Manole se ridică pe cupolă
Ca umbra lui Apollo-n Pantheon;
Înconjurat de-o tristă auroră,
Vorbește către preasinistrul domn:
— Visezi acum ca-ntreaga omenire
Să creadă că ai vrut să faci un bine
Sacrificând femei în mânăstire –
De ce nu te-ai sacrificat pe tine?!
Din tronul vostru, nu dați socoteală
Decât ambițiilor voastre mari,
Decideți care oameni să mai piară
Și care să vă fie sclavi murdari!
Tu crezi că, dacă porți pe cap coroană,
Ești mai presus decât un fariseu?
Tu porți în piept o inimă tirană,
Ești vânzător de neam și Dumnezeu!
În arzătoare vise de mărire
Ai preschimbat în scrum tot ce iubești,
Gândind că pe a bolții nesfârșire
Nemuritor tu ai să strălucești?!
Ascultă însă zbuciumul de jale
Din zidul aurit și colosal:
În amintirea neamurilor tale
Tu vei rămâne doar un criminal!
Căci nu urmezi decât aceeași dogmă
Ce ți-o impun de-o viață dictatori:
Cu sufletul înlănțuit de normă
Îți este destinat de ei să mori!
În mâna lor tu ești doar o unealtă
Cu care semeni vor a domina –
Le-ai închinat o ctitorie-naltă
Doar ca să întărești sclavia ta!
Ei predică adesea în altare
Să-ntorci obrazul dacă ești lovit,
Să ceri mai multe bice când te doare,
Prin foame să te crezi neprihănit!
Purtând umil privirea aplecată
Sub jugul unor glasuri preoțești,
În Cartea Vieții tu rămâi o pată
Ce n-ai să poți în veci s-o curățești!
O clipă de lumină ca veninul
Ți-a fost să ai în viața ta amară,
Dar tu ai vrut să-ți păcălești destinul
Voind să te întreci a doua oară!
În bezna sufletului tău despotic
Tu vei rămâne doar un prizonier,
Gonit vei fi în veci ca un venetic
De legiuni și fiare din infern!
Supus unor mișei ce-au vrut sclavia
Să fie lanț pe un întreg popor,
Îți vei trăi în umbră veșnicia
Ca orice osândit neștiutor!
Savanți au să-ți dispute existența
Și cei mai mulți din ei te vor nega –
Din inchiziții ai să-ți tragi esența,
Iar necuvântul va fi marca ta!
Urmașii tăi vor suporta milenii
Stigmata ce-ai lăsat-o peste ei.
În țări străine se vor face genii
Și vor uita că sunt copiii tăi!
Asemeni ție, moștenind păcatul
De-a-și înfunda poporul în gunoi,
Își vor conduce părăsiți regatul
În care ei se vor numi eroi!
Străini vor fi oriunde-n astă lume,
Iar locul n-au să-și afle nicăieri;
De toți din jur priviți cu suspiciune
Își vor trăi destinul cel mizer!
Zamolxis va privi din umbra-i deasă
Pământul ocupat de migratori,
În care au să își ridice casă
Toți cei ce v-au hulit de-atâtea ori!
Peste istorii și peste tradiții
Dintotdeauna s-or numi stăpâni
Și tot din norme și din inchiziții
Îi vor blama pe dacii cei bătrâni!
Poate că Phoenix va închide ochii
Abandonându-și svastica din cioc,
Va renunța, asemeni sfintei Dochii,
Să treacă iar printr-un zadarnic foc!
Oh, da! Privește-mă și ia aminte
La chinul ce te paște, domnul meu,
Căci aste suferințe și cuvinte
Le-ai auzit din gura unui zeu!
Privindu-l, Negru-vodă se-ngrozește,
Căci bolta de Argessis e umbrită
Și-atunci în valea stearpă rătăcește,
Urlând turbat, cu vocea răgușită.
Cuprinși de teamă și lipsiți de viață,
Ostașii lasă armele din mâini,
Se-mprăștie în apele de ghiață
Și strigă a morțiu, ca niște câini.
Argessis peste câmpuri suflă rece,
Ninsorile pe drumuri se depun.
Pe mânăstire, calfe treisprezece
Privesc spre satul îngropat în fum.
*
Acum în vale s-a lăsat tăcere,
Dar vântul mușcă din câmpii și munți.
Zidarii gem de frig și de durere,
Sudoarea li s-a împietrit pe frunți.
Priveau spre cerul care, fără milă,
Refuză să le dea un ajutor.
Sub pașii lor, cupola de șindrilă
Scrâșnește rece, amenințător.
Atunci cu toți pricep că aste glasuri
Sunt semne sfinte de la Dumnezeu;
În turlă clopotele bat trei ceasuri,
Șindrilele se smulg și se fac zmeu.
Zidarii-și pun aripile pe spate,
În vânt devin copii ai lui Icar,
Dar ceara a-nceput în ger să crape;
Ei cad striviți pe câmpul de cleștar.
Sub zborul lor Pământul se deschide,
Căldura îi primește-n sânul ei.
Șindrilele în vânt sunt risipite
Și ard apoi cu freamăt de scântei.
Manole stă pe marginea cupolei
Privind la hăul ce-a crescut sub el.
În jurul său lumina aurorei
Pulsează tainic raze către cer.
Din zidul colosal și de aramă
Îi pare că aude și acum
Pe Ana, ce din veșnicie-l cheamă
Să o-ntâlnească pe eternul drum.
Atunci se lasă liber în cădere,
Pierind precum Luceafărul în zori,
Din trup răsar smaralde de durere,
Iar lacrimile-i se prefac ninsori.
În locul morții lui țâșni fântână
Cu apă lină, rece și sărată.
La gura ei mioare se adună
Jelind femeia pe nedrept blamată.
Când iar se face-n lume primăvară
Și văduvele vin la mânăstire,
Argessis în adâncuri se coboară
În veșnica-i tăcută strălucire.
Duhovnicul lui vodă se arată
Femeilor, vorbind evlavios:
— În astă mânăstire minunată
Se odihnesc aleșii lui Hristos!
În semn că toți suntem de o simțire,
Egali în moarte pe acest Pământ,
Arhangheli au venit în strălucire
Fântână să le sape drept mormânt!
Priviți acolo lespedea de piatră
Sub care odihnește-un voievod,
Acel ce a primit în scumpa-i vatră
Străini ce-au devenit al lui norod!
Dar văduvele plânse, întristate,
Abia dacă mai mișcă-n locul lor.
Se strâng de mâini, căci știu prea bine toate:
Mormântul domnitorului e gol!
Căci Radu-vodă s-a pierdut în neguri,
Tot astfel cum ieșise altădat,
Încât nici astăzi nu mai suntem siguri
De-a fost el domn și dacă-a existat.
Și astfel i s-a împlinit blestemul
Zvârlit asupra lui de muribunzi.
Câțiva călugări mai rostesc refrenul
Cântat cândva de catiheți confuzi.
Dar la fântâna sfântă-a lui Manole,
Secată azi de vremi și de amar,
Se-adună primăvara turturele
De strajă stând pe-al lumilor hotar.
Când ele triluiesc de întristare,
Argessis le îndeamnă la izvor,
Le dă câte o dulce sărutare
Și le trimite iar la cuibul lor.
Ori, când se lasă noaptea peste vale
Și câinii urlă-n codri a morțiu,
Fântâna seacă tremură de jale,
Căci lupii se adună din pustiu.
Ei vin în haită ca să se adape
Cu gurile căscate-a lăcomie,
Dar zgârie fântâna să o crape
Și sar peste cupola aurie.
Argessis îi alungă în pădure,
Acolo să își plângă singuri rana,
În umbrele istoriei obscure
Să latre imnul Ulpiei Traiana!
Acolo își fac oameni colibioare,
Punând capcane lupilor flămânzi,
Pornesc în grup armați de vânătoare
În paza munților tăcuți și blânzi.
Din ceruri se coboară păsărele
Pe gheba satului de muritori,
Căci aste stoluri mii de turturele
Sunt cetele de îngeri păzitori.
În trilul lor privesc pierdut în zare
Spre-un singur loc din lumea asta mică
Și tainice urmează o cărare
Către comoara dacă, infinită!
Ruinele-Argedavei le adună
Pe toate sub a Urselor privire,
Acolo unde buciumul răsună
De jale, de speranță și iubire.
În matca Argeșului zac de veacuri
Enigmele străvechi, de nepătruns,
Ce nu au fost atinse de atacuri
Din ordinul Lupoaicei din Apus!
Iar voi, străjeri ai unei lungi istorii,
Veniți la râu cu sufletul deschis,
Dar nu mânați de-ambiții iluzorii
Ce-l tulbură pe zeul Argessis!
Aici veți auzi și voi povestea
Frumoasei Dochia schimbată-n piatră,
Când muntele Ceahlău dăduse vestea
Că năvălesc romanii peste vatră.
Pe Decebal îl veți avea în față,
Pe Burebista și pe Deceneu,
Pe Gebeleizis dătător de viață,
Cibela întrupată-n Dumnezeu.
Medussa vă va da înțelepciune
Și Sfinxul vă va arăta cărări,
Iar roza în splendoare peste lume
Lega-va toate cele patru zări.
Fecioarele cu spic de grâu în mână,
Pe creștete purtând cununi de crin,
Se scaldă în văpăi de semilună
Și sorb din Soare un nectar divin.
Aici sunt Elizeele-n splendoare,
Cortine de-auroră și de cer,
Druizi, auguri, sabine și vestale
Și astrologi în haină de mister.
De Syrius purtați spre Casa Pâinii
Maeștrii cifrelor se strâng din lume,
Formează cerc pe marginea Fântânii,
La umbra unui arbor fără nume.
Acestea n-au putut să ia romanii
În fala lor de împărați și regi
Și-n veci nu le vor stăpâni tiranii,
Căci ele sunt comoara lumii-ntregi!
Uniți într-o simțire și-o credință
Și într-o lume fără de stăpâni,
Noi lecui-vom orice suferință,
Din cetățeni ne vom numi păgâni!
Căci asta-i lumea ce dintotdeauna
A fost cântată de poeți și liri:
Natura cea străbună, Sol-et-Luna,
Ce leagănă pe Virgo în priviri!
E-un paradis deschis pentru oricine,
Al lui Mohamed, Buddha și Iisus,
E pomul dătător de fructe bune
Ce leagă Răsăritul de Apus!
Aici sunt Thales, Platon și Socrate,
Confucius, Orion, Diana, Zeus;
Nadir, Zenith din stele fac cetate,
Șoptind în taină: NIHIL SINE DEUS!
5 octombrie 2011 — 3 iunie 2012
-->
Comentarii