09. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Grădina dintre coastele mele
Primăvara începe mereu în mine cu un freamăt abia auzit. Nu în calendar, nu în aer, ci sub stern, acolo unde îmi pulsează sângele mai repede când simt că pământul se dezgheață. Sunt femeie și sunt pământ. Iar când primăvara se apropie, mă deschid asemenea unei grădini care știe că urmează să fie atinsă de lumină.
Ghioceii sunt primii care mă învață să iubesc din nou. Fragili și hotărâți, își strecoară capetele albe prin zăpadă ca niște promisiuni nerostite. Îi privesc și simt în mine aceeași delicatețe încăpățânată. Se spune că au apărut din lacrimile Evei, când a fost alungată din Rai – iar îngerul, înduioșat, i-a preschimbat lacrimile în flori, pentru a-i aminti că iertarea vine primăvara.
Când mă aplec asupra lor, am impresia că ating o piele rece și pură. Albul lor nu este inocent, ci îndrăzneț – o inocență care știe ce urmează. Sub clopoțeii lor se ascunde începutul tuturor dorințelor.
Primulele îmi amintesc de copilărie, dar nu de o copilărie a neștiinței, ci de una a descoperirii. Sunt mici, colorate, vibrante. Le ating petalele și parcă mângâi obrajii unei fete care devine femeie. În mitologia nordică, primulele erau considerate cheile zeiței primăverii – cele care deschid porțile anotimpului nou. Iar eu simt că, odată cu ele, se deschid și porțile trupului meu către lumină.
Viorelele (scilla) apar ca niște stropi de cer căzuți pe pământ. Albastrul lor îmi amintește de adâncimi, de doruri care nu se spun, doar se simt. Când pășesc printre ele, am senzația că merg printr-o mare tăcută, iar fiecare floare este o respirație a dorinței.
Brândușele de primăvară vin cu galben, lila și alb. Sunt mai îndrăznețe decât ghioceii. Dacă ghioceii șoptesc, brândușele rostesc. Ele apar când încă frigul mai pândește, dar nu se tem. Le admir și simt în mine aceeași îndrăzneală – aceea de a înflori chiar și atunci când lumea nu e încă pregătită.
Zambilele sunt însă altceva. Ele nu doar înfloresc, ele seduc. Parfumul lor este dens, aproape amețitor. Îl simt în jurul gâtului meu ca pe un colier invizibil. În mitologia greacă, zambila s-a născut din sângele lui Hyacinthus, iubitul lui Apollo – o floare a iubirii intense și a pierderii. De fiecare dată când inspir parfumul ei, simt că port în mine o poveste de iubire veche, poate netrăită, dar posibilă.
Narcisele mă fascinează. Legenda lui Narcis, îndrăgostit de propria reflecție, mă face să zâmbesc. Narcisa este despre contemplare, despre privirea în sine. Când o țin în palmă, galbenul ei solar îmi încălzește pielea. Mă învață să mă iubesc, să-mi privesc trupul fără teamă, să accept că frumusețea este și o formă de putere.
Lăcrămioarele sunt delicate, dar nu fragile. Clopoțeii lor albi atârnă precum niște bijuterii discrete. Se spune că au apărut din lacrimile Fecioarei Maria la răstignire – flori ale purității, dar și ale durerii transformate în lumină.
Când le ating, simt o tandrețe adâncă. Parfumul lor este discret, dar persistent. Îl port în jurul încheieturilor, ca pe o amintire care nu vrea să se stingă. În ele există o feminitate care nu strigă, ci pulsează tăcut.
Freziile, în schimb, sunt mai jucăușe. Culorile lor, de la galben la roz și mov, mă fac să zâmbesc. Parfumul lor este proaspăt, aproape cristalin. Ele sunt promisiunea unei iubiri sincere. Când le privesc, simt că fiecare floare este un sărut nerostit, o atingere care încă nu s-a întâmplat.
Lalelele sunt reginele grădinii de primăvară. În Imperiul Otoman erau simbolul perfecțiunii divine. Forma lor simplă, aproape sculpturală, mă face să le privesc ca pe niște cupe pline de lumină.
Le ating și simt fermitatea petalelor. Laleaua nu este timidă. Ea se deschide larg, fără rezerve. Roșul ei îmi amintește de sângele care îmi străbate trupul când sunt cuprinsă de emoție. Galbenul – de râsul meu în soare. Rozul – de visare.
Irisul poartă numele zeiței curcubeului, mesagera zeilor. În Egiptul antic era simbol al regalității. Petalele sale catifelate, cu falduri sofisticate, par rochii de ceremonie. Când privesc un iris, simt în mine o demnitate tăcută. Sunt femeie și sunt regină a propriei mele primăveri.
Magnolia este fastuoasă. Florile ei mari, albe sau roz, par sculptate din mătase. În China, magnolia simboliza puritatea și noblețea feminină. Când mă apropii de un arbore înflorit, simt că intru într-o catedrală de petale. Fiecare floare este o cupolă deschisă către cer. Sub magnolie, îmi simt trupul mai viu, mai prezent, mai conștient de propria lui frumusețe.
Spânzul (aconitul de iarnă) înflorește când frigul încă stăpânește. Galbenul lui intens, aproape crud, îmi pare o sfidare. Este o floare cu reputație toxică, misterioasă. Îmi place această ambiguitate – frumusețea care ascunde forță.
Anemona de iarnă este delicată, dar rezistentă. În mitologie, anemonele s-au născut din lacrimile Afroditei pentru Adonis. Sunt flori ale iubirii fragile, dar și ale pasiunii care nu se stinge.
Bergenia, cu frunzele ei groase și florile roz, este robustă. Ea îmi amintește că feminitatea nu este doar fragilitate, ci și rezistență. În fiecare petală există o poveste despre supraviețuire și renaștere.
Salcia pletoasă pitică își apleacă ramurile ca niște plete peste apă. În tradiția românească, salcia este legată de ritualuri de primăvară, de sfințire, de protecție. Mâțișorii ei moi îmi ating palma ca o mângâiere timidă.
Salcâmul galben aduce cu el lumina. Florile sale sunt ca niște clopoței aurii. Îl privesc și simt cum aerul se umple de promisiuni.
Ranunculus asiaticus, piciorul cocoșului, are petale stratificate, bogate, aproape opulente. Îmi amintește de rochii de bal. Îl privesc și simt că primăvara a ajuns la maturitate – nu mai este șoaptă, ci declarație.
Begonia curgătoare aduce fluiditate. Florile ei atârnă în cascade colorate. În ele există o abandonare blândă, o acceptare a propriei frumuseți.
Primăvara nu este doar un anotimp. Este o stare a trupului meu, o respirație adâncă, o deschidere. Fiecare floare este o etapă a devenirii mele: inocență, dorință, parfum, forță, mister.
Când ghioceii înfloresc, știu că pot începe din nou.
Când magnoliile se deschid, știu că sunt pregătită să iubesc.
Când lalelele ard în culori, știu că sângele meu este viu.
Sunt femeie și sunt primăvară.
Iar grădina aceasta, dintre coastele mele, înflorește în fiecare an, mai adânc, mai îndrăzneț, mai conștient de propria ei frumusețe.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii