Întâlnirea de revelion a fost oarecum diferită de cea din Ajunul Crăciunului. Părea că Leanța ar fi pus drept condiție vizita la scara Arsiniei în schimbul cinei cu Diana și Darius. Firește că Ițenco intuia miza nevestei sale: vin copiii la noi, dar să nu uităm de sărmana copilă; miză pe care el o detesta în aceeaşi măsură în care își solidifica speranța vană că doar așa va face din femeia lui un partener agreabil și demn de sprijin în chestiuni delicate.
Și totuși, în încăpăţânarea lui, Ițenco avea de înfruntat Maestra, cea mai cea în propuneri și scopuri.
—Lenuță!
Când o alinta așa, Leanța se pierdea cu firea, mereu la fel, atât la tinerețe, cât și la bătrânețe. Nu i-a plăcut numele ei din certificatul de naștere nici când o alintau babele din vecini, dar, în gura soțului ei, acest nume sunase mereu frumos. Leanța, când era strigată Lenuța, dar numai de soțul ei, avea pretenția că putea concura pe scenă cu cele mai renumite dive internaționale. Noi, totuși, nu suntem tentați să credem că această pretenție a ei era doar o consecință a șarmului cu care soțul o copleșea în momentele lui de exuberanță idilică.
—Lenuță, am vorbit cu fata și a rămas că vor veni la noi.
Mai întâi, Leanța păru că i s-au dat peste cap toate planurile și socotelile, asta fiind prima ei reacție la surpriză. De fapt, Leanța era nevoită să guste înfrângerea în chestiunea revelionului cu Diana și Darius, fiind pusă în situația de a nu avea dreptate de data asta. Zeci de gânduri îi trecură prin minte, neștiind cum să-și ascundă impasul. Dar văzu mobilul în mâna soțului și pricepu că acesta făcuse primul pas fără să apeleze la tactul ei. Atunci, simulă o felicitare din priviri, apoi zise:
—Deie Dumnezeu să fie bine. Și noi îmbătrânim, și ei mai trec prin viață... Lasă să fie înțelegere și sănătate, că apoi...
Femeia își înecă litania ipocrită într-un suspin care prevestea mai degrabă răul decât binele așteptat de soțul ei. La rândul lui, Ițenco ar fi vrut să își descătușeze demonii îndoielii pentru a strivi paiața care, încă, i se arăta unicul sprijin la bătrânețea asta mincinoasă. Încă auzea râsul distrat al fiicei sale din conversația anterioară și făcea eforturi considerabile ca să îl păstreze unic și intact în amalgamul de opinii destul de previzibil și inutil ce se întrezărea în poziția luată de Leanța la capătul opus al mesei. Vedea foarte clar că femeia lui se frământa de curiozitate să știe ce anume a vorbit el cu fiica lui. Vedea cu ochi din ce în ce mai limpezi că, pe măsura tăcerii lui, Leanța devenea tot mai impacientată, cu toate că femeia se străduia să se arate fermă și stăpână pe situație.
Atât de rău am decăzut? se întrebă Ițenco încrâncenându-și mâinile până la lezare. Și doar mi-am iubit copilul, chiar dacă am fost mai dur.
La gândul ăsta, toate amintirile eșecurilor lui se concentrară într-o lacrimă ce stătea să i se reverse din colțul ochiului. Leanța, rupându-se de la fabricile bucătărești, se întoarse deodată spre el și, când îi văzu sclipirea dintre gene, avu o singură reacție, aceeași dintotdeauna:
—Mă, daʼ nu ți-e jenă, om bătrân, să te smiorcăi taman acum, când vin copiii la noi?!
—Daʼ plâng de bucurie, Lenuță. Mai ales că ne vin COPIII! Și ei nu vin acum, ci peste trei zile, că doar atunci se schimbă anul.
—Aracan de mine! fu reacția Leanței la acea schimbare bruscă de dispoziție.
Aracanul era observația și concluzia femeii la toate situațiile, fie acelea vesele sau triste, iar Ițenco se deprinse a-l lua pe surzește în limba inimii lui. Leanța reacționa cu aracanul atât la complimente, cât și la acuzații, pe ambele privindu-le ca aprecieri exagerate. În timp, pentru că fusese uzitat în situații atât de diferite, aracanul și-a estompat sensul în fond, drept pentru care el era luat acum la mod imprecis și gratuit. Cu toate că toleranța manifestată de Ițenco era un apel la reconciliere, el căuta să-si răzbune căsnicia eșuată în speranța că va devoala imaginea meticulos construită de soția care se excludea din toate nodurile gordiene ale vieții.
Pentru început, era suficient că fiica lui dorea să îi audă vocea. Și Diana îi respira cuvintele cu o durere ascunsă. Și el vorbea verzi și uscate, uneori până la plictis, dar fiica lui se umplea de viață și de sine tocmai pentru că își auzea tatăl. Și ce mai conta că soția îi taxa derapajele verbale, de vreme ce Diana îi savura perorațiile cu lăcomia care întristează părinții când nu au tăria să le spună copiilor că își lipsesc unii altora? Și el, acel Darius, băiatul pe care fata lui îl iubea până la sacrificiu, trebuie să fie cel puțin ca ea, nu? Și cum să-i spun că...? Nu! Aștept revelionul.
Când au coborât din microbuz, Diana și Darius nu au mai fost întâmpinați la poartă, ceea ce însemna că puteau să intre nestingheriți în curte. Acum, Ițenco îi aștepta la ușa din fața casei, larg deschisă și cu toate luminile aprinse înăuntru, ceea ce displăcu Dianei. Nici nu s-au consumat schimburile de amabilități și urări de bine pentru noul an, că tinerii fură aproape împinși cu forța ca să se așeze la masă.
—Haideți să mâncăm ceva, zise Ițenco pe un ton presupus distrat, că am o foame de mă văd pe mine la rotisor!
Ajunși în bucătărie, musafirii fură întâmpinați de o femeie excedată de muncă, suspinând ca la pomeni și sprijinindu-se de toate colțurile mobilei din dotare. Leanța își pupă în fugă fiica și ginerele, apoi se sprijini în lingura de lemn cu care amesteca în garnitură. Momentul era mai mult decât stânjenitor, dar fu evaporat sub invitația Dianei la un joc de table. Darius se arătă slab la această provocare, ceea ce creă prilejul ca Diana și tatăl ei să se dueleze în jocul aparent doar pentru a-și împărtăși oarecare observații. Și chiar aveau de ce, căci Leanța îi trata cu dosul. În clipa aceea, ochii fiicei și ai tatălui se întâlniră pentru a face descurajanta constatare că ea, femeia din centrul vieții lor, era pierdută. Darius, în schimb, aproape hipnotizat de propria prezență în casa celor care nu l-au crezut demn de fiica lor, abia dacă pricepea mai mult decât situația stingheră care se crease. Dintr-o scurtă privire, el remarcase că Diana și tatăl ei se revitalizau prin simpla lor apropiere, ceea ce i se părea de bun augur pentru iubita lui. Pe Leanța, însă, o găsi mai cenușie ca data trecută, absentă la tot ce se petrecea în spatele ei, ca și cum ar fi fost luată în momentul nepotrivit. Femeia își trăgea nasul ca și cum ar plânge pe ascuns, alternându-și guturaiul cu un suspin abia audibil pentru urechea încă nepricepută a ginerelui ei. În scurt timp, Darius pricepu că soacra lui era țeapănă de băutură, că femeia se degradase până într-atât încât să ignore consecințele viciului și să se lase în cădere liberă din propria sferă.
Au trecut cam patru ore până la masa mare, timp în care Leanța își aerisise binișor capul de aburii rachiului. Invitată să ciocnească un pahar, ea refuza cu îndârjire, acuzând disconforturi imaginare și punând un ics categoric pe această plăcere neînțeleasă a companiei. Darius își auzea socrul răsuflând de o mâhnire cu greu stăpânită, în vreme ce Ițenco își cerceta cu coada ochiului ginerele spre a se lămuri dacă tânărul trăia o minimă indignare față de ebrietatea Leanței. Însă Darius era de o discreție pentru care spiritul agitat și impulsiv al socrului său nu avea ochii antrenați să-i vadă limitele. Mai mult, Darius își privea socrii cu aer echivoc, făcând din ei o entitate unică și omogenă, consecință a unui trecut dureros de care îi făcea responsabili în egală măsură. Din pricina acestei poziții ferme și echidistante, Ițenco avea să creadă, în câteva luni, că discreția implacabilă a ginerelui său era, de fapt, o nepricepere mascată.
Masa fu dotată cu logistica necesară, urmând să curgă diversele feluri de mâncare, lucru de care se ocupa, cu solemnă atenție, Leanța. Darius remarcă faptul că nici Diana, nici tatăl ei nu își oferiseră participarea în acest demers și pricepu că, în acea casă, așa trebuie să stea lucrurile. Tot atunci, cei trei așezați la masă observară că Leanța, când punea ceva în farfurie, sufla ușor, țuguindu-și buza superioară.
—Așa, mama, suflă ca să nu frigă! zise Diana distrată.
Era o glumă din familie, deoarece acel suflu al Leanței îi era specific ori de câte ori femeia se vădea serios preocupată de propriile activități. Însă Darius avu impresia că, în clipa aceea, Leanța făcea tainice descântece asupra mâncării și, nefiind superstițios, îi veni să râdă de naivitatea femeii. Peste ani, avea să înțeleagă faptul că supertițioșii, când constată lipsa de efect a propriilor descântece, recurg la fapte reprobabile, unele duse până la extrem.
Felul întâi fu servit. Leanța vru să se așeze pe scaun, tocmai când Ițenco spuse:
—Parcă mergea o țuică mică înainte de masă.
Femeia se arătă bucuroasă de a-și duce până la capăt ospitalitatea și merse la cămară, făcând asigurări că are ea ceva bun pus deoparte. Ițenco și Diana își lansară priviri complice, știind că vizita în cămară era prilej de a trage o dușcă pe furiș. Leanța veni cu o litră de gutuiată și turnă în țoiuri. Ițenco gustă primul și, făcând o grimasă ostentativă, zise:
—Hai, mă, femeie! Unde ai pomenit să se bea dulce înainte de ciorbă?
Leanța primi cu greu acest ghiont și spuse că merge să aducă ceva adecvat. Veni cu altă litră, în care se afla țuică îngălbenită cu lemn de scumpie. Ițenco reluă ritualul și spuse mulțumit:
—Mmm! Asta da!
Apoi plescăi din limbă de satisfacție spre a convinge femeia care îl privea cu un ochi mustrător. Când toate cele fură aranjate, Leanța se orientă spre locul ei, dar fu din nou rugată de soțul ei:
—Lenuță, dar nu dai și tu un ardei iute?
—Ba da, aduc acum, spuse femeia rămasă înghețată lângă scaun și opunând glumețului o privire plină de furie.
În același timp, Darius ridică ochii spre fața femeii, iar Leanța își converti furia într-un aer de supunere tristă, jucând rolul obedientei care știe de frica unui tiran. Tot atunci, cei doi soți băgară de seamă că sprâncenele lui Darius s-au ridicat ușor în semn de întrebare, iar Ițenco manifestă o satisfacție care ar fi trebuit să stârnească paroxismul nevestei lui. Leanța merse din nou în cămară, unde izbucni în plâns de draci ce avea pe renghiul ieftin care tocmai i se jucase în fața copiilor. Când reveni la masă cu borcanul de ciușcă, încă își trăgea mucii, pozând oboseala și suspinând ca pentru a transmite un mesaj ascuns. Diana și tatăl ei s-au înscris într-un schimb de poante, sfidând manevra de novice a Leanței, joc pe care Darius îl privea cu detașare și, totuși, cu oarecare plăcere.
Restul serii decurse mai așezat, căci Leanța făcu față paroxismului prin râsetele prostești la glumele din care nu înțelegea nimic. De altfel, nici nu avea ce să înțeleagă, deoarece Diana și Ițenco perorau platitudini și absurdități cu aparență de poantă numai ca să râdă de starea deplorabilă în care se adusese femeia. Iar acel râs răutăcios îi trezea Leanței memorii impardonabile pe care le traducea în sine cu scopul de a-și justifica răceala firii și actele cărora se preocupa demult să le dea curs.
După desert, bărbații se retraseră la o țigară și un pahar de vin, iar femeile rămaseră să pună ordine în bucătărie. Când spălatul vaselor ajunsese pe la jumătate, Leanța își abandonă brusc ocupația și își admonestă fiica aproape răstit:
—Fă-mă și pe mine să înțeleg ce a fost râsul ăla prostesc dintre tine și taică-tu.
Diana, readusă la distracție de starea caraghioasă în care se afla mama ei, spuse:
—Te înșeli amarnic dacă crezi că mă poți intimida ca pe un copil de clasa a doua. Să nu crezi că vârsta și pretenția de mamă îți dau dreptul să îmi faci viața un calvar.
—Pretenție? Dar ce vrea să însemne asta, Didi, că eu nu sunt mama ta?!
—Un certificat nu te face mamă. Relația dintre noi două a eșuat de când m-ai născut. Iar eșecul ăsta ți se datorează o dată pentru că ești mamă de fată și, a doua oară, pentru că ai fost învățătoare fără să fi învățat din cariera ta cum să aplici tactul psihologic în relația cu mine. Lămurită?
Leanța stătu câteva clipe în cumpănă, dar, neputând sintetiza ceva coerent din remarcile fiicei sale, se întoarse cu spatele la ea, plângând acuzator:
—Și eu speram să fie bună înțelegere măcar acum, în noaptea dintre ani...
Impasibilă la aceste lamentări, Diana întrebă:
—Poți avea decența de a duce o discuție la capăt fără să bocească alcoolul din tine?
—Aracan de mine! zise Leanța apucându-se din nou de treabă și arătându-și ochii înveninați.
Diana făcu o grimasă și se îndreptă spre ușă, zicând:
—Dacă tot mimezi plânsul, măcar screme-te să verși o lacrimă.
Când Diana ieși la țigară, tatăl ei pricepu că aceasta tocmai consumase o mică harță cu mama ei și o rugă din priviri să nu își descarce necazul când el și Darius erau alături. Diana era obișnuită cu asemenea cenzuri și, de dragul tatălui ei, se liniști. De altfel, Ițenco spera că Darius, în postura de ascultător, își asigură bagajul necesar de informații pentru a trage concluzii ulterioare. Din acest punct de vedere, discreția lui Darius era spre confortul lui Ițenco, ceea ce plăcu bătrânului. De aici, seara decurse în termeni generali, cu scurte schimburi de opinii politice și umorul nelipsit al gazdei.
In casă, Leanța terminase cu bucătăria. Citi în Biblie un pasaj marcat la pagină cu o riglă din carton și, după ce așeză cartea pe noptieră, se îndreptă spre bibliotecă. Cu același suflu ca și cum ceva îi ardea în față, aruncă o privire de-a lungul unui raft și, punând mâna pe un volum, îl trase de cotor. Înclină cartea fără să o scoată cu totul dintre surate, mai suflă o părere de descântec, apoi o așeză la loc. Cu un aer de mulțumire, Leanța își puse o vestă din lână, își umplu buzunarele cu semințe prăjite și ieși în curte, unde petrecea anturajul vesel de fumători. Ițenco văzu calmul din expresia soției lui și dădu din cap cu mulțumire. Leanța, în schimb, avea o satisfacție de o mie de ori mai mare. Pentru că soțul ei detesta biblioteca, de multe ori amenințând că o va desființa spre a-și împlini cine știe ce proiect capricios, acesta se ferea de cărți ca dracul de tămâie. De fapt, Ițenco detesta snobismul nevestei sale, încrezător că ea nu citise mai mult de un sfert din multitudinea de volume prezente în casa lor. Dar asta nu prezenta o problemă pentru Leanța atât timp cât biblioteca i-a servit de refugiu de-a lungul carierei, de avantaj în disputele pe erudiție și de ascunzătoare a unor taine pe care femeia se pricepea să le facă nevăzute când ele rămâneau tot timpul sub nasul celuilalt. Ce taine au fost ascunse și eliminate, numai Leanța știa să spună. Cert este că acum, când vigilența soțului ei a scăzut considerabil la chemarea senectuții, femeia își rezerva îndrăzneala de a depozita în spatele cărților secrete de o importanță sporită.
Pe la ora patru dimineața, toată lumea din casă dormea. Leanța se trezi cu nevoia să meargă la baie și, după ce își deversă noxele, se opri la bibliotecă. Își aminti că, în urmă cu doar câteva ore, petrecuse un minut acolo și, temându-se că ar fi lăsat urme compromițătoare, trase volumul cu pricina.
—Daʼ ce faci, Lenuță, aici? se auzi șoapta soțului ei.
—Îmi iau o bulină, că mă doare capul.
—Și cauți așa, pe întuneric?
—Hai, domʼle, încetează, că trezești copiii!
Cu asta, merseră amândoi la culcare. Ițenco, deși dormea iepurește, ațipea repede. Ascultându-i sforăitul, Leanța își mișcă mâna dreaptă pe lângă corp, își depărtă elasticul chilotului de pe șold și scoase un pachețel din hârtie, meticulos împăturit. În același ritm, reuși să ascundă taina sub Biblie, fiind asigurată că soțul ei nu va umbla în veci acolo, considerând noptiera cu cele câteva cărți religioase drept altarul ei personal și inviolabil. Înainte să adoarmă, Leanța își aminti că, atât în ajunul Crăciunului, cât și în seara de revelion, Darius măsura biblioteca în lung și în lat, fascinat de prezența unor volume considerate rare. Și tare se felicită că avu inspirația să retragă taina înainte ca ginerele ei să se autoinvite la devorarea bogăției de literatură. În noaptea aceea, Leanța dormi cu spatele la noptieră și cu fața la soțul ei, suportând cu stoicism sforăitul acestuia. Aproape că zâmbea în somn, căci găsise deja locul în care va ascunde pachețelul cu sodă caustică dosit sub Biblia de pe noptieră.
-->
Comentarii
Lecturat cu drag... Felicitări!