Spirit liliputan, Leanța oscila între infatuare și patetism cu eschivele ei rapide, dovedind o lipsă totală de caracter și simț al penibilului. Toate aceste trăsături convergeau, totuși, de minune în relația cu fratele Costea, între ei clădindu-se o taină puternică și dificil de aflat. Spuneam, mai înainte, că, atunci când Leanța își impunea să păstreze un secret, torturile medievale i se păreau simple mângâieri fără niciun efect. Iar conștiința faptului că deține un secret o făcea să privească lumea de sus, având acea siguranță de sine cu care își râdea în piept de neștiința bieților muritori.
Judecând după faptul că fratele Costea nutrea o nostalgie aproape morbidă față de comunism, patimă care acum se plia pe social-democrații cu toate hibele și corupțiile lor nesimțit de bătătoare la ochi, începem să ne apropiem cumva de sursa acelui secret. Costea făcea apologia comunismului – spre oroarea celor care au suferit înainte de 1989 – tocmai pentru că el a dus-o ca un belfer în acele vremuri de tristă amintire. Fără a se bucura de rude superpuse, la nici 30 de ani a ajuns un mic șef de zonă responsabil cu mentenanța rețelei de înaltă tensiune, responsabil de protocoale la vizita unor miniștri sau a unor importanți membri de partid și având putere de aviz sub semnătură în unele condiții propice, mai degrabă, unora cu pregătire școlară superioară lui. Pe lângă asta, Costea dovedea o memorie colosală în ce privește nume de persoane, unde locuiesc și cu se se ocupă acestea, prin ce anturaje se rotesc și cu ce femei își înșală nevestele, calitate pe care și-o afișa cu mândrie chiar și acum, la bătrânețe.
Zilele critice din decembrie ʼ89 l-au luat pe nepregătite, la fel ca pe mulți alți slujitori ai socialismului în a cărui nemurire începuseră să creadă. Șocul resimțit la știrea că Ceaușescu a fost condamnat la moarte și executat pentru acte de genocid și subminare a economiei de stat amplifica deruta acestor slujitori care încă se zbăteau, ca peștii pe uscat, să mențină aparența ordinii. În plus, mulți dintre cei care aplaudaseră cu frenezie la paradele comuniste au fost printre primii care acum ovaționau libertatea și căderea tiranului. Tot ei au fost cei care au pornit vânătoarea de vrăjitoare în rândul secretarilor de partid, a responsabililor cu propaganda și a șefilor de instituții în ale căror sarcini se distingea propagarea doctrinei comuniste. În anul acela a fost un Crăciun fierbinte cu haos, derută și manipulare, amintire care l-ar fi ucis demult pe Costea dacă nu ar fi avut viclenia de a se camufla în noul regim, nutrind o ură tacită față de cei care au huiduit atunci, precum și mai târziu. Credea că toate găștile de golani și-au luat răsplata cu ocazia mineriadelor, însă se arăta nemulțumit că toți, dar absolut toți protestatarii din Piața Victoriei nu au fost împușcați în seara de 10 august 2018. Ei bine, acestui om Ițenco îi nutrea o ură morbidă, acuzându-l de numeroasele tulburări din căsnicia lui, în aceeași măsură în care Leanța imputa cumnatelor ei vina lui Costea.
Iată, așadar, una dintre emanațiile spiritului ei liliputan. Într-o zi, Ițenco se crezu inspirat și, ca pentru a-și confirma concluziile deja trasate cu de la sine pricepere, își întreabă nevasta:
—Dacă frat-tu avea atâta putere pe vremea împușcatului, nu cumva a fost turnător?
—Ai grijă cum vorbești! evită ea răspunsul, pe un ton voit conspirativ, de parcă zidurile casei lor ar fi avut urechi. Ce, crezi că, despre tine, nu se poate spune același lucru?
Ițenco se făcu atent, luat prin surprindere de noua ipoteză, dar, pentru că Leanța nu venea cu detalii, spuse pe un ton mieros:
—Dar tu mă cunoști cel mai bine și știi că în tine am cea mai mare încredere. Familia mea a suferit prea mult din cauza comuniștilor pentru ca unul din noi să le servească.
Leanța clătină din cap într-un gest că știe ea mai bine dar nu are chef de asemenea discuții. În același timp, ochii soțului ei începură să se umple de ură, așa că presă pe subiect.
—Eu nu am avut nici funcția lui, nici relațiile lui la PCR, nici nu am mers în controale de rutină pe la întreprinderi...
—Nu știu eu treburi de-astea! reteză Leanța cu nerăbdare.
—Cum să nu știi? Doar e frat-tu.
—Și ce? Am trăit cu el sau cu tine?
—Eu mă gândeam că acum nu mai ai motive de îngrijorare, ca pe vremuri, și poți vorbi deschis despre ocupațiile lui secundare.
Vădit exasperată de aceste insistențe, Leanța zise aproape țipând:
—Și despre tine se poate crede la fel! Păi tu, fiu de pușcăriaș, se iei la 27 de ani în subordine un centru viticol, nu crezi că trezește suspiciuni?
—Tatăl meu, pușcăriaș? Așa li se spune celor care s-au opus colectivizării? PUȘCĂRIAȘI?!
Leanța suspină în felu-i caracteristic, simulând chiar și o durere de cap numai pentru a fi lăsată în pace, dar era prea târziu pentru nedreptatea pe care o comisese. Ițenco urmă:
—Atât poți să spui despre un om pe care nu l-ai cunoscut? Un om încarcerat chiar în beciul liceului la care tu învățai este pușcăriaș pentru că a avut curajul să strige că socialismul e parșiv?
—Și ce? Dacă invățam acolo, eu l-am închis?!
Adus la exasperare, Ițenco răcni:
—Adică tac-tu a fost mai bun că a murit de la băutură, nu-i așa?!
—TATA A FOST VETERAN DE RĂZBOI!!!
—Veteran și în beție, meteahnă pe care văd că o aveți și tu, și frat-tu!
—Auzi! Eu nu lucrez cu vinurile ca să mă faci pe mine bețivă, clar?!
Leanța era o bețivă din tinerețe, uneori fiind luată la rost de colegele ei de catedră, cărora le îndruga convingătoare melodrame de acasă. Dar Ițenco nu suportă să-i fie luată profesia peste picior după ce memoria tatălui său fu întinată și, din impuls, își asaltă femeia cu o ploaie de pumni. Leanța, pregătită pentru acest deznodământ, aproape că nici nu se mai apără, având grijă doar să își acopere capul cu mâinile. Era un subiect prea sensibil pentru ca Ițenco să aibă remușcări că a recurs la nejustificate violențe, dar asta îi alimenta Leanței folclorul cu care își crea imaginea de oropsită, apelând la tehnica jumătății de adevăr. Tuturor le spunea că a luat-o razna bețivanul și le arăta vânătăile și umflăturile culese din chelfăneală. De câte ori era crezută, apoi deplânsă și întrebată de ce mai stă cu el, ea avea un singur răspuns:
—Pentru copil!
Și iar se lăsa inundată de lacrimile ei de crocodil, stârnind interlocutoarei repulsii ascunse. De fapt, Leanța se temea de inedit, se înfricoșa de ideea să o ia de la capăt spre binele ei și al copilului de grija căruia pretindea că îndură o căsnicie vitregită. Nu de puține ori i-a invocat același motiv chiar Dianei, ignorând faptul că acest lucru pune asupra copilului o presiune psihică ce îl va marca pentru totdeauna. Diana însăși rememora nopți de insomnii știind că, într-o cameră alăturată, mama ei încasa un top de bătaie. Alteori, Diana își amintea că era trezită din somn în toiul nopții de plânsul mamei care se posta în camera ei, cu fundul pe pervazul ferestrei deschise și plângea în hohote că iar fusese articulată pe spinare. Toate acestea au torturat sufletul fetiței în creștere, lucru pe care Leanța l-a speculat de-a lungul anilor în aceeaşi notă și cu aceleași cuvinte, ceea ce a determinat-o pe Diana să între în viața de adult mai nesigură și mai temătoare decât dacă ar fi avut parte de o dragoste maternă adevărată.
Într-o zi, vecina de peste drum i-a spus:
—Nu îți faci niciun bine dacă stai și suporți atâtea bătăi. Gândește-te că fiica ta crește și pricepe mult mai bine decât te aștepți, iar viața asta plină de scandaluri o traumatizează.
—Și ce să fac, unde să mă duc?
—Fii sigură că nu vei rămâne pe drumuri. Ai un frate care te sprijină la orice, așa cum mama ta a găsit sprijin la sora ei.
La propunerea de a apela la fratele ei, Leanța abia își putu abține o grimasă. De fapt, acel dezgust îi scăpă din pricina amintirii că mama ei fugise de acasă noaptea, în papuci, după ce încasase o bătaie. Și, cu cât acest gând îi persista în minte, cu atât se înverșuna mai tare în decizia de a nu proceda ca mama ei. Mai exact, Leanța se mințea pe sine spunând că îndură toate pentru copil. Sufletul ei era menit să rămână într-o perpetuă volbură, firea ei inexactă putând molipsi alți oameni de agitație uneori în mod involuntar. Niciodată nu i-a picat ușor ideea că mama ei a părăsit domiciliul conjugal și nici nu a depus vreun efort ca să își lămurească ce fel erau dedesubturile acelei situații. Nu tolera subiectul și gata! Poate că acesta era motivul pentru care Leanța a făcut vizite foarte rare bătrânei mame, având mereu aceeași scuză mincinoasă: nu îi permitea Ițenco cel intransigent. Dar avea grijă, în contrapartidă, să invoce tuturor că soacra ei îi murise în brațe după ce a spălat-o la fund în ultimele zile de viață. Și a rămas la fel de impasibilă până când mama ei și-a dat sfârșitul.
Sigur, există oameni care par indiferenți la pierderea celor apropiați doar pentru că așa înțeleg ei să se manifeste în asemenea situații. Iar Leanța păru să mimeze regretul la priveghi, având mai degrabă aerul de ușurare că, în sfârșit, un lucru care îi presa sufletul s-a dus în pământ odată cu mama ei. Iar viața ei a mers mai departe în același ritm, părând că toate trec pe lângă ea ca și cum trăia cu totul altă realitate. O singură dată a avut o tresărire când, aflându-se îndoliată în cimitir, o săteancă a strigat-o pe numele mamei sale văzând asemănarea izbitoare cu răposata. Abia mult mai târziu, la moartea soțului ei, când cei de la pompe funebre au montat monumentul pe mormânt, fu străpunsă de spaimă la vederea numelui ei scris în piatră. Acela a fost momentul în care Leanța a intrat definitiv în lumea ei interioară, o lume tulbure și plină de prăpăstii pe marginile cărora rătăcea îmbătată de alcool și de iluzia sinelui măreț. Nemaiexistând nimeni în spatele căruia să se ascundă, spiritul ei despotic a ieșit din obscuritate, rezonând în toate cu arbitrajul haotic al lui Costea. Totuși, în lumea exterioară, de care se înstrăinase demult, se construiau drumuri care o purtau inevitabil către confruntarea cu sine, lucru cu atât mai dificil cu cât sevrajele bahice deveneau tot mai frecvente și mai puternice.
-->
Comentarii
M-a bucurat popasul acestei pastile comuniste. Vii descrierile, parcă aievea, luându-te cu ele în trecutul nefast. Un roman social, psihologic, împovărat de bune și de grele...