!

Așa trecură zile împreună,

Când vodă se arată printre ei;

Cuprins de furie oarbă și nebună,

Răcnește: — Voi sunteți zidarii mei?!

În valea asta rea și-ntunecată,

Cu toți de veacuri oropsiți suntem!

Eu vreau să sting acum ori niciodată

Acest îndelungat și crunt blestem!

Ori, dacă mâna voastră nu-i prea bună

Această mânăstire a-mi zidi,

Atunci voi porunci pe toți să pună

Între ruine, îngropați de vii!

Voi căuta în alte părți din lume

Zidari mai meșteri și mai străluciți!

De sunteți vrednici voi de aste nume,

O dată veți putea să-mi dovediți!

Când vodă se întoarce la cetate,

Zidarii se cutremură lucrând.

Manole, însă, se lungi pe spate,

Cu ochii tulburați de-un tainic gând.

Ca într-o șoaptă, către calfe zice:

— Noi cei mai iscusiți zidari suntem!

Dar mânăstirea n-o să se ridice,

Căci valea asta poartă un blestem!

Ruinele au fost cândva cetate,

Măreață ctitorie de la zei –

Zadarnic vrem atâtea ziduri `nalte

Să punem peste amintirea ei!

Aici au ridicat mărețe dave

Copii ai lui Neptun, născuți în cer;

Lui Venus închinau de prin otave

Coroană ca pe-un tainic juvaer!

Poate că din abisuri, iar, străbunii

Ne cheamă să-mplinim un vis etern,

Iluminați sub strălucirea Lunii

Să dezgropăm acest pelasgic semn!

Ori, dacă azi e zi de sărbătoare,

Duminică, hai! să ne odihnim,

Să prețuim lumina de la Soare

Și creatorul lumii să-L slăvim!

La noapte, veți cădea-n a Lunii mreajă

Aproape de izvor, acolo,-n vad.

Dar eu la căpătâi voi sta de strajă,

Să aflu de ce zidurile cad!

Manole cu încredere privește

Spre calfele mirate și prostite –

Cuvântul lui în frunte se-adâncește

Și ridurile toate-s împietrite.

*

Când vine noaptea, calfele se lasă

În liniște să cadă adormiți,

Iar astrele încep pe cer să iasă

Lucind asupra câmpilor stârpiți.

Manole între ziduri se ascunde,

Ca un străjer de multe încercat

Și vede Luna cum încet pătrunde

În locul cel pustiu și blestemat.

Sub raza ei, Argessis se înalță

În straie de lumină și argint,

Pe meșter îl privește drept în față

Cu ochii lui ca jarul scânteind.

Manole se arată la lumină

Voind să se arunce în genunchi,

Dar se împiedică de-o rădăcină,

Proptit la umbra unui falnic trunchi.

Suflarea lui Argessis răspândește

Asupra zidurilor vifori reci;

Sub ea lucrarea toată se strivește

La umbrele ruinelor de veci.

Sub raza Lunii, davele se-arată

În ochii lui Manole ca întregi,

Cetatea lui Zamolxis ce-altădată

Slujit-a unor zei, părinți de regi.

Vedea cum Sarmis, Iștar, Argedava

În svastica lui Phoenix fac un cerc,

La Aegyssus, Callatis, Sucidava,

Fărâmi de infinituri ce se șterg;

Bucegii aplecați de-nțelepciune

Sub raza lui Uranus și Atlas;

Pangaea ridicată din genune

Spre laptele străbunei Panthalasse!

Iar peste începuturi? Întuneric...

Doar șoapta universului, străin,

De-un cosmos ancestral și luciferic

Ne roagă tainic să ne amintim...

Zeița, mamă peste constelații

Și galaxii, ne-a botezat: Pământ!

Din El noi răsărim în generații

Și-n el ne-ntoarcem fără de cuvânt!

Acolo a văzut Manole calea,

Misterul omului a înțeles!

Argessis binecuvântează valea

Încununând-o cu un nimb ceresc.

Cămașa lui de-argint și de lumină

Se-așază pe păduri și pe câmpii,

Iar, astfel, inspirația divină

Coboară-n inimile celor vii.

Trezit din somn în zorii dimineții,

Manole îl văzu pe domnitor –

În jurul lui, prelații, catiheții

Așteaptă într-un fel întrebător.

Manole tace, mut ca de uimire,

Când toți ceilalți așteaptă un cuvânt.

O calfă, visătoare la mărire,

Șoptește către vodă: — Doamne sfânt,

Manole vru în noapte să păzească

La căpătâiul nostru când dormim.

La fel ca el, dorința Ta domnească

Dorim cu strășnicie să-mplinim!

Noi, dedicați zidari Măriei Vostre,

De strajă în câmpie-am vrut să stăm

Și vorbe azvârlite-n zări albastre

Din visul lui Manole s-ascultăm!

Și, astfel, toți aflarăm într-o minte

Misterul astor ziduri care cad,

Căci meșterul rostit-a-n somn cuvinte

Ce încă se aud prin negrul vad!

În visul lui arhangheli se arată

Să ne-amintească tot ce am uitat:

Sacrificând o inimă curată

De soață, vom clădi un zid înalt!

Cutremurat de aste vorbe sumbre,

Duhovnicul rostește către ei:

— Noi toți în viață suntem simple umbre,

Cenușă, praf și fum, copiii mei!

E drept că, spre a lumii răspândire,

La rădăcina vieții zac femei –

Femeia însă-i rost de risipire,

Iar noi stârpi-vom seminția ei!

Femeia-i sacrificiul ce se cere

La temelia astei mânăstiri –

Mireasă, soră, soață ori muiere,

Cu prunc în pântec, ne vor fi martiri!

Și, dacă asta Dumnezeu pretinde,

Noi nu putem decât să ne-nchinăm

În slava celor veșnice și sfinte,

Dorința-I să-mplinim, s-o lăudăm!

Manole însă un cuvânt nu spune,

Uimit de toate câte-a auzit.

Doar voievodul, pus în rugăciune,

Șoptește sec, nerăbdător, mâhnit:

— Zidar Manole, tu ești calfă-aleasă

Și pari că niciodată nu ne-asculți!

În îndoiala-mi crudă și spinoasă

Tu, unul, taci, dar ei vorbesc și-s mulți!

Tăcerea ta e semn de-nțelepciune,

De-aceea, peste toate, eu decid

Femeia regăsită din genune

S-acopere trecutul insipid!

Din fapta voastră are să se-arate

Progres, înțelepciune, veșnicie!

Cetăți, orașe, târguri și cnezate

Loiale vouă toate-au să vă fie!

Îndepliniți mărețul sacrificiu,

Așa cum cere Sfântul Dumnezeu,

Iar voi veți fi stăpâni pe legi, pe viciu

Și patimă – aveți cuvântul meu!

Când vodă și prelații lui plecară,

Lăsând zidarii-n visul lor sublim,

Maeștrii într-un singur glas jurară:

— Măreață mânăstire să zidim!

Vom împlini ce Dumnezeu ne cere,

Averi ne-om cântări în cărămizi;

Născuți din oameni, vom avea putere

Asupra ăstor semeni insipizi!

Să ne jurăm ca cea dintâi femeie,

Ce-n zori de mâine se va arăta,

Blestemului de veci să fie cheie –

La temelia Domnului să stea!

Zidarii încheiară legământul

Mușcând din pâine și sorbind din vin.

Retras, Manole a cuprins Pământul

În ochii plini de lacrimi și venin...

Din matca lui, Argessis nu se-arată...

Pământul se afundă-n asfințit...

Cu gândul la mireasa-i adorată,

Maestrul sub un măr a adormit...

În visul lui, pe urmele Miresei

Balauri se avântă în pustii;

Câțiva neghiobi se-adună-n jurul mesei

Să joace zarul zilei ce-a veni...

Din marea cea murdară se înalță,

Cu șapte coarne, fiara fioroasă:

Privindu-și puii din pământ în față,

Pe toți îi cheamă în tăcere-acasă!

Trezit din vis, Manole vrea să lege

Ocean de mal și munții de pustiu.

Dar, părăsit de lume, înțelege

Că pentru oameni este prea târziu...

Părintele din mânăstire iese

Ducând lumină celor slabi și mulți,

Rostind evlavios cuvinte-alese

Acestor mizerabili și desculți.

Sărmanii capetele își apleacă

La semnul ce-l arată un aprod

Și, cu privirile-n țărâna seacă,

Ascultă la povestea lui Irod.

Cu murmure de „Doamne miluiește”

Se-ngână toți: copii, bătrâni, femei.

Doar unul spre duhovnic drept privește

Cu ochii-aprinși de tainice scântei.

Era Manole, calfa neîntrecută,

Ce-a ridicat palat pentru boieri.

Din când în când cu patimă sărută

Un văl din zestrea scumpei lui muieri.

Aprodu-i face semn să se închine,

Dar el rămâne drept, de neclintit,

Cu gândul la durerile divine

Pe care Cel Ales le-a pătimit!

Părintele atunci îl recunoaște

Pe-acest zidar ales de domnitor,

Ce va clădi pe amintiri și moaște

Mitropolia Marelui Popor!

Ci pentru el a închinat prelatul

O binecuvântare de la cer,

Căci el va să ridice spre Înaltul

Lăcaș acestui vodă efemer.

Mulțimea pe Manole îl privește

Ca pe un sfânt trimis din rai cu har

Și-n murmure de „Doamne miluiește”

Se strânge să-l sărute pe zidar.

Manole are fața abătută

Și ochii-aprinși de tainice scântei;

Din când în când cu patimă sărută

Un văl din zestrea scumpei lui femei...

Dar, singur într-o lume prea ușoară

Ce-și poartă falnic sărăcia ei,

Manole se aruncă în povară,

În plaiul de smochini, migdali și tei!

Căci, zic legendele, noi suntem unici

Și dintre toți doar unul e ales,

De-aceea ne-adunăm ca niște purici

În jurul unui creator ceresc!

Ori, fără să o știm, din lașitate

Noi ne sfiim a ține fruntea sus,

Gândind că zilele ni-s numărate

În fapta unor genii ca Iisus!

Și astfel, noi împingem înainte,

Din gloata mizerabilă, un om;

Îl trecem peste fapte și cuvinte,

Primindu-l cu mărire, ca pe-un Domn!

Însă, mărunți în propria gândire,

Noi cerem sacrificii de la El;

Durerea ce L-a dus la nemurire

Ne mai lungește traiul cel mizer...

Iar prețul cel mai scump e ignoranța,

Valuta asta neagră ce-o plătim

Să cumpărăm pe mai nimic speranța

Ca-n lumea asta liberi să trăim!

Dar totul se traduce în istorii

Ce nici măcar nu vrem să cercetăm –

De-aceea ne mai rătăcim prin glorii

Pe care în ruine le-aruncăm!

*

Prin valea stearpă Negru-vodă trece,

Coboară malul unui râu în spume

Alături de tovarăși treisprezece:

Manole și zidarii fără nume.

Izvorul fremăta de-nstrăinare

La pașii ce-i făceau prin mărăcini

Acești rătăcitori prin vânt și Soare,

Simțind parfum de izmă și pelin.

Cunună de speranțe poartă domnul

Pe fruntea-i în broboane și în taină,

Că-n orice noapte îi alungă somnul

Un zeu ascuns în lucitoare haină.

Sub arșița de Soare, tot mai vie

Îi pare că răsună în urechi

Ecoul unui glas din veșnicie

Venind din grota lumilor străvechi.

Și iată că în drum li se arată

Un biet păstor la umbra unui pom,

Cântând din fluier și din frunză lată

Durerea care l-a cuprins pe om.

Pe dealul depărtat și în verdeață

Mioare pasc prin ierburi dulci și bune,

Cu capete plecate greu în față,

De parcă ar fi stat în rugăciune.

Între mioare, piatra sfintei Dochii

Se-nalță abătută și neclară,

Iar printre ierburi pietre cască ochii,

Surate ce le-au fost odinioară.

Când vodă se apropie de ele,

Mioarele se smulg din amorțire,

Se-ascund după tufișuri și nuiele

Lăsând pe Dochia în părăsire.

Păstorul se oprește din cântare

Și fluierul sub talpă i se frânge,

Lui vodă i se-aruncă la picioare

Cu inima supusă, care plânge.

— Păstor doinaș, îi spune domnitorul,

Pe Argeș ai umblat în sus și-n jos,

Dar unde ți-a călcat ades piciorul

Vazut-ai tu un loc întunecos?

Acolo zac de veacuri în uitare

Ruine ce se scaldă-n dor pustiu.

În jurul lor se cuibăresc fiare

Și care noaptea urlă a morțiu.

— Văzut-am, Doamne, zidurile-acele!

Se spune că acolo templu-a fost,

Ce, sub mărirea unor veacuri grele,

S-au risipit la talpa lui Hristos!

Când zidul se arată parcă-n boală

Și pietrele-i se văd în luminiș,

Jivinele din hăuri se răscoală

Și se reped la verde aluniș.

Când noaptea se coboară peste ele,

În raza Lunii latră lupi și câni,

Iar bezna se arată prin zăbrele

De tremură și cerul în țâțâni!

— Arată-mi! spune vesel voievodul,

Căci eu, un domn ales de Dumnezeu,

Am să clădesc prin întuneric podul

Ce duce la lumină neamul meu!

Cu sufletul cuprins de-amărăciune,

Ridică ciobănașul fluier rupt

Și glasu-i zguduit de spaimă spune:

— Măria ta l-a depășit demult!

La matca râului vi se arată

Ruinele ascunse în grindiș -

Ori, de aveți o inimă curată,

Le veți găsi la verde aluniș!

Mâhnit, se-abate vodă, fără-a spune

O vorbă, de la bietul ciobănaș.

Păstorul se așază-n rugăciune

La umbra pomului, din nou doinaș.

Mioarele se strâng de după dealuri

La umbra deasă a bătrânei Dochii.

Sub vânturi ierburile joacă-n valuri,

Prin ele alte pietre cască ochii.

Și, cum se-ntoarce-n cale domnitorul

Spre vale cu tovarăși treisprezece,

Ajunge iar acolo-unde izvorul

Spre Istru ape limpezi își petrece.

Văzu ruine care altădată

Au fost bogată și măreață davă.

El lui Manole locul îi arată,

Zicând cu vocea plină de otravă:

— Aici să mi se-nalțe mânăstire,

Pe malul astor blestemate ape;

Ruinele ce zac în putrezire

Pe veșnicie fie îngropate!

Căci demonii ce urlă printre ele

Pieri-vor sub a timpului uitare,

Iar pe cupola mânăstirii mele

Lumina-mi va luci nemuritoare!

Siliți-vă să-mi faceți ctitorie

Așa cum nu s-a pomenit o altă

Și numele-mi în veci știut să fie,

Cântat de toți cum nu fu niciodată!

De-ați săvârși această împlinire,

Atunci cu toți primi-veți mari averi,

Putere și eternă pomenire,

La curtea mea veți fi numiți boieri!

Ori, dacă mâna voastră nu-i prea bună

Această mânăstire a-mi zidi,

Atunci voi porunci pe toți să pună

La temelie, îngropați de vii!

Iar glasul îi răsună peste dealuri,

Se-aude în Ceahlău și mai departe,

Izvoare se cutremură în valuri,

Câmpiile se zdruncină de moarte.

Și peste lume a pornit furtună.

Argessis se ridică din adâncuri...

Înspăimântat că doina nu mai sună,

Cu groază a privit peste pământuri.

Ca vântul, domnitorul se întoarce

La preotul mai mare-ntre părinți,

Vestind că vine ceasul să se-mbrace

Cu roba cuvenită celor sfinți.

Duhovnicul aprinde lumânare

La talpa răstignitului Hristos

Și-nchină o aleasă cuvântare

Lui Radu Negru, domnul curajos.

În zorii Paștelui, de Joia Mare,

Când oamenii se strâng la mânăstire,

Aprinde Negru-vodă lumânare

La loc de rugăciuni și spovedire.

Veghea de ceasuri domnul în mustrare

Alături de duhovnic în altar,

Udând anafură-n licori amare

Și sărutând inelul de pescar.

Icoanele priveau dintre cupole

La domnul cel umil, îngenunchiat,

Dar toate-l cuprindeau în aurore,

Iar vodă se simțea eliberat.

Pătruns în piept de-o tainică lumină

Ce curge din coroana lui Hristos,

Ridică vodă fruntea lui senină,

Șoptind către duhovnicul pios:

— Preasfinte preot, într-o noapte rece,

Când în pustie singur am zăcut

Ținându-mi postul după sfânta lege,

Îmi pare că Satana am văzut.

L-am cunoscut doar după cingătoare,

Deși veșmintele-i luceau orbește;

Cuvintele-i sunau poruncitoare

Ca apa ce-n izvoare clocotește.

El mi-a vorbit despre străbunii țării

Că m-ar chema și astăzi din adânc

Să fiu stăpân pe nesfârșirea mării,

Pe oameni și pe searbădul Pământ.

Străbunii, pare-se, a lor comoară

De-nțelepciune au ascuns-o-n hău

Și-n noua eră ea va să răsară

Ca lumea să salveze de la rău.

Duhovnicul privește cu uimire

La Biblia deschisă în altar,

Din legile lui Moise dă citire

Și pune-n tămâielnic bob de jar.

Lumina candelei lucea firavă

Pictând pe ziduri siluete moarte,

Dar pastorul, cu vocea lui jilavă,

Grăi ținându-și mâna peste Carte:

— Oh, fiule, să nu uiți niciodată

C-ai fost ales de voci bisericești.

Să nu uiți Crucea sfântă și curată

Pe care ai jurat să o slujești!

De-a lungul vieții,-n repetate rânduri,

Din hăuri se vor ridica stihii,

Vor încolți nebănuite gânduri

Ce-au să te urmărească zi de zi!

Ca firul ierbii ce din piatră iese

Crescând copac, apoi crescând pădure,

Asemeni și diavolul va țese

Aceste gânduri, sufletul să-ți fure!

E drept că luminați ai altor vremuri

Au săvârșit eroarea și-au crezut

Că din al universului cutremur

Un infinit de stele s-a născut!

Din aste stele, una, cea mai mare,

E centrul unei galaxii străvechi,

Unde planeți în dansuri rotitoare

Cu constelațiile fac perechi!

Ei au gândit că Soarele e centrul

Unui sistem de pietre colosale

Și că, din ele, Terra este Templul

Și însăși vatra vieții ancestrale!

Tot ei gândeau că Piatra e rotundă!

Ori, dacă Terra chiar ar fi așa,

Întreaga mare,-n care sa afundă

Minuni dumnezeiești, s-ar revărsa!

Nici noi nu am atinge, drepți, Pământul,

Ci am cădea-ntr-un gol întunecat,

De-aceea Dumnezeu și-a spus cuvântul:

Pământul este unic și e plat!

Ci, pentru că pe frunte porți coroană,

Tu ești un domn ales de Dumnezeu.

În luptă ai să-nvingi pe-acel Satană,

Prin binecuvântare, fiul meu!

Dar demonul nu e prea slab, firește,

Făcându-și cuibul între derbedei!

El din cruzime printre noi clădește

Altare-n care azi slujesc atei...

Acolo se adună cu oroare

Profeți și preoți falși ce-și spun savanți,

Ce prin orgii sinistre și amare

Visează să se facă mai înalți!

De-aceea Dumnezeu ne poruncește

Scripturile străvechi să tâlmăcim,

Căci în puterea Lui se împlinește

Biserica ce vrem să o clădim!

Să ceri ca să zidească mânăstire

Acolo unde postul ai ținut,

Unde ruine zac în putrezire,

Mitropolii ce-n flăcări au căzut!

Să știi că mâna ta a fost sortită

Să lupte cu Satana, fiul meu!

Victoria-ți va fi în cânt cinstită,

Iar tu ai să ajungi la Dumnezeu!

Lui vodă chipul i se luminează

Și sângele îi fierbe victorios.

Din nou în rugăciune se așază

La talpa răstignitului Hristos:

— Oh, Tatăl nostru care ești în ceruri,

În veci să-Ți fie numele slăvit,

Căci ne-ai salvat ducându-Te-n infernuri,

Cu pâinea sfântă Tu ne-ai miluit!

Ci să ne ierți greșelile umane,

Căci suntem mici și-adesea Îți greșim.

Și nu ne duce în ispită, Doamne,

Acum și-n vecii vecilor. Amin!