Oamenii au nevoie de minciuni atunci când se raportează la viețile lor sau ale altora. Spus într-un limbaj mascat cu poezia accepțiunii gratuite, oamenii vor magie fără a crede neapărat în ea. Adică, vor minciună. Speranța împlinirii unei magii marchează, de cele mai multe ori, neputința. Basmele, cu toată magia lor, fascinează până când ajung să nu mai conteze tocmai pentru că oamenii, crescând, uită înțelepciunea lor ascunsă. Iar, acolo unde magia nu maturizează, firește, își face loc minciuna. E facil să pozezi neputința și, totuși, să proferezi magie prin cuvinte care induc neparticiparea la propria ta viață. E mai simplu să îmbraci hainele speranței în intervenția providenței decât să recunoști că, mai devreme sau mai târziu, speranța îți va dovedi lașitatea, neștiința și neputința. Ei bine, acela este punctul critic în care tu poți realiza că nu ai aparținut vieții tale, că timpul ți-a jucat festa pe care tu i-ai permis să ți-o joace și, în subterfugiile acestei șarade sinistre, ai depozitat resursa interioară unică, cea care te animă și te ridică deasupra propriei vanități. Numai cine își face curajul de a-și privi propriul întuneric are bucuria de a se învinge. Catacombele sufletului pot ascunde toate mizeriile de care ne rușinăm, însă de noi depinde, prin sinceritate față de înșine, să le aerisim. Cam asta ar fi magia vieții umane; cam asta ar însemna ca omul să nu mai aibă nevoie de a se minți pe sine.
Într-o după-amiază însorită de iunie, când cei doi soți ședeau pe fotolii în curte de îți era mai mare dragul să îi privești, Arghilai trecu pe lângă poarta lor, strigând:
—Leanța otrăvit cățeluʼ! Leanța Cotoroanța!
Ițenco stătea rău cu auzul, așa că întrebă:
—Ce zice idiotul?
În loc de răspuns, Leanța fugi către poartă, zicând:
—Hai, că s-a lipit de o jordie peste bot!
Ajunsă în stradă, Leanța nu îl văzu pe Arghilai nicăieri, de parcă acesta ar fi întrat în pământ. Se întoarse plină de ciudă în curte, însă abia se așeză la locul ei, că aceeaşi voce strigă:
—Leanța otrăvit cățeluʼ! Leanța Cotoroanța!
De data asta, Ițenco percepu mesajul, dar se pierdu în socoteli, neștiind la ce cățel se referea idiotul, căci, după Lăbuș, au mai pierit câțiva în curtea lui, unii chiar fără să fie măcar numiți de stăpân. Din nou, Leanța fugi la poartă și, la fel ca data trecută, văzu strada pustie. Furioasă din această pricină, vru să-și strige bărbatul cu solicitarea să o ajute la căutat pe după garduri. Dar îl văzu pe acuzator cocoțat pe coama casei, ascuns după un horn și răcni:
—Al dracului baistruc ce ești, mă faci tu pe mine ucigașă de câini?!
Și începu să azvârle cu bolovani către el, spre marea distracție a nebunului, căruia i se alătură și Ițenco. Privirea întunecată a Leanței trăda o furie care risca să degenereze în ceva foarte complicat, însă Ițenco își rezervă satisfacția că acum ar fi momentul ca prefăcuta doamnă să își dea arama pe față. Arghilai o provoca cu felurite strâmbături și spunea:
—Cotoroanța criminală! Ni-ni ni-ni nii-nii!
Copleșită de tensiunea în creștere din pricina ratărilor, Leanța fu cât pe ce să leșine, ceea ce stăvili amuzamentul soțului. Femeia se clătină de pe un picior pe altul, gata să cadă lată, în mișcări asemănătoare cu cele din momentele ei de maximă ebrietate. Mama lui Arghilai se ivi la poartă și îi potoli obrăznicia dintr-un gest, acesta apropiindu-se de ea ca un câine ascultător. Ițenco îi spuse că va renunța să facă plângere la Poliție dacă va primi asigurări că astfel de incidente nu se vor repeta. Leanța, care își mai reveni după ce văzu baistrucul la sol, se repezi către el cu mâinile parcă spre a-l sugruma. Dar Ițenco, cu prezența lui de spirit, îi înfrână gestul și făcu semn femeii să își ia mai repede odrasla în spinare. Faptul că nu și-a putut revărsa puțin din flăcările răzbunării îi sădi Leanței o frustrare pe care a resimțit-o multă vreme. În primele două zile de după acel incident, de câte ori își amintea ce pățise, o lua cu amețeli și vărsături. Medicul de familie îi prescrise pilule calmante de origine vegetală, avertizând-o:
—Mare atenție cu grăsimile. O perioadă, trebuie să renunțați la ele.
Leanța aprobă din cap cu supunere, spre deosebire de soțul ei care abia își putu stăpâni râsul. Ceea ce ea nu știa era faptul că medicii folosesc limbajul codificat pentru a nu-i jigni pe pacienți. Așa cum scaunul medical este actul defecării, grăsimile înlocuiesc alcoolul, iar priceputul medic putu remarca sevrajul incipient de care suferea femeia. Dacă, la cei mai mulți, sevrajele etilice se manifestă prin tremurături ale mâinilor și gesturi imprecise, la femeia din fața lui se manifesta prin somnolență și moliciune, simptome identice cu cele care urmează unei surescitări nervoase. Iar sevrajul ei se datora faptului că Ițenco, îngrijorat de scăderea bruscă a energiei femeii din ziua caraghioslâcului, o ținu sub monitorizare pas cu pas și Leanța, ca o veritabilă lupoaică moralistă, nu își putu găsi drum către raftul cu rachiu.
În iunie 2013, Ițenco era pus pe planuri mari. Doar ce vânduse câteva hectare prin intermediul lui Maurice; apoi, doctorul Calonfir programase o neașteptat de curândă întrevedere cu petentul ipohondru, ceea ce alimentă pensionarul cu verva surprinzătoare care a păcălit ceva popor. Era o perioadă în care Diana credea că oarecare presimțiri o obligă să treacă cu vederea peste neplăcerile trecutului și să lase în tăcere lucruri pe care părinții ei nu ar fi avut curajul să le înfrunte pentru a le lămuri în termen scurt. Au curs trei ani fără ca Diana și părinții ei să fi schimbat cel puțin o vorbă, nici măcar prin telefon. Trei ani în care, de oriunde ar fi apărut incertitudinea, părțile au conchis că imixtiunea de situații complica inevitabil lucrurile.
În acel sfârșit de iunie, Diana se întorcea dintr-o excursie pe la mănăstirile din nordul Moldovei. Poate un sentiment de creștinească datorie a făcut-o să-i spună iubitului ei:
—Am trecut pe acolo cu microbuzul!
—Așa... și?
—Când i-am văzut lucrând în curte, singuri și bătrâni, mi s-a rupt inima.
—Ce intenționezi, în cazul ăsta?
—Cred că ar trebui să îmi calc pe suflet și să reiau legătura cu ei. Știu că mi-au greșit enorm, chiar mi-au terfelit sufletul cu răutatea lor inconștientă, dar i-am pedepsit și eu destul cu depărtarea.
—Ar trebui, totuși, să le dai ocazia să facă primul pas. Știu că orgoliul îi mână până la orbire, că se așteaptă să le ceri socoteală și, dacă vei face asta, vor avea impresia greșită că încerci să îi pui la punct.
—Iubitul meu, am întâlnit o replică într-un film care spunea că, mai rău decât a nu avea părinți este să îi ai pe ai mei. Eu vreau să le arăt că nu am resentimente și că sunt părinții mei, orice așteptări și dezamăgiri cred ei că le-am provocat. Este firesc să crezi că se așteaptă să le pun niște întrebări, iar ei să-și fi cultivat unele răspunsuri aparent lămuritoare. Dar ei sunt oameni de atitudine. Ei nu fac față unei discuții ample care să îi determine, pe alocuri, să își admită vreo vină. Tata, de pildă, caută să rezoneze, să transmită vibrații și așteaptă răspunsuri în consecință.
—În felul ăsta, îmi faci impresia că pe tine și tatăl tău vă leagă o inteligență emoțională aparte.
—Așa este. Și îmi pare rău să susțin că de acest dezechilibru în familie, care este vechi de când mă știu, mama este cea mai vinovată. Și tata are vina lui, vină în spatele căreia mama s-a ascuns cu lașitate... dacă nu chiar cu răutate. Nu poate nimeni să mă convingă de faptul că tata a fost un tâmpit și mama o simplă oropsită neputincioasă! Poate că a luat-o razna, acum, după pensionare, nu știu. Dar el a fost ca o scânteie divină în viața mea spre deosebire de mama care, când eram mică și voiam să stau în brațele ei, mă respingea cu violență invocând migrene și, de cele mai multe ori, certuri cu tata.
—Văleu! Până acolo s-a ajuns?
—Gândește-te că eram o copilă. Am simțit atât de profund acele respingeri, încât nici nu eram la școală și știam să citesc, și căutam în pod, printre hârtii abandonate, dacă nu cumva am fost adoptată. Știu că semăn mult cu tata, dar mă gândesc că asemănarea asta poate fi consecința apropierii emoționale care derivă în gesturi și reacții spontane.
—Iubito, ai trăsături comune cu ambii părinți, dar ai moștenit mai mult din liniile faciale ale tatălui tău. Cumva, trăirile interioare influențează și chiar modelează fizionomia, dar nu într-atât încât să păcălească pragul genetic. E traumatizant pentru un copil să ajungă la nevoia de a-și certifica filiația, mai ales în cazul tău. Dar problema asta persistă din primii tăi ani de viață, așa că nu este cazul să te flagelezi cu o culpă care nu îți aparține. Dacă ai fi fost înfiată, părinții adoptivi ar fi riscat să manifeste o afecțiune excesivă, chiar tentaculară până la sufocare. Ori, aici, este cazul unei siguranțe de sine tipică acelor cupluri care și-au urmat pașii calculați până la un punct dincolo de care logica nu mai există. Pentru că iubirea lor s-a stins înainte să crească, uite, s-au căpătuit de un copil înainte de a-și face curajul să se întrebe dacă nu cumva drumurile lor nu sunt sortite să continue benefic până la capăt.
—Ai și tu dreptate. Îmi amintesc că am fost la multe nunți cu părinții mei. De câte ori vedeam fotografii de la acele evenimente, constatam la tata o tristețe fatală, ca și cum el retrăia profund un regret care l-a apăsat mereu.
—Dar el, în toiul evenimentului, lăsa să transpară acea tristețe ascunsă?
—Acum ce să zic? El, prin construcția specifică, este orientat spre meditații fataliste fără a cugeta, musai, la ceva. Deși este un om șarmant și cuprinzător, uneori te ia prin surprindere cu acel suflu ursuz de-a dreptul insolvabil. Și devine agresiv în acele momente, situație în care pe mama o blamez pentru lipsa de reflux pozitiv. Adică, ea poate să îl agite tot atât de ușor pe cât îl calmează, doar că lamentațiile lui o iau mereu pe nepregătite. Mama nu pricepe nici măcar cu ce a vrăjit-o tata înainte de nuntă.
—Nici nu vrea să priceapă!
—Adică?
—Asta riscă să rămână încă o întrebare fără răspuns pe lângă toate celelalte care te apasă de atâția ani. Ce a fost atracție s-a epuizat înainte...
—NU! Tata nu a fost așa.
—Așa, cum?
—Tata a fost TATA mai tot timpul. Chiar și atunci când mama mi-l zugrăvea în culori ostile, indiferent ce discuții sau răfuieli se derulau între ei, tata a fost prezent în viața și lumea mea. Mama, cu toate eforturile ei, nu mi-a dat niciodată ocazia să-i pun numele în majuscule.
—Deși mă cam pune în dificultate relevanța cuvintelor tale, încerc să...
—Lasă-mă pe mine să o spun: mama, în tot ce s-a întâmplat, este principalul vinovat. De multe ori, lacrimile ei de crocodil m-au pus împotriva tatălui meu, ceea ce poate să fie ca o dezamăgire pentru el. În proporție de 90%, mama mea este vinovată de tot ce s-a întâmplat și încă ni se întâmplă. Fii sigur că ea își arogă meritul pentru ocazia ca eu să revin în termeni amiabili cu tata, dar eu sunt convinsă că această chemare este doar o ambiție a lui împotriva ei!
—Începi să mă înspăimânți. Cu tot geniul pe care i-l atribui, îmi lași impresia că tatăl tău, de vreme ce poate fi așa ușor dominat de gratuități, este cam prost.
—Tata este un laș! Mama e la fel! Pe amândoi i-au dominat rude, prejudecăți, spaime absurde, conjuncturi. Toate astea m-au afectat până acolo încât să nu mă recunosc drept fiica lor! Cu alte cuvinte, eu nu i-aș face unui străin ceea ce mi-au făcut ei mie ca părinți. Și totuși, în loc să rămân indiferentă față de ei, uite, alunec ca proasta în lamentări. Știu că nu merită compasiunea mea pentru bătrânețea oribilă care le bate la ușă, dar mă gândesc că, dându-le ceea ce merită, risc să ajung cel puțin la fel de rea ca ei. Dacă este la mijloc vreun blestem, vreau să îmi epuizez toate forțele pentru a-l elimina. Nu vreau să mă văd la capăt de drum cu brațele încrucișate în sân, pozând lașitatea și neputința, nici să nu fiu capabilă de a-mi da cele mai limpezi răspunsuri față de propriile acțiuni și decizii!
Darius fu cât pe ce să deplângă agitația trecătoare a iubitei sale, însă fu surprins de detașarea cu care Diana se pregătea să reia legătura cu părinții ei. Mirajul era prea puternic pentru ca el să încerce imprudența de a-i opune bariere de castor. Așa că el își învinse virulența caracteristică și permise ca Diana să-și netezească ascuțișurile ideilor pline de revolta lor inerentă.
Revederea dintre Ițenco și fiica lui fuse una banală în aparență, prilej cu care bătrânul lăuda reușita operației, lăsând, totuși, să transpară o nesiguranță specifică ipohondriei lui. Leanța, cu rezerva ei bine dozată, făcea asigurări sterile că totul va fi bine. Diana, însă, dorea să asculte numai vocea caldă a tatălui ei și își îndemna mama din priviri să se abțină de la considerațiile sumbre meticulos ascunse în speranțe. Cu aceeași ocazie, fata își rugă tatăl să spună poveștile care i-au animat personalitatea, ce oameni dragi i-au trecut prin viață și care dintre ei l-au marcat în mod plăcut. Fără îndoială, lui Ițenco îi făcea o deosebită plăcere să vorbească despre el și amintirile lui cele mai plăcute, drept pentru care, intrat în vervă, nu băgă de seamă când Diana pornise telefonul mobil pe funcția de înregistrare.
Când ea reveni în oraș și îi înmână telefonul lui Darius pentru a asculta înregistrarea, fu plăcut surprinsă de constatarea lui că dialectul și volubilitatea tatălui ei se apropie izbitor de retorica lui Ion Creangă.
În același timp, Leanța făcea pași de colo până colo, văicărind că nu știe ce să mai dea câinelui de mâncare, că s-a săturat să îi adune rahații și că o stresează cu lătratul lui la lună. El, cu un calm nespecific, i-a spus că nu mai au câine de vreo trei luni, dar că Diana a promis să le aducă un pui de husky. Cumva contrariată, Leanța se băgă în pat, dar se lăsă fascinată de calmul stupefiat de pe chipul soțului ei și, pentru a nu se știe câta oară, fu tentată să mulțumească cerului că a redat climatului conjugal liniștea edenică.
-->
Comentarii