Postările lui maria giurgiu (149)

Filtrează după

VRAJA IUBIRII

Mândruță cu stele -n priviri
Horeai la unison
cu sângele primăverii
de dor, pe valurile nopții,
-visul privighetorii!
- După un voinic,
Dragobete lunatic,
În ochi îți lăcrima
printre zăbrele,
inima!
- Porumbiță captivă
în lațul vânătorului cu ochi de sfinx
te-a descântat cu ochiul rău
- spiritu-i trufaș
Hulpav, în turnul său de vrăjitor galactic.
Ţintea iubirea, cu un arc de onix.
tresăltau rănite de săgețile
zburătorului,
două mere de aur,
sub spuma de borangic.
În flăcările macilor
descântai mistuită de dor,
descântai cu șoapte pătimașe,
desenai cercuri magice
cu pași de pisică,
desculță în noapte.

Citeste mai mult…

LAMPA VEŞNICIEI

LAMPA VEŞNICIEI

În zbuciumul vremurilor
lampa veșniciei
clipește anemic,
semn că lumea se afundă
- într-o noapte profundă.
soarele, implacabil şi flegmatic
încălzește global
dezgheţând permafrostul.
se refugiază disperaţi viruşii
tulburaţi din somnul lor prin milenii
desigilate
înfricoşătoare infecţii umblă anapoda
pe străzile secolului bântuit.
- satul înconjurat
de păduri seculare
îl deşertifică
omul avid şi corupt
- clipele curg neîntrerupt
și undele Argeșului
şoptesc infinite istorii
- mereu pe vechiul lor
crug.
Ieri la Mcdonalds
am cumpărat o cafea
fiind nevaccinată şi fără certificat
căutam din ochi un loc...
am zâmbit fericită
- câţiva tineri ce-şi beau cafeaua
pe stradă
mi-au făcut un semn să vin
pe banca de sub copac
- m-am aşezat şi din priviri
bând cafeaua
le-am mulţumit.
,,Credeţi că mai există scăpare de
Arafat şi de zidul discriminator
dintre vaccinaţi şi nevaccţinaţi
Doamnă"?
-mă interpelează privind aiurea
tânărul înalt,
aparent flegmatic, nepăsător
ce stă alături
picior peste picior
îşi soarbe cafeaua.
-Cred că da, îi răspund
dar luptând cu puterile minţii...
uniţi!

Citeste mai mult…

AL ŞAPTELEA FIU

motto< Faima pe care o oferă bogatiile sau frumusetea este trecatoare si fragila;desavarsirea mintii este o avere splendida si durabila. -Sallust-

.
Era în preajma sărbătorilor de iarnă a anului 2005.
Prin minte îmi dansează în ritm de Rock’n Roll gândul că în această noapte, viața mea a intrat pe făgașul hotărât de destin, iar eu nu voi mai fi niciodată cel de până ieri! Asta îmi ziceam, în vreme ce luptam să-mi recapăt stăpânire de sine și să nu-i trezesc pe bătrâni. Abia în următoarele zile mă voi ocupa să recuperez prada, cu multă discreție, neștiut de nimeni. Eram la prima încercare.
Sunt al șaptelea fiu, dintre șapte frați. am 22 de ani şi mă numesc Toni. În copilărie, mama care este o iscusită povestitoare, îmi împuia capul în toate serile cu povești. Fiind al șaptelea născut al său, conform unei vechi superstiții, credea că am primit un dar magic, la naștere. Era convinsă că îmi este scris în destin să pot înlătura din calea mea orice obstacol insurmontabil și că ași fi un custode al cheilor pentru ușile unor tainițe secrete, în spatele cărora stau ascunse comori nebănuite. Are o slăbiciune pentru tot ce ține de magie, şi când eram mic îmi plăcea mult să o ascult.
Asta, gândesc eu acum, a fost ideea ei pentru a se mai consola, fiindcă Dumnezeu nu s-a a îndurat să-i binecuvânteze viața, barem cu o fată așa cum își dorise. M-a adus pe lume târziu, în toamna vieții sale, când ceilalți frați deja crescuseră și începuseră să părăsească cuibul. Frații mă chemau când eram de-o șchioapă Ioan al mamei, în zeflemea, apropo de prezicerile sale. Fiind și o diferenţă cam mare de vârstă între noi, mă mai numeau și Ceaușel!
Cuibul familiar e căsuţa noastră bătrânească de la marginea satului, cuibărit la poala bătrânului deal și al pădurii tainice ce-i îmbracă coastele străvechi.
Toate prezicerile mamei însă, s-au lăsat așteptate zadarnic.
La cei 22 de ani ai mei, de curând, tocmai am avut ocazia să-mi dau seama despre nestatornicia destinului și a dragostei. Frumoasa mea iubită mi-a zdrobit inima, trădându-mă. Nu pentru că nu mă iubea şi pentru că eram un coate goale, cu puține parale și deci vocea inimii a pierdut partida în fața circumstanțelor rațiunii. Perspectivele mele pentru o viață de om așezat pe placul mamei, s-au dus pe apa Sâmbetei.
În prezent, bătrânii mei sunt la pensie și se ocupă de gospodărie, de grădinărit și de mica noastră livadă. Tata a devenit un expert în altoit pomi și grație priceperii sale, avem fructe după pofta inimii. Mama are o ogradă de păsări de curte, una și una; găini, rațe, curcani și bibilici pe care eu nu le prea îndrăgesc fiind foarte gălăgioase. Sunt bătrâni și cu trecerea timpului povara anilor le atârnă tot mai grea și le gârbovește trupurile împuținate din cauza muncii împovărătoare, a reumatismelor și durerilor prin toate mădularele. Pensiile lor sunt neîndestulătoare, mai cu seamă, că o bună parte merg în buzunarele doctorilor și pe medicamente, Tata este suferind cu inima. Corvoadele în gospodărie devin tot mai greu de dus la capăt de ei și automat, trec pe singurii umeri tineri și vânjoși la îndemână, ai mei. Eu sunt unicul rămas în cuibul părintesc. Nici prieteni nu am cine știe ce în sat, căci au rămas mai mult bătrânii. Tinerii s-au dus la oraș sau în străinătate în căutarea norocului.
Mama mă tot îndemna să mă însor și să-i aduc și o fată în casă, să-i bucure bătrânețile fiindcă Dumnezeu i-a dat numai băieți. Gândul meu până nu de mult era că i se va împlini dorința. Îmi pusesem inima gaj în mâinile iubitei mele preafrumoase, Ilinca lui Zavaidoc din Văleni. Dar cum tocmai vă povesteam mai devreme, soarta nu ne-o hotărâm noi și după opiniile tatei care sunt un pic în contradicție cu ale maică-mii, se pare că e scrisă pe undeva, de cineva ce se ține de farse, încă de a când ne naștem.
După terminarea liceului m-am angajat ca vânzător într-un mare magazin de electronice, în orașul cel mai apropiat de satul nostru, unde lucrez încă și urmez cursurile la distanță, la Universitatea dintr-un oraş apropiat cu multe sacrificii, fiind mereu la strâmtoare cu banii.
Până am reușit să-mi cumpăr o vechitură de mașină, o Dacia, am făcut naveta între oraș și casa părintească cu autobuzul. În acea perioadă m-am împrietenit cu Ionuț, un băiat din localitate, care lucra și el în oraș și de multe ori când mă vedea în stație așteptând autobuzul, mă invita să vin cu el cu mașina, un Volkswagen Golf la mâna a doua. Având în vedere că locul său de muncă era aproape de al meu, eu acceptam bucuros. Ulterior, am descoperit că Ionuţ urma la zi cursurile aceleiași universități ca și mine și împărtășea două din cele trei mari pasiuni ale mele: muzica Rock și informatică, mai precis pasiunea pentru hakeraj, în sensul bun al cuvântului. Dorea foarte mult să se remarce, pentru a lucra cu firme de marcă și a fi bine plătit. În condiții normale firmele mari refuzau tineri ca noi, cu studiile neterminate și fără referințe. Ideea mi-a părut colosală şi am aderat cu entuziasm la ea. Amândoi eram hotărâți să ne demonstrăm talentele și valoarea şi ne străduiam din răsputeri să ajungem cei mai buni.
Împreună, o vreme, am format o echipă teribilă. El m-a introdus și în cercuri mai selecte și secrete de hackeri, de la care am învățat multe. Am devenit prieteni buni și de încredere. Deveniserăm între timp şi foarte pricepuţi în noua meserie. Secretul acesta îl cunoaştem doar noi. Nimeni din familie sau din sat, nu aveau nici cea mai vagă idee de performanţele mele.
Cam în timpul acela am observat un lucru ciudat: când mă opream la bufet în sat să iau o bere și să mai schimb o vorbă cu vechi prieteni și cunoscuți, aceștia, se opreau brusc din discuții și mă priveau stingheriți. Când salutam și ceream voie să mă așez alături, ei se ridicau scuzându-se și o roiau în mare grabă. La început nu am dat importanță fenomenului, care ar fi trebuit să-mi dea de gândit dar în scurt timp am fost adus cu picioarele pe pământ într-un mod cât se poate de brutal. Am aflat toate detaliile mai târziu, de la mama, când într-o seară m-am întors acasă complet distrus. Tocmai avusesem parte de revelaţia care îmi deschisese ochii despre trădare Ilincăi.
Mama ca să-mi aline supărarea m-a luat deoparte și mi-a oblojit rănile sufleteşti cum s-a price put mai bine. Mi-a povestit cele ce urmează:
, Vine taica acasă într-o seară, supărat foc, intră pe ușă ca o furtună, trântește căciula pe masă și înjura printre dinți, doar, doar că mama să-l întrebe ce pricină are de e supărat, ceea ce s-a și întâmplat.
- Ce ai măi Ghiță, ce-ți cășună pe căciulă mă, iar trăseși la măsea cu prietenul tău Pișpiriul și ți se urcă zaibărul la cap? Vezi că te trimit să dormi în coteț cu celălalt Ghiță, dacă nu-ți strunești năbădăii, i-a zis Profira sărindu-i țandăra din cauză că el nu înceta deloc cu bodogăneala.
- Nu sunt beat Profiră, răspunde în cele din urmă. Nu-mi mai arse de băut, când auzii ocara ce căzu pe capul nostru!
- Ce ocară mă omule? El se codea să-i răspundă. Zii totuși Ghiță, ia-ți inima-n dinți și zii, îl îndemnă ea mieros, deși în sinea ei începuse să dea în clocot, presimțind o furtună!
- Hai că-ți zic nevastă, că până la urmă tot îți vor ajunge zvonurile la urechi! Toni al nostru e gay și tare îmi e frică că în loc de o noră în casă, o să ni-l aducă pe Ionuț al lui Vespe, iubitul lui!
- Ce ziseşi mă prăpăditule??? Mă, să știi că încerc făcălețul pe cocoașa ta bețivane, așa să știi, dacă ajunseși să-ți defăimezi copilul!
- Să mă bată Dumnezeu Profiră, dacă aș face eu una ca asta copilului meu! E ceea ce aflai de la Nae al lui Fleașcă. Care și el îi auzi vorbind, pe alde Porcărete, Pițigoi și alții care fuseră în crâșmă la Martalogu înainte să intru eu, să-mi cumpăr țigări. Abia pusei piciorul în crâșmă și tăcură toți ca la comandă, deși înainte să intru auzii din stradă hohotele lor de râs. Nae Fleașcă îndrăzni să-mi zică cele ce se discută de Toni, că el află de la ei și ei aflară de la Zavaidoc, care știa de la Ilinca, fiică-sa, care cică, e cătrănită rău, că Toni o trădează cu Ionuț al lui Vespe! Am simțit că-mi cade tavanul cârcimii în cap și venii acasă cătrănit de necaz.
- Mă, Ghiță, să ştii că eu nu cred așa o bazaconie despre Toni al nostru, cu Ionuț! Știu de la Toni, că Ionuț îi e prieten bun și au amândoi aceleași pasiuni, pentru computere și muzica aia diavolească, Rock, iar eu nu văd nimic rău și necurat în prietenia băieților, că doar îl știi și pe Ionuț. Îi om cuminte, deștept, educat că doar vine pe la noi uneori, și i se citește pe față că-i om la locul lui, și nu un stricat la cap, bată-i Dumnezeu pe cei spurcați și perverși la cuget, iscători de zvonuri otrăvite pe seama copilului meu, își făcu ea cruce cu ochii spre icoana din perete! Psihoza asta, că doi oameni dacă-s prieteni, musai să fie și gay numai nenorociții ăștia cu televizorul au scornit-o, fiindcă așa e pe la străinii ăia din occident, vai de păcatele lor! Ce mă omule de ești așa încuiat la cap și nu le-ai zis-o bețivilor ăia, că dacă Porcăreţe și Pițigoi și ceilalți care-și fac veacul în crâșmă, bârfesc pe seama altora și beau cot, la cot până cad pe sub mese și adorm unii peste alții sunt și ei gay? Pe mama când o apucă furiile, din bună ca pâinea caldă, devine foarte aprigă ca o scorpie și în seara aceea, avea și de ce. Toni al nostru se topește de dragul fetei ăleia zălude, Ilinca lui Zavaidoc, continuă ea cu obidă în glas, dar după ea mai umblă și balamutul ăla de Șandru, Interlopul, că nimic de zis, fata e frumoasă foc dar cu minte scurtă. Dacă tac-so știe de tărășenia asta de la Ilinca, bag mâna-n foc, că scorneala asta e făcătura interlopului, ca să înlăture din calea lui concurentul la favorurile ușuraticei aceleia, adică pe Toni al nostru! Tu care știi de iubirea lui pentru păcătoasă, cum ai putut să taci și să crezi ce zic proștii și bețivii ăia? Ești un mut și te-ai ramolit de tot! Bietul tată amuțise și o asculta, încercând să-și vână-n fire. Păi știu și eu câteva lucruri, continuă Profira să se ambaleze, despre care până acum am preferat să păstrez discreția și pe care le-am aflat de la o prietenă, din Văleni, chiar din sat cu Ilinca. Pia mi-a zis cu vreo două săptămâni în urmă, că fătuca asta cu două fețe, a lui Zavaidoc umblă cu Șandru. A văzut-o cu ochii ei plecând cu el, în mașina aia mare, nouă a lui, VOLKSWAGEN TUAREG, de mai multe ori către oraș, și mai zicea Pia, că de când e cu el, apare îmbrăcată zilnic cu alte lucruri noi și scumpe, de marcă și la gât poartă salbă groasă de aur și smaralde, brățară și cercei la fel, pe care taică-su în nici un caz nu i le-a cumpărat, că abia își duc zilele și ei cu ce câștigă el, ca tractorist.
- Aha, deci așa stă treaba, de fapt! Fata e trădătoarea. Jinduiește după banii interlopului! Ce ticăloși!
- Ia zi-i tu, măi Ghiță, după capul tău ăla deștept! Crezi că își cheltuie Interlopul banii cu ea fără să aibă și el ce-și dorește? Eu am tăcut și nu am plimbat vorba pe seama ei, că mi-e tare milă de prostul meu de Toni. E îndrăgostit nebunește de ea, ceea ce unui gay nu i se putea întâmpla, dar acum nu mai tac! Băiatul meu nu e gay! Așa să știi tu, omule și dacă ai putut să crezi asta, chiar că nu ești mai breaz ca gașca aia de bețivi, ce scornesc vorbe pe seama altora. Perverșii dracului și nu vreau să mai știu de tine!
- Profiro, zău că nu cred așa ceva și nici nu-i zic băiatului! Ştiu ce fac acum! Mă întorc la cârciumă și am eu ac de cojocul bețivanilor ăia perverși, care împrăștie zvonuri false pe seama lui Toni!
- De obicei, eu zic să nu calci în crâșmă dar de astă dată fă cum ziseși, îl îndemnă mama! Tata a plecat înapoi la crâșma lui Martalogu, să pună zăbală zvonurilor, însă gura lumii nu o astupă decât pământul, cum bine glăsuiește proverbul. Vorbele rele odată ce au prins rădăcini, sunt ca buruienile. Așa și cu zvonul că eu aşi fi gay. Deși neadevărat, a sădit îndoiala în mintea oamenilor din sat, în privința mea și astfel mi-au pătat reputația și marcat viața, zguduindu-mi convingerile despre cinste și onestitate, din temelii. Când am aflat toate detaliile și am reușit să înțeleg de unde primisem lovitura, era deja târziu.
Încă nu aflasem de zvonul care circula pe seama mea și nici de Ilinca și Șandru, până când într-o sâmbătă seara la discotecă aveam întâlnire cu ea și mi-a tras plasă.
Îmi făceam gânduri negre să nu fi pățit ceva, mai cu seamă că nu răspundea nici la telefon, nici la mareea de mesaje care plecau de la mine și se izbeau de recifurile tăcerii sale. După mai bine de două ore de așteptare și amețit de câtă bere consumasem ca să-mi înec deziluzia, mi-am pierdut răbdarea și m-am smuls din scaunul de la bar, ca să plec. Am plătit consumația și tocmai când să ies, ușa e dată de perete înainte să pun eu mâna pe clanță și înlăuntru dă năvală odată cu valul de parfumuri tomnatice, (fiind început de octombrie), un grup vesel de fete, vreo patru la număr, în mijlocul cărora pășea Șandru, înalt colțuros și masiv ca un taur. Privirile ochilor săi porcini, căprui spălăcit, bulbucați m-au privit sfidători câteva clipe afișând pe fața lui lătăreață un rânjet dezgustător. Am citit clar în ei, îngustime de minte și lipsa de principii sau scrupule. Plin de înfumurare a trecut pe lângă mine, dându-mi un cot ca și cum eram invizibil. Apoi a pășit țanțoș ca un don Juan înconjurat de curtezane, înțolit cu boarfe de marcă, după ultimul răcnet al modei dar care stăteau să pleznească pe trupul său mătăhălos și pe ceafa-i lată ca de bivol. Ma privit batjocoritor de sub ciuful de păr negru, sârmos, îmbâcsit de prea mult gel, pieptănat spre vârful capului ca o creastă de cocoș galez și m-a trăznit un val de greață de la mirosul puternic al parfumului său scump amestecat cu sudoare. Parfumul trebuia să fi fost tot ceva de marcă, căci el nu se compromitea cu lucruri ieftine.
Mi-a întors stomacul pe dos simpla-i prezenţă. Când am realizat că una dintre fetele care ciripeau în jurul lui ca niște găini în călduri era chiar Ilinca, senzația a devenit iminentă, de necontrolat. Arăta mai trăsnet ca oricând ticăloasa. Inevitabil atrăgea asupră-i toate privirile masculine existente la fața locului, cu coama ei de cârlionți blonzi ce îi încadrau ca o aureolă divină ovalul frumos al feței, cu ochii ca două safire, ce străluceau mai tare decât lanțul gros de aur cu smaralde pe care nu îl mai văzusem până atunci la gâtul ei și radiind fericire. Are multă carismă și e frumoasă, că eclipsează până și luminile reflectoarelor din discotecă. Era îmbracă extrem de sexi. Și un sfânt și-ar fi pierdut capul văzând-o. Aceasta, explică pe deplin reacția mea de greață cu leșin, ca și cum aș fi încasat un pumn în plexul solar, zărind alături de ea pe cel mai înverșunat dușman și rival al meu.
Cred că arătam ca o curcă plouată în comparație cu țanțoșul Șandru. Așa îmi explic privirile ei pline de milă și jale când a dat cu ochii de mine. S-a desprins din grupul vestalelor cu discreție și m-a tras ușor deoparte, încercând să mă îndepărteze și să mă împingă spre ieșire ca să împiedice scene penibile. Restul grupului, de o veselie excesivă care eclipsase toată suflarea din discotecă, s-au oprit la bar. Ochii celor mai mulți însă au rămas lipiți ca atrași de o vrajă, de scânteietoarea mea iubită și evident că strălucirea frumuseții sale s-a răsfrânt și asupra jalnicei mele persoane. Ochii curioșilor păreau impresionaţi şi intrigați totodată, de suferința devastantă zugrăvită pe chipul meu livid, provocată de crizele acute de gelozie amestecate cu senzațiile la fel de acute de vomă, care laolaltă îmi răscoleau stomacul, contorsionându-mi chipul plăcut, altfel, schimonosit de chinurile iadului di cauza iubirii mele trădate.
- Oh, Toni, am uitat de întâlnirea noastră dragule, mi-a mormăit la ureche! Scuză-mă, mi-a mai susurat cu glas graseiat Ilinca, foarte compătimitoare, impresionată de figura mea devastată! În momentul acela se apropie matahala de Șandru și-mi dă lovitura de grație. În tăcerea ce se coborâse în bar la un semn al său, se apropie și îmi zise cu un rânjet batjocoritor, în vreme ce toată suflarea prezentă era cu ochii pe noi:
- Ce e mă sărăntocule, încerci să-ți salvezi reputația proastă, prin diversiune, afișându-te cu Ilinca și prefăcându-te suferind de iubire trădată? E o doamnă, că în loc să te disprețuiască, te compătimește și te apără, gay prăpădit!
Fii bărbat... sau doamnă și recunoaște că ești gay! Hă, hă, hă se forța să râdă, rotindu-și ochii bulbucați și etalându-și dinții galbeni și mi-a suflat în față un miros atât de urât din gură, de am simțit că mă ia leșinul! Cred că și pe Ilinca a simțit impactul duhorii, căci nu și-a putut controla la timp, gestul de a-și strâmba năsucul ei fin și ascunde grimasă de silă, provocată de respirația lui urât mirositoare. Această constatare mi-a dat o satisfacție sadică, lucru care m-a făcut să-mi mai revin în fire, ca o gură de oxigen la un asfixiat. Limbajul trupului ei îi trăda involuntar trăirile, ce contraziceau aparențele. În sinea sa mă preferă pe mine dar devenise meschină, din frica de sărăcie. Jalnic nu? Cum își bate joc viața de noi sau noi de ea!
- Eu nu sunt gay mă boule, am apucat să zic, o iubesc încă pe trădătoarea asta, am arătat spre ea întărâtat la culme și poate să ți-o confirme, că am fost fericiți împreună, până să o cumperi tu!
Poate că berea aceea avusese ceva în ea, sau poate, naiba știe... Mirosurile amestecate și grețoase sau altceva, dar senzația de rău se accentua concomitent cu valul de cea mai pură ură și umilință care îmi invada sufletul și toată ființa, ca o otravă. Simțeam acut nevoia să vomit. M-am repezit la el hotărât să-l sugrum. Ilinca însă s-a interpus iar între noi. Am simţit că dacă nu ies imediat, riscam să mă prăbușesc la picioarele lor. Impactul sentimentelor contradictorii ce le trăiam era atât de puternic, încât acționau ca un drog. Într-un efort suprem de demnitate am găsit forța să o împing cu brutalitate cât colo, pe ea, care-mi stătea în cale să nu sar la gâtul lui. I-am șuierat cu răutate femeii ce o iubeam cu tot sufletul:
- Ești o ticăloasă și o trădătoare ordinară! Invenția asta, cum că aș fi gay e o calomnie mârșavă, inventată de voi doi! Puteai fi cinstită cu mine și să-mi mărturisești că preferi banii lui și tot ce-ți cumpăra, ca de pildă lanțul ăsta scump! Ticăloaso care te vinzi!!! Nu vreau să te mai văd în toată viața mea!
- Toniii! Nu-mi vorbi astfel, nu e ce -ți închipui tu, așteaptă să-ți explic și vei înțelege că te înșeli!
Nu puteam să o mai cred. Am ieșit împleticit pe ușă, alergând până la marginea drumului în noaptea răcoroasă, unde mi-am golit stomacul de focul mistuitor al otrăvii trădării. Mi–am recăpătat cumpătul încet, respirând aerul curat al pădurii din vecinătate și ascultând întins pe iarbă, clipocitul cristalin al apei unui pârâu ce curgea în apropiere. Atunci, în acele clipe amare, am luat hotărârea care mi-a schimbat viața și pe care nu o regret.
În ultimele luni Toni a muncit pe brânci pentru a deveni un excelent specialist într-ale pirateriei pe web. În timp ce își perfecționa metodele de hackeraj, se simțea asemenea viscolului din această noapte. Mânat de o dorință nestăvilită și o ambiție drăcească, pentru a-și trezi acele daruri magice ce credea el, că le poseda de la naștere. O făcea cu credința fermă, că numai astfel va reuși să schimbe pentru totdeauna destinul său comun, mediocru, lipsit de perspective de viitor, ca al majorității tinerilor de condiție umilă, din România. Cel puțin această era concluzia lui actuală, asupra vieții.
În noaptea asta, demonii din interiorul ființei mele s-au luat la întrecere cu demonii care mână Viscolul să răstoarne temeliile lumii și simt că sunt la fel de puternici! Mă simt un învingător și împăcat cu destinul meu, conștient că povestea mamei mele despre cel de-al șaptelea fiu, e reală! E destinul!
O imagine fugară a unor ochi de smarald şi a unor cârlionţi blonzi ce-i mângâiau chipul cu dulceaţă în timpul unui sărut îi fulgeră o clipă inima de învingător, dar suflul rece al viscolului destrămă vedenia minţii, spulberând-o într-un nor de stele de gheaţă.
Toni se strădui într-un acces de exaltare, să străpungă cu privirile imensitatea imperiului alb, cufundat în întunecimea neliniștitoare a nopții fieratice. Privirile ochilor săi ageri ca ai vulturilor, negrii, migdalați și adumbriți de franjul genelor lungi scânteiază îmbătate de succesul îndelungatelor strădanii de a sparge codurile secrete, considerate de regulă inaccesibile.
, Din avanpostul meu, excitat de propria-mi luptă, mă bucur de victorie. Privesc lupta stihiilor iernii, de la ferestrele micuțe ale casei noastre ce tremură zgribulită la poalele dealului. Vechea noastră casă în stil rustic o asemui cu un far salvator clipind în noapte. Pentru familia mea ea e un simbol al binelui absolut. Veghează la siguranța noastră ascunsă printre livezile scufundate într-o mare de omăt, în toiul viscolului nebun. Din livadă își înalță brațele înțepenite de ger crengile disperate, chemând adâncimile nopţii în ajutor.
Pentru mine simt cum tocmai a devenit deodată un fel de casă din turtă dulce pentru pitici, care nu mă mai încape. Mă simt ciudat, străin şi nelalocul meu şi îmi dau seama că trebuie să plec. A sosit momentul când trebuie să zbor cu propriile-mi aripi şi să înfrunt stihiile până voi atinge limanul visat.

Citeste mai mult…

AL ŞAPTELEA FIU

motto< Faima pe care o oferă bogatiile sau frumusetea este trecatoare si fragila;desavarsirea mintii este o avere splendida si durabila. -Sallust-

.
Era în preajma sărbătorilor de iarnă a anului 2005.
Prin minte îmi dansează în ritm de Rock’n Roll gândul că în această noapte, viața mea a intrat pe făgașul hotărât de destin, iar eu nu voi mai fi niciodată cel de până ieri! Asta îmi ziceam, în vreme ce luptam să-mi recapăt stăpânire de sine și să nu-i trezesc pe bătrâni. Abia în următoarele zile mă voi ocupa să recuperez prada, cu multă discreție, neștiut de nimeni. Eram la prima încercare.
Sunt al șaptelea fiu, dintre șapte frați. am 22 de ani şi mă numesc Toni. În copilărie, mama care este o iscusită povestitoare, îmi împuia capul în toate serile cu povești. Fiind al șaptelea născut al său, conform unei vechi superstiții, credea că am primit un dar magic, la naștere. Era convinsă că îmi este scris în destin să pot înlătura din calea mea orice obstacol insurmontabil și că ași fi un custode al cheilor pentru ușile unor tainițe secrete, în spatele cărora stau ascunse comori nebănuite. Are o slăbiciune pentru tot ce ține de magie, şi când eram mic îmi plăcea mult să o ascult.
Asta, gândesc eu acum, a fost ideea ei pentru a se mai consola, fiindcă Dumnezeu nu s-a a îndurat să-i binecuvânteze viața, barem cu o fată așa cum își dorise. M-a adus pe lume târziu, în toamna vieții sale, când ceilalți frați deja crescuseră și începuseră să părăsească cuibul. Frații mă chemau când eram de-o șchioapă Ioan al mamei, în zeflemea, apropo de prezicerile sale. Fiind și o diferenţă cam mare de vârstă între noi, mă mai numeau și Ceaușel!
Cuibul familiar e căsuţa noastră bătrânească de la marginea satului, cuibărit la poala bătrânului deal și al pădurii tainice ce-i îmbracă coastele străvechi.
Toate prezicerile mamei însă, s-au lăsat așteptate zadarnic.
La cei 22 de ani ai mei, de curând, tocmai am avut ocazia să-mi dau seama despre nestatornicia destinului și a dragostei. Frumoasa mea iubită mi-a zdrobit inima, trădându-mă. Nu pentru că nu mă iubea şi pentru că eram un coate goale, cu puține parale și deci vocea inimii a pierdut partida în fața circumstanțelor rațiunii. Perspectivele mele pentru o viață de om așezat pe placul mamei, s-au dus pe apa Sâmbetei.
În prezent, bătrânii mei sunt la pensie și se ocupă de gospodărie, de grădinărit și de mica noastră livadă. Tata a devenit un expert în altoit pomi și grație priceperii sale, avem fructe după pofta inimii. Mama are o ogradă de păsări de curte, una și una; găini, rațe, curcani și bibilici pe care eu nu le prea îndrăgesc fiind foarte gălăgioase. Sunt bătrâni și cu trecerea timpului povara anilor le atârnă tot mai grea și le gârbovește trupurile împuținate din cauza muncii împovărătoare, a reumatismelor și durerilor prin toate mădularele. Pensiile lor sunt neîndestulătoare, mai cu seamă, că o bună parte merg în buzunarele doctorilor și pe medicamente, Tata este suferind cu inima. Corvoadele în gospodărie devin tot mai greu de dus la capăt de ei și automat, trec pe singurii umeri tineri și vânjoși la îndemână, ai mei. Eu sunt unicul rămas în cuibul părintesc. Nici prieteni nu am cine știe ce în sat, căci au rămas mai mult bătrânii. Tinerii s-au dus la oraș sau în străinătate în căutarea norocului.
Mama mă tot îndemna să mă însor și să-i aduc și o fată în casă, să-i bucure bătrânețile fiindcă Dumnezeu i-a dat numai băieți. Gândul meu până nu de mult era că i se va împlini dorința. Îmi pusesem inima gaj în mâinile iubitei mele preafrumoase, Ilinca lui Zavaidoc din Văleni. Dar cum tocmai vă povesteam mai devreme, soarta nu ne-o hotărâm noi și după opiniile tatei care sunt un pic în contradicție cu ale maică-mii, se pare că e scrisă pe undeva, de cineva ce se ține de farse, încă de a când ne naștem.
După terminarea liceului m-am angajat ca vânzător într-un mare magazin de electronice, în orașul cel mai apropiat de satul nostru, unde lucrez încă și urmez cursurile la distanță, la Universitatea dintr-un oraş apropiat cu multe sacrificii, fiind mereu la strâmtoare cu banii.
Până am reușit să-mi cumpăr o vechitură de mașină, o Dacia, am făcut naveta între oraș și casa părintească cu autobuzul. În acea perioadă m-am împrietenit cu Ionuț, un băiat din localitate, care lucra și el în oraș și de multe ori când mă vedea în stație așteptând autobuzul, mă invita să vin cu el cu mașina, un Volkswagen Golf la mâna a doua. Având în vedere că locul său de muncă era aproape de al meu, eu acceptam bucuros. Ulterior, am descoperit că Ionuţ urma la zi cursurile aceleiași universități ca și mine și împărtășea două din cele trei mari pasiuni ale mele: muzica Rock și informatică, mai precis pasiunea pentru hakeraj, în sensul bun al cuvântului. Dorea foarte mult să se remarce, pentru a lucra cu firme de marcă și a fi bine plătit. În condiții normale firmele mari refuzau tineri ca noi, cu studiile neterminate și fără referințe. Ideea mi-a părut colosală şi am aderat cu entuziasm la ea. Amândoi eram hotărâți să ne demonstrăm talentele și valoarea şi ne străduiam din răsputeri să ajungem cei mai buni.
Împreună, o vreme, am format o echipă teribilă. El m-a introdus și în cercuri mai selecte și secrete de hackeri, de la care am învățat multe. Am devenit prieteni buni și de încredere. Deveniserăm între timp şi foarte pricepuţi în noua meserie. Secretul acesta îl cunoaştem doar noi. Nimeni din familie sau din sat, nu aveau nici cea mai vagă idee de performanţele mele.
Cam în timpul acela am observat un lucru ciudat: când mă opream la bufet în sat să iau o bere și să mai schimb o vorbă cu vechi prieteni și cunoscuți, aceștia, se opreau brusc din discuții și mă priveau stingheriți. Când salutam și ceream voie să mă așez alături, ei se ridicau scuzându-se și o roiau în mare grabă. La început nu am dat importanță fenomenului, care ar fi trebuit să-mi dea de gândit dar în scurt timp am fost adus cu picioarele pe pământ într-un mod cât se poate de brutal. Am aflat toate detaliile mai târziu, de la mama, când într-o seară m-am întors acasă complet distrus. Tocmai avusesem parte de revelaţia care îmi deschisese ochii despre trădare Ilincăi.
Mama ca să-mi aline supărarea m-a luat deoparte și mi-a oblojit rănile sufleteşti cum s-a price put mai bine. Mi-a povestit cele ce urmează:
, Vine taica acasă într-o seară, supărat foc, intră pe ușă ca o furtună, trântește căciula pe masă și înjura printre dinți, doar, doar că mama să-l întrebe ce pricină are de e supărat, ceea ce s-a și întâmplat.
- Ce ai măi Ghiță, ce-ți cășună pe căciulă mă, iar trăseși la măsea cu prietenul tău Pișpiriul și ți se urcă zaibărul la cap? Vezi că te trimit să dormi în coteț cu celălalt Ghiță, dacă nu-ți strunești năbădăii, i-a zis Profira sărindu-i țandăra din cauză că el nu înceta deloc cu bodogăneala.
- Nu sunt beat Profiră, răspunde în cele din urmă. Nu-mi mai arse de băut, când auzii ocara ce căzu pe capul nostru!
- Ce ocară mă omule? El se codea să-i răspundă. Zii totuși Ghiță, ia-ți inima-n dinți și zii, îl îndemnă ea mieros, deși în sinea ei începuse să dea în clocot, presimțind o furtună!
- Hai că-ți zic nevastă, că până la urmă tot îți vor ajunge zvonurile la urechi! Toni al nostru e gay și tare îmi e frică că în loc de o noră în casă, o să ni-l aducă pe Ionuț al lui Vespe, iubitul lui!
- Ce ziseşi mă prăpăditule??? Mă, să știi că încerc făcălețul pe cocoașa ta bețivane, așa să știi, dacă ajunseși să-ți defăimezi copilul!
- Să mă bată Dumnezeu Profiră, dacă aș face eu una ca asta copilului meu! E ceea ce aflai de la Nae al lui Fleașcă. Care și el îi auzi vorbind, pe alde Porcărete, Pițigoi și alții care fuseră în crâșmă la Martalogu înainte să intru eu, să-mi cumpăr țigări. Abia pusei piciorul în crâșmă și tăcură toți ca la comandă, deși înainte să intru auzii din stradă hohotele lor de râs. Nae Fleașcă îndrăzni să-mi zică cele ce se discută de Toni, că el află de la ei și ei aflară de la Zavaidoc, care știa de la Ilinca, fiică-sa, care cică, e cătrănită rău, că Toni o trădează cu Ionuț al lui Vespe! Am simțit că-mi cade tavanul cârcimii în cap și venii acasă cătrănit de necaz.
- Mă, Ghiță, să ştii că eu nu cred așa o bazaconie despre Toni al nostru, cu Ionuț! Știu de la Toni, că Ionuț îi e prieten bun și au amândoi aceleași pasiuni, pentru computere și muzica aia diavolească, Rock, iar eu nu văd nimic rău și necurat în prietenia băieților, că doar îl știi și pe Ionuț. Îi om cuminte, deștept, educat că doar vine pe la noi uneori, și i se citește pe față că-i om la locul lui, și nu un stricat la cap, bată-i Dumnezeu pe cei spurcați și perverși la cuget, iscători de zvonuri otrăvite pe seama copilului meu, își făcu ea cruce cu ochii spre icoana din perete! Psihoza asta, că doi oameni dacă-s prieteni, musai să fie și gay numai nenorociții ăștia cu televizorul au scornit-o, fiindcă așa e pe la străinii ăia din occident, vai de păcatele lor! Ce mă omule de ești așa încuiat la cap și nu le-ai zis-o bețivilor ăia, că dacă Porcăreţe și Pițigoi și ceilalți care-și fac veacul în crâșmă, bârfesc pe seama altora și beau cot, la cot până cad pe sub mese și adorm unii peste alții sunt și ei gay? Pe mama când o apucă furiile, din bună ca pâinea caldă, devine foarte aprigă ca o scorpie și în seara aceea, avea și de ce. Toni al nostru se topește de dragul fetei ăleia zălude, Ilinca lui Zavaidoc, continuă ea cu obidă în glas, dar după ea mai umblă și balamutul ăla de Șandru, Interlopul, că nimic de zis, fata e frumoasă foc dar cu minte scurtă. Dacă tac-so știe de tărășenia asta de la Ilinca, bag mâna-n foc, că scorneala asta e făcătura interlopului, ca să înlăture din calea lui concurentul la favorurile ușuraticei aceleia, adică pe Toni al nostru! Tu care știi de iubirea lui pentru păcătoasă, cum ai putut să taci și să crezi ce zic proștii și bețivii ăia? Ești un mut și te-ai ramolit de tot! Bietul tată amuțise și o asculta, încercând să-și vână-n fire. Păi știu și eu câteva lucruri, continuă Profira să se ambaleze, despre care până acum am preferat să păstrez discreția și pe care le-am aflat de la o prietenă, din Văleni, chiar din sat cu Ilinca. Pia mi-a zis cu vreo două săptămâni în urmă, că fătuca asta cu două fețe, a lui Zavaidoc umblă cu Șandru. A văzut-o cu ochii ei plecând cu el, în mașina aia mare, nouă a lui, VOLKSWAGEN TUAREG, de mai multe ori către oraș, și mai zicea Pia, că de când e cu el, apare îmbrăcată zilnic cu alte lucruri noi și scumpe, de marcă și la gât poartă salbă groasă de aur și smaralde, brățară și cercei la fel, pe care taică-su în nici un caz nu i le-a cumpărat, că abia își duc zilele și ei cu ce câștigă el, ca tractorist.
- Aha, deci așa stă treaba, de fapt! Fata e trădătoarea. Jinduiește după banii interlopului! Ce ticăloși!
- Ia zi-i tu, măi Ghiță, după capul tău ăla deștept! Crezi că își cheltuie Interlopul banii cu ea fără să aibă și el ce-și dorește? Eu am tăcut și nu am plimbat vorba pe seama ei, că mi-e tare milă de prostul meu de Toni. E îndrăgostit nebunește de ea, ceea ce unui gay nu i se putea întâmpla, dar acum nu mai tac! Băiatul meu nu e gay! Așa să știi tu, omule și dacă ai putut să crezi asta, chiar că nu ești mai breaz ca gașca aia de bețivi, ce scornesc vorbe pe seama altora. Perverșii dracului și nu vreau să mai știu de tine!
- Profiro, zău că nu cred așa ceva și nici nu-i zic băiatului! Ştiu ce fac acum! Mă întorc la cârciumă și am eu ac de cojocul bețivanilor ăia perverși, care împrăștie zvonuri false pe seama lui Toni!
- De obicei, eu zic să nu calci în crâșmă dar de astă dată fă cum ziseși, îl îndemnă mama! Tata a plecat înapoi la crâșma lui Martalogu, să pună zăbală zvonurilor, însă gura lumii nu o astupă decât pământul, cum bine glăsuiește proverbul. Vorbele rele odată ce au prins rădăcini, sunt ca buruienile. Așa și cu zvonul că eu aşi fi gay. Deși neadevărat, a sădit îndoiala în mintea oamenilor din sat, în privința mea și astfel mi-au pătat reputația și marcat viața, zguduindu-mi convingerile despre cinste și onestitate, din temelii. Când am aflat toate detaliile și am reușit să înțeleg de unde primisem lovitura, era deja târziu.
Încă nu aflasem de zvonul care circula pe seama mea și nici de Ilinca și Șandru, până când într-o sâmbătă seara la discotecă aveam întâlnire cu ea și mi-a tras plasă.
Îmi făceam gânduri negre să nu fi pățit ceva, mai cu seamă că nu răspundea nici la telefon, nici la mareea de mesaje care plecau de la mine și se izbeau de recifurile tăcerii sale. După mai bine de două ore de așteptare și amețit de câtă bere consumasem ca să-mi înec deziluzia, mi-am pierdut răbdarea și m-am smuls din scaunul de la bar, ca să plec. Am plătit consumația și tocmai când să ies, ușa e dată de perete înainte să pun eu mâna pe clanță și înlăuntru dă năvală odată cu valul de parfumuri tomnatice, (fiind început de octombrie), un grup vesel de fete, vreo patru la număr, în mijlocul cărora pășea Șandru, înalt colțuros și masiv ca un taur. Privirile ochilor săi porcini, căprui spălăcit, bulbucați m-au privit sfidători câteva clipe afișând pe fața lui lătăreață un rânjet dezgustător. Am citit clar în ei, îngustime de minte și lipsa de principii sau scrupule. Plin de înfumurare a trecut pe lângă mine, dându-mi un cot ca și cum eram invizibil. Apoi a pășit țanțoș ca un don Juan înconjurat de curtezane, înțolit cu boarfe de marcă, după ultimul răcnet al modei dar care stăteau să pleznească pe trupul său mătăhălos și pe ceafa-i lată ca de bivol. Ma privit batjocoritor de sub ciuful de păr negru, sârmos, îmbâcsit de prea mult gel, pieptănat spre vârful capului ca o creastă de cocoș galez și m-a trăznit un val de greață de la mirosul puternic al parfumului său scump amestecat cu sudoare. Parfumul trebuia să fi fost tot ceva de marcă, căci el nu se compromitea cu lucruri ieftine.
Mi-a întors stomacul pe dos simpla-i prezenţă. Când am realizat că una dintre fetele care ciripeau în jurul lui ca niște găini în călduri era chiar Ilinca, senzația a devenit iminentă, de necontrolat. Arăta mai trăsnet ca oricând ticăloasa. Inevitabil atrăgea asupră-i toate privirile masculine existente la fața locului, cu coama ei de cârlionți blonzi ce îi încadrau ca o aureolă divină ovalul frumos al feței, cu ochii ca două safire, ce străluceau mai tare decât lanțul gros de aur cu smaralde pe care nu îl mai văzusem până atunci la gâtul ei și radiind fericire. Are multă carismă și e frumoasă, că eclipsează până și luminile reflectoarelor din discotecă. Era îmbracă extrem de sexi. Și un sfânt și-ar fi pierdut capul văzând-o. Aceasta, explică pe deplin reacția mea de greață cu leșin, ca și cum aș fi încasat un pumn în plexul solar, zărind alături de ea pe cel mai înverșunat dușman și rival al meu.
Cred că arătam ca o curcă plouată în comparație cu țanțoșul Șandru. Așa îmi explic privirile ei pline de milă și jale când a dat cu ochii de mine. S-a desprins din grupul vestalelor cu discreție și m-a tras ușor deoparte, încercând să mă îndepărteze și să mă împingă spre ieșire ca să împiedice scene penibile. Restul grupului, de o veselie excesivă care eclipsase toată suflarea din discotecă, s-au oprit la bar. Ochii celor mai mulți însă au rămas lipiți ca atrași de o vrajă, de scânteietoarea mea iubită și evident că strălucirea frumuseții sale s-a răsfrânt și asupra jalnicei mele persoane. Ochii curioșilor păreau impresionaţi şi intrigați totodată, de suferința devastantă zugrăvită pe chipul meu livid, provocată de crizele acute de gelozie amestecate cu senzațiile la fel de acute de vomă, care laolaltă îmi răscoleau stomacul, contorsionându-mi chipul plăcut, altfel, schimonosit de chinurile iadului di cauza iubirii mele trădate.
- Oh, Toni, am uitat de întâlnirea noastră dragule, mi-a mormăit la ureche! Scuză-mă, mi-a mai susurat cu glas graseiat Ilinca, foarte compătimitoare, impresionată de figura mea devastată! În momentul acela se apropie matahala de Șandru și-mi dă lovitura de grație. În tăcerea ce se coborâse în bar la un semn al său, se apropie și îmi zise cu un rânjet batjocoritor, în vreme ce toată suflarea prezentă era cu ochii pe noi:
- Ce e mă sărăntocule, încerci să-ți salvezi reputația proastă, prin diversiune, afișându-te cu Ilinca și prefăcându-te suferind de iubire trădată? E o doamnă, că în loc să te disprețuiască, te compătimește și te apără, gay prăpădit!
Fii bărbat... sau doamnă și recunoaște că ești gay! Hă, hă, hă se forța să râdă, rotindu-și ochii bulbucați și etalându-și dinții galbeni și mi-a suflat în față un miros atât de urât din gură, de am simțit că mă ia leșinul! Cred că și pe Ilinca a simțit impactul duhorii, căci nu și-a putut controla la timp, gestul de a-și strâmba năsucul ei fin și ascunde grimasă de silă, provocată de respirația lui urât mirositoare. Această constatare mi-a dat o satisfacție sadică, lucru care m-a făcut să-mi mai revin în fire, ca o gură de oxigen la un asfixiat. Limbajul trupului ei îi trăda involuntar trăirile, ce contraziceau aparențele. În sinea sa mă preferă pe mine dar devenise meschină, din frica de sărăcie. Jalnic nu? Cum își bate joc viața de noi sau noi de ea!
- Eu nu sunt gay mă boule, am apucat să zic, o iubesc încă pe trădătoarea asta, am arătat spre ea întărâtat la culme și poate să ți-o confirme, că am fost fericiți împreună, până să o cumperi tu!
Poate că berea aceea avusese ceva în ea, sau poate, naiba știe... Mirosurile amestecate și grețoase sau altceva, dar senzația de rău se accentua concomitent cu valul de cea mai pură ură și umilință care îmi invada sufletul și toată ființa, ca o otravă. Simțeam acut nevoia să vomit. M-am repezit la el hotărât să-l sugrum. Ilinca însă s-a interpus iar între noi. Am simţit că dacă nu ies imediat, riscam să mă prăbușesc la picioarele lor. Impactul sentimentelor contradictorii ce le trăiam era atât de puternic, încât acționau ca un drog. Într-un efort suprem de demnitate am găsit forța să o împing cu brutalitate cât colo, pe ea, care-mi stătea în cale să nu sar la gâtul lui. I-am șuierat cu răutate femeii ce o iubeam cu tot sufletul:
- Ești o ticăloasă și o trădătoare ordinară! Invenția asta, cum că aș fi gay e o calomnie mârșavă, inventată de voi doi! Puteai fi cinstită cu mine și să-mi mărturisești că preferi banii lui și tot ce-ți cumpăra, ca de pildă lanțul ăsta scump! Ticăloaso care te vinzi!!! Nu vreau să te mai văd în toată viața mea!
- Toniii! Nu-mi vorbi astfel, nu e ce -ți închipui tu, așteaptă să-ți explic și vei înțelege că te înșeli!
Nu puteam să o mai cred. Am ieșit împleticit pe ușă, alergând până la marginea drumului în noaptea răcoroasă, unde mi-am golit stomacul de focul mistuitor al otrăvii trădării. Mi–am recăpătat cumpătul încet, respirând aerul curat al pădurii din vecinătate și ascultând întins pe iarbă, clipocitul cristalin al apei unui pârâu ce curgea în apropiere. Atunci, în acele clipe amare, am luat hotărârea care mi-a schimbat viața și pe care nu o regret.
În ultimele luni Toni a muncit pe brânci pentru a deveni un excelent specialist într-ale pirateriei pe web. În timp ce își perfecționa metodele de hackeraj, se simțea asemenea viscolului din această noapte. Mânat de o dorință nestăvilită și o ambiție drăcească, pentru a-și trezi acele daruri magice ce credea el, că le poseda de la naștere. O făcea cu credința fermă, că numai astfel va reuși să schimbe pentru totdeauna destinul său comun, mediocru, lipsit de perspective de viitor, ca al majorității tinerilor de condiție umilă, din România. Cel puțin această era concluzia lui actuală, asupra vieții.
În noaptea asta, demonii din interiorul ființei mele s-au luat la întrecere cu demonii care mână Viscolul să răstoarne temeliile lumii și simt că sunt la fel de puternici! Mă simt un învingător și împăcat cu destinul meu, conștient că povestea mamei mele despre cel de-al șaptelea fiu, e reală! E destinul!
O imagine fugară a unor ochi de smarald şi a unor cârlionţi blonzi ce-i mângâiau chipul cu dulceaţă în timpul unui sărut îi fulgeră o clipă inima de învingător, dar suflul rece al viscolului destrămă vedenia minţii, spulberând-o într-un nor de stele de gheaţă.
Toni se strădui într-un acces de exaltare, să străpungă cu privirile imensitatea imperiului alb, cufundat în întunecimea neliniștitoare a nopții fieratice. Privirile ochilor săi ageri ca ai vulturilor, negrii, migdalați și adumbriți de franjul genelor lungi scânteiază îmbătate de succesul îndelungatelor strădanii de a sparge codurile secrete, considerate de regulă inaccesibile.
, Din avanpostul meu, excitat de propria-mi luptă, mă bucur de victorie. Privesc lupta stihiilor iernii, de la ferestrele micuțe ale casei noastre ce tremură zgribulită la poalele dealului. Vechea noastră casă în stil rustic o asemui cu un far salvator clipind în noapte. Pentru familia mea ea e un simbol al binelui absolut. Veghează la siguranța noastră ascunsă printre livezile scufundate într-o mare de omăt, în toiul viscolului nebun. Din livadă își înalță brațele înțepenite de ger crengile disperate, chemând adâncimile nopţii în ajutor.
Pentru mine simt cum tocmai a devenit deodată un fel de casă din turtă dulce pentru pitici, care nu mă mai încape. Mă simt ciudat, străin şi nelalocul meu şi îmi dau seama că trebuie să plec. A sosit momentul când trebuie să zbor cu propriile-mi aripi şi să înfrunt stihiile până voi atinge limanul visat.

Citeste mai mult…

AL ŞAPTELEA FIU

motto< Faima pe care o oferă bogatiile sau frumusetea este trecatoare si fragila;desavarsirea mintii este o avere splendida si durabila. -Sallust-

.
Era în preajma sărbătorilor de iarnă a anului 2005.
Prin minte îmi dansează în ritm de Rock’n Roll gândul că în această noapte, viața mea a intrat pe făgașul hotărât de destin, iar eu nu voi mai fi niciodată cel de până ieri! Asta îmi ziceam, în vreme ce luptam să-mi recapăt stăpânire de sine și să nu-i trezesc pe bătrâni. Abia în următoarele zile mă voi ocupa să recuperez prada, cu multă discreție, neștiut de nimeni. Eram la prima încercare.
Sunt al șaptelea fiu, dintre șapte frați. am 22 de ani şi mă numesc Toni. În copilărie, mama care este o iscusită povestitoare, îmi împuia capul în toate serile cu povești. Fiind al șaptelea născut al său, conform unei vechi superstiții, credea că am primit un dar magic, la naștere. Era convinsă că îmi este scris în destin să pot înlătura din calea mea orice obstacol insurmontabil și că ași fi un custode al cheilor pentru ușile unor tainițe secrete, în spatele cărora stau ascunse comori nebănuite. Are o slăbiciune pentru tot ce ține de magie, şi când eram mic îmi plăcea mult să o ascult.
Asta, gândesc eu acum, a fost ideea ei pentru a se mai consola, fiindcă Dumnezeu nu s-a a îndurat să-i binecuvânteze viața, barem cu o fată așa cum își dorise. M-a adus pe lume târziu, în toamna vieții sale, când ceilalți frați deja crescuseră și începuseră să părăsească cuibul. Frații mă chemau când eram de-o șchioapă Ioan al mamei, în zeflemea, apropo de prezicerile sale. Fiind și o diferenţă cam mare de vârstă între noi, mă mai numeau și Ceaușel!
Cuibul familiar e căsuţa noastră bătrânească de la marginea satului, cuibărit la poala bătrânului deal și al pădurii tainice ce-i îmbracă coastele străvechi.
Toate prezicerile mamei însă, s-au lăsat așteptate zadarnic.
La cei 22 de ani ai mei, de curând, tocmai am avut ocazia să-mi dau seama despre nestatornicia destinului și a dragostei. Frumoasa mea iubită mi-a zdrobit inima, trădându-mă. Nu pentru că nu mă iubea şi pentru că eram un coate goale, cu puține parale și deci vocea inimii a pierdut partida în fața circumstanțelor rațiunii. Perspectivele mele pentru o viață de om așezat pe placul mamei, s-au dus pe apa Sâmbetei.
În prezent, bătrânii mei sunt la pensie și se ocupă de gospodărie, de grădinărit și de mica noastră livadă. Tata a devenit un expert în altoit pomi și grație priceperii sale, avem fructe după pofta inimii. Mama are o ogradă de păsări de curte, una și una; găini, rațe, curcani și bibilici pe care eu nu le prea îndrăgesc fiind foarte gălăgioase. Sunt bătrâni și cu trecerea timpului povara anilor le atârnă tot mai grea și le gârbovește trupurile împuținate din cauza muncii împovărătoare, a reumatismelor și durerilor prin toate mădularele. Pensiile lor sunt neîndestulătoare, mai cu seamă, că o bună parte merg în buzunarele doctorilor și pe medicamente, Tata este suferind cu inima. Corvoadele în gospodărie devin tot mai greu de dus la capăt de ei și automat, trec pe singurii umeri tineri și vânjoși la îndemână, ai mei. Eu sunt unicul rămas în cuibul părintesc. Nici prieteni nu am cine știe ce în sat, căci au rămas mai mult bătrânii. Tinerii s-au dus la oraș sau în străinătate în căutarea norocului.
Mama mă tot îndemna să mă însor și să-i aduc și o fată în casă, să-i bucure bătrânețile fiindcă Dumnezeu i-a dat numai băieți. Gândul meu până nu de mult era că i se va împlini dorința. Îmi pusesem inima gaj în mâinile iubitei mele preafrumoase, Ilinca lui Zavaidoc din Văleni. Dar cum tocmai vă povesteam mai devreme, soarta nu ne-o hotărâm noi și după opiniile tatei care sunt un pic în contradicție cu ale maică-mii, se pare că e scrisă pe undeva, de cineva ce se ține de farse, încă de a când ne naștem.
După terminarea liceului m-am angajat ca vânzător într-un mare magazin de electronice, în orașul cel mai apropiat de satul nostru, unde lucrez încă și urmez cursurile la distanță, la Universitatea dintr-un oraş apropiat cu multe sacrificii, fiind mereu la strâmtoare cu banii.
Până am reușit să-mi cumpăr o vechitură de mașină, o Dacia, am făcut naveta între oraș și casa părintească cu autobuzul. În acea perioadă m-am împrietenit cu Ionuț, un băiat din localitate, care lucra și el în oraș și de multe ori când mă vedea în stație așteptând autobuzul, mă invita să vin cu el cu mașina, un Volkswagen Golf la mâna a doua. Având în vedere că locul său de muncă era aproape de al meu, eu acceptam bucuros. Ulterior, am descoperit că Ionuţ urma la zi cursurile aceleiași universități ca și mine și împărtășea două din cele trei mari pasiuni ale mele: muzica Rock și informatică, mai precis pasiunea pentru hakeraj, în sensul bun al cuvântului. Dorea foarte mult să se remarce, pentru a lucra cu firme de marcă și a fi bine plătit. În condiții normale firmele mari refuzau tineri ca noi, cu studiile neterminate și fără referințe. Ideea mi-a părut colosală şi am aderat cu entuziasm la ea. Amândoi eram hotărâți să ne demonstrăm talentele și valoarea şi ne străduiam din răsputeri să ajungem cei mai buni.
Împreună, o vreme, am format o echipă teribilă. El m-a introdus și în cercuri mai selecte și secrete de hackeri, de la care am învățat multe. Am devenit prieteni buni și de încredere. Deveniserăm între timp şi foarte pricepuţi în noua meserie. Secretul acesta îl cunoaştem doar noi. Nimeni din familie sau din sat, nu aveau nici cea mai vagă idee de performanţele mele.
Cam în timpul acela am observat un lucru ciudat: când mă opream la bufet în sat să iau o bere și să mai schimb o vorbă cu vechi prieteni și cunoscuți, aceștia, se opreau brusc din discuții și mă priveau stingheriți. Când salutam și ceream voie să mă așez alături, ei se ridicau scuzându-se și o roiau în mare grabă. La început nu am dat importanță fenomenului, care ar fi trebuit să-mi dea de gândit dar în scurt timp am fost adus cu picioarele pe pământ într-un mod cât se poate de brutal. Am aflat toate detaliile mai târziu, de la mama, când într-o seară m-am întors acasă complet distrus. Tocmai avusesem parte de revelaţia care îmi deschisese ochii despre trădare Ilincăi.
Mama ca să-mi aline supărarea m-a luat deoparte și mi-a oblojit rănile sufleteşti cum s-a price put mai bine. Mi-a povestit cele ce urmează:
, Vine taica acasă într-o seară, supărat foc, intră pe ușă ca o furtună, trântește căciula pe masă și înjura printre dinți, doar, doar că mama să-l întrebe ce pricină are de e supărat, ceea ce s-a și întâmplat.
- Ce ai măi Ghiță, ce-ți cășună pe căciulă mă, iar trăseși la măsea cu prietenul tău Pișpiriul și ți se urcă zaibărul la cap? Vezi că te trimit să dormi în coteț cu celălalt Ghiță, dacă nu-ți strunești năbădăii, i-a zis Profira sărindu-i țandăra din cauză că el nu înceta deloc cu bodogăneala.
- Nu sunt beat Profiră, răspunde în cele din urmă. Nu-mi mai arse de băut, când auzii ocara ce căzu pe capul nostru!
- Ce ocară mă omule? El se codea să-i răspundă. Zii totuși Ghiță, ia-ți inima-n dinți și zii, îl îndemnă ea mieros, deși în sinea ei începuse să dea în clocot, presimțind o furtună!
- Hai că-ți zic nevastă, că până la urmă tot îți vor ajunge zvonurile la urechi! Toni al nostru e gay și tare îmi e frică că în loc de o noră în casă, o să ni-l aducă pe Ionuț al lui Vespe, iubitul lui!
- Ce ziseşi mă prăpăditule??? Mă, să știi că încerc făcălețul pe cocoașa ta bețivane, așa să știi, dacă ajunseși să-ți defăimezi copilul!
- Să mă bată Dumnezeu Profiră, dacă aș face eu una ca asta copilului meu! E ceea ce aflai de la Nae al lui Fleașcă. Care și el îi auzi vorbind, pe alde Porcărete, Pițigoi și alții care fuseră în crâșmă la Martalogu înainte să intru eu, să-mi cumpăr țigări. Abia pusei piciorul în crâșmă și tăcură toți ca la comandă, deși înainte să intru auzii din stradă hohotele lor de râs. Nae Fleașcă îndrăzni să-mi zică cele ce se discută de Toni, că el află de la ei și ei aflară de la Zavaidoc, care știa de la Ilinca, fiică-sa, care cică, e cătrănită rău, că Toni o trădează cu Ionuț al lui Vespe! Am simțit că-mi cade tavanul cârcimii în cap și venii acasă cătrănit de necaz.
- Mă, Ghiță, să ştii că eu nu cred așa o bazaconie despre Toni al nostru, cu Ionuț! Știu de la Toni, că Ionuț îi e prieten bun și au amândoi aceleași pasiuni, pentru computere și muzica aia diavolească, Rock, iar eu nu văd nimic rău și necurat în prietenia băieților, că doar îl știi și pe Ionuț. Îi om cuminte, deștept, educat că doar vine pe la noi uneori, și i se citește pe față că-i om la locul lui, și nu un stricat la cap, bată-i Dumnezeu pe cei spurcați și perverși la cuget, iscători de zvonuri otrăvite pe seama copilului meu, își făcu ea cruce cu ochii spre icoana din perete! Psihoza asta, că doi oameni dacă-s prieteni, musai să fie și gay numai nenorociții ăștia cu televizorul au scornit-o, fiindcă așa e pe la străinii ăia din occident, vai de păcatele lor! Ce mă omule de ești așa încuiat la cap și nu le-ai zis-o bețivilor ăia, că dacă Porcăreţe și Pițigoi și ceilalți care-și fac veacul în crâșmă, bârfesc pe seama altora și beau cot, la cot până cad pe sub mese și adorm unii peste alții sunt și ei gay? Pe mama când o apucă furiile, din bună ca pâinea caldă, devine foarte aprigă ca o scorpie și în seara aceea, avea și de ce. Toni al nostru se topește de dragul fetei ăleia zălude, Ilinca lui Zavaidoc, continuă ea cu obidă în glas, dar după ea mai umblă și balamutul ăla de Șandru, Interlopul, că nimic de zis, fata e frumoasă foc dar cu minte scurtă. Dacă tac-so știe de tărășenia asta de la Ilinca, bag mâna-n foc, că scorneala asta e făcătura interlopului, ca să înlăture din calea lui concurentul la favorurile ușuraticei aceleia, adică pe Toni al nostru! Tu care știi de iubirea lui pentru păcătoasă, cum ai putut să taci și să crezi ce zic proștii și bețivii ăia? Ești un mut și te-ai ramolit de tot! Bietul tată amuțise și o asculta, încercând să-și vână-n fire. Păi știu și eu câteva lucruri, continuă Profira să se ambaleze, despre care până acum am preferat să păstrez discreția și pe care le-am aflat de la o prietenă, din Văleni, chiar din sat cu Ilinca. Pia mi-a zis cu vreo două săptămâni în urmă, că fătuca asta cu două fețe, a lui Zavaidoc umblă cu Șandru. A văzut-o cu ochii ei plecând cu el, în mașina aia mare, nouă a lui, VOLKSWAGEN TUAREG, de mai multe ori către oraș, și mai zicea Pia, că de când e cu el, apare îmbrăcată zilnic cu alte lucruri noi și scumpe, de marcă și la gât poartă salbă groasă de aur și smaralde, brățară și cercei la fel, pe care taică-su în nici un caz nu i le-a cumpărat, că abia își duc zilele și ei cu ce câștigă el, ca tractorist.
- Aha, deci așa stă treaba, de fapt! Fata e trădătoarea. Jinduiește după banii interlopului! Ce ticăloși!
- Ia zi-i tu, măi Ghiță, după capul tău ăla deștept! Crezi că își cheltuie Interlopul banii cu ea fără să aibă și el ce-și dorește? Eu am tăcut și nu am plimbat vorba pe seama ei, că mi-e tare milă de prostul meu de Toni. E îndrăgostit nebunește de ea, ceea ce unui gay nu i se putea întâmpla, dar acum nu mai tac! Băiatul meu nu e gay! Așa să știi tu, omule și dacă ai putut să crezi asta, chiar că nu ești mai breaz ca gașca aia de bețivi, ce scornesc vorbe pe seama altora. Perverșii dracului și nu vreau să mai știu de tine!
- Profiro, zău că nu cred așa ceva și nici nu-i zic băiatului! Ştiu ce fac acum! Mă întorc la cârciumă și am eu ac de cojocul bețivanilor ăia perverși, care împrăștie zvonuri false pe seama lui Toni!
- De obicei, eu zic să nu calci în crâșmă dar de astă dată fă cum ziseși, îl îndemnă mama! Tata a plecat înapoi la crâșma lui Martalogu, să pună zăbală zvonurilor, însă gura lumii nu o astupă decât pământul, cum bine glăsuiește proverbul. Vorbele rele odată ce au prins rădăcini, sunt ca buruienile. Așa și cu zvonul că eu aşi fi gay. Deși neadevărat, a sădit îndoiala în mintea oamenilor din sat, în privința mea și astfel mi-au pătat reputația și marcat viața, zguduindu-mi convingerile despre cinste și onestitate, din temelii. Când am aflat toate detaliile și am reușit să înțeleg de unde primisem lovitura, era deja târziu.
Încă nu aflasem de zvonul care circula pe seama mea și nici de Ilinca și Șandru, până când într-o sâmbătă seara la discotecă aveam întâlnire cu ea și mi-a tras plasă.
Îmi făceam gânduri negre să nu fi pățit ceva, mai cu seamă că nu răspundea nici la telefon, nici la mareea de mesaje care plecau de la mine și se izbeau de recifurile tăcerii sale. După mai bine de două ore de așteptare și amețit de câtă bere consumasem ca să-mi înec deziluzia, mi-am pierdut răbdarea și m-am smuls din scaunul de la bar, ca să plec. Am plătit consumația și tocmai când să ies, ușa e dată de perete înainte să pun eu mâna pe clanță și înlăuntru dă năvală odată cu valul de parfumuri tomnatice, (fiind început de octombrie), un grup vesel de fete, vreo patru la număr, în mijlocul cărora pășea Șandru, înalt colțuros și masiv ca un taur. Privirile ochilor săi porcini, căprui spălăcit, bulbucați m-au privit sfidători câteva clipe afișând pe fața lui lătăreață un rânjet dezgustător. Am citit clar în ei, îngustime de minte și lipsa de principii sau scrupule. Plin de înfumurare a trecut pe lângă mine, dându-mi un cot ca și cum eram invizibil. Apoi a pășit țanțoș ca un don Juan înconjurat de curtezane, înțolit cu boarfe de marcă, după ultimul răcnet al modei dar care stăteau să pleznească pe trupul său mătăhălos și pe ceafa-i lată ca de bivol. Ma privit batjocoritor de sub ciuful de păr negru, sârmos, îmbâcsit de prea mult gel, pieptănat spre vârful capului ca o creastă de cocoș galez și m-a trăznit un val de greață de la mirosul puternic al parfumului său scump amestecat cu sudoare. Parfumul trebuia să fi fost tot ceva de marcă, căci el nu se compromitea cu lucruri ieftine.
Mi-a întors stomacul pe dos simpla-i prezenţă. Când am realizat că una dintre fetele care ciripeau în jurul lui ca niște găini în călduri era chiar Ilinca, senzația a devenit iminentă, de necontrolat. Arăta mai trăsnet ca oricând ticăloasa. Inevitabil atrăgea asupră-i toate privirile masculine existente la fața locului, cu coama ei de cârlionți blonzi ce îi încadrau ca o aureolă divină ovalul frumos al feței, cu ochii ca două safire, ce străluceau mai tare decât lanțul gros de aur cu smaralde pe care nu îl mai văzusem până atunci la gâtul ei și radiind fericire. Are multă carismă și e frumoasă, că eclipsează până și luminile reflectoarelor din discotecă. Era îmbracă extrem de sexi. Și un sfânt și-ar fi pierdut capul văzând-o. Aceasta, explică pe deplin reacția mea de greață cu leșin, ca și cum aș fi încasat un pumn în plexul solar, zărind alături de ea pe cel mai înverșunat dușman și rival al meu.
Cred că arătam ca o curcă plouată în comparație cu țanțoșul Șandru. Așa îmi explic privirile ei pline de milă și jale când a dat cu ochii de mine. S-a desprins din grupul vestalelor cu discreție și m-a tras ușor deoparte, încercând să mă îndepărteze și să mă împingă spre ieșire ca să împiedice scene penibile. Restul grupului, de o veselie excesivă care eclipsase toată suflarea din discotecă, s-au oprit la bar. Ochii celor mai mulți însă au rămas lipiți ca atrași de o vrajă, de scânteietoarea mea iubită și evident că strălucirea frumuseții sale s-a răsfrânt și asupra jalnicei mele persoane. Ochii curioșilor păreau impresionaţi şi intrigați totodată, de suferința devastantă zugrăvită pe chipul meu livid, provocată de crizele acute de gelozie amestecate cu senzațiile la fel de acute de vomă, care laolaltă îmi răscoleau stomacul, contorsionându-mi chipul plăcut, altfel, schimonosit de chinurile iadului di cauza iubirii mele trădate.
- Oh, Toni, am uitat de întâlnirea noastră dragule, mi-a mormăit la ureche! Scuză-mă, mi-a mai susurat cu glas graseiat Ilinca, foarte compătimitoare, impresionată de figura mea devastată! În momentul acela se apropie matahala de Șandru și-mi dă lovitura de grație. În tăcerea ce se coborâse în bar la un semn al său, se apropie și îmi zise cu un rânjet batjocoritor, în vreme ce toată suflarea prezentă era cu ochii pe noi:
- Ce e mă sărăntocule, încerci să-ți salvezi reputația proastă, prin diversiune, afișându-te cu Ilinca și prefăcându-te suferind de iubire trădată? E o doamnă, că în loc să te disprețuiască, te compătimește și te apără, gay prăpădit!
Fii bărbat... sau doamnă și recunoaște că ești gay! Hă, hă, hă se forța să râdă, rotindu-și ochii bulbucați și etalându-și dinții galbeni și mi-a suflat în față un miros atât de urât din gură, de am simțit că mă ia leșinul! Cred că și pe Ilinca a simțit impactul duhorii, căci nu și-a putut controla la timp, gestul de a-și strâmba năsucul ei fin și ascunde grimasă de silă, provocată de respirația lui urât mirositoare. Această constatare mi-a dat o satisfacție sadică, lucru care m-a făcut să-mi mai revin în fire, ca o gură de oxigen la un asfixiat. Limbajul trupului ei îi trăda involuntar trăirile, ce contraziceau aparențele. În sinea sa mă preferă pe mine dar devenise meschină, din frica de sărăcie. Jalnic nu? Cum își bate joc viața de noi sau noi de ea!
- Eu nu sunt gay mă boule, am apucat să zic, o iubesc încă pe trădătoarea asta, am arătat spre ea întărâtat la culme și poate să ți-o confirme, că am fost fericiți împreună, până să o cumperi tu!
Poate că berea aceea avusese ceva în ea, sau poate, naiba știe... Mirosurile amestecate și grețoase sau altceva, dar senzația de rău se accentua concomitent cu valul de cea mai pură ură și umilință care îmi invada sufletul și toată ființa, ca o otravă. Simțeam acut nevoia să vomit. M-am repezit la el hotărât să-l sugrum. Ilinca însă s-a interpus iar între noi. Am simţit că dacă nu ies imediat, riscam să mă prăbușesc la picioarele lor. Impactul sentimentelor contradictorii ce le trăiam era atât de puternic, încât acționau ca un drog. Într-un efort suprem de demnitate am găsit forța să o împing cu brutalitate cât colo, pe ea, care-mi stătea în cale să nu sar la gâtul lui. I-am șuierat cu răutate femeii ce o iubeam cu tot sufletul:
- Ești o ticăloasă și o trădătoare ordinară! Invenția asta, cum că aș fi gay e o calomnie mârșavă, inventată de voi doi! Puteai fi cinstită cu mine și să-mi mărturisești că preferi banii lui și tot ce-ți cumpăra, ca de pildă lanțul ăsta scump! Ticăloaso care te vinzi!!! Nu vreau să te mai văd în toată viața mea!
- Toniii! Nu-mi vorbi astfel, nu e ce -ți închipui tu, așteaptă să-ți explic și vei înțelege că te înșeli!
Nu puteam să o mai cred. Am ieșit împleticit pe ușă, alergând până la marginea drumului în noaptea răcoroasă, unde mi-am golit stomacul de focul mistuitor al otrăvii trădării. Mi–am recăpătat cumpătul încet, respirând aerul curat al pădurii din vecinătate și ascultând întins pe iarbă, clipocitul cristalin al apei unui pârâu ce curgea în apropiere. Atunci, în acele clipe amare, am luat hotărârea care mi-a schimbat viața și pe care nu o regret.
În ultimele luni Toni a muncit pe brânci pentru a deveni un excelent specialist într-ale pirateriei pe web. În timp ce își perfecționa metodele de hackeraj, se simțea asemenea viscolului din această noapte. Mânat de o dorință nestăvilită și o ambiție drăcească, pentru a-și trezi acele daruri magice ce credea el, că le poseda de la naștere. O făcea cu credința fermă, că numai astfel va reuși să schimbe pentru totdeauna destinul său comun, mediocru, lipsit de perspective de viitor, ca al majorității tinerilor de condiție umilă, din România. Cel puțin această era concluzia lui actuală, asupra vieții.
În noaptea asta, demonii din interiorul ființei mele s-au luat la întrecere cu demonii care mână Viscolul să răstoarne temeliile lumii și simt că sunt la fel de puternici! Mă simt un învingător și împăcat cu destinul meu, conștient că povestea mamei mele despre cel de-al șaptelea fiu, e reală! E destinul!
O imagine fugară a unor ochi de smarald şi a unor cârlionţi blonzi ce-i mângâiau chipul cu dulceaţă în timpul unui sărut îi fulgeră o clipă inima de învingător, dar suflul rece al viscolului destrămă vedenia minţii, spulberând-o într-un nor de stele de gheaţă.
Toni se strădui într-un acces de exaltare, să străpungă cu privirile imensitatea imperiului alb, cufundat în întunecimea neliniștitoare a nopții fieratice. Privirile ochilor săi ageri ca ai vulturilor, negrii, migdalați și adumbriți de franjul genelor lungi scânteiază îmbătate de succesul îndelungatelor strădanii de a sparge codurile secrete, considerate de regulă inaccesibile.
, Din avanpostul meu, excitat de propria-mi luptă, mă bucur de victorie. Privesc lupta stihiilor iernii, de la ferestrele micuțe ale casei noastre ce tremură zgribulită la poalele dealului. Vechea noastră casă în stil rustic o asemui cu un far salvator clipind în noapte. Pentru familia mea ea e un simbol al binelui absolut. Veghează la siguranța noastră ascunsă printre livezile scufundate într-o mare de omăt, în toiul viscolului nebun. Din livadă își înalță brațele înțepenite de ger crengile disperate, chemând adâncimile nopţii în ajutor.
Pentru mine simt cum tocmai a devenit deodată un fel de casă din turtă dulce pentru pitici, care nu mă mai încape. Mă simt ciudat, străin şi nelalocul meu şi îmi dau seama că trebuie să plec. A sosit momentul când trebuie să zbor cu propriile-mi aripi şi să înfrunt stihiile până voi atinge limanul visat.

Citeste mai mult…

LOGODNICUL DE PE MEETIC

Răspunsese la anunțul pe Meetic cu o lună în urmă și de atunci totul se schimbase în viața ei.
Inițial fusese sceptică și nu crezuse posibil, că v- a întâlni vreodată prințul pe un cal alb la care visase și ea, ca orice altă tânăra fată, în anii de liceu. De atunci, ceea ce i se întâmpla aievea, depășise orice imaginație. Intrase în jocul acela fantezist, în glumă, cu convingerea că era ceva imposibil în viața reală și totuși, spiritul ei temerar, dornic de a trăi viața la cote înalte barem în virtual, dacă altfel nu era posibil, o împinsese să meargă până la capătul jocului.
Acceptase întâlnirea cu tânărul prinț, dintr- o altă dimensiune, așa cum se autodefinise cel care publicase anunțul, care își căuta o tânără frumoasă drept consoartă. Necunoscutul dăduse în anunțul său o descriere a ceea ce căuta, care în mod paradoxal corespundea perfect profilului său și îl primise pe mail. Astfel intrase ea în joc și acum nunta fusese deja fixată, pentru săptămână viitoare, iar ea își cunoscuse doar pe webcam logodnicul. Arăta absolut fantastic, iar ea fusese fascinată la prima vedere de frumusețea lui exotică.
O vrăjise cu șarmul și virilitatea lui și cu felul decisiv în care îi declarase că ea este chiar prințesa din visele sale. Îi repetase că ea îi era predestinată să-i devină soție și regina regatului său. Deși nu auzise niciodată de regatul acela al lui, Northland îl numise, oricum ideea în sine o fascinase, încât acceptase imediat și firesc cererea lui în căsătorie, nedorind să strice fascinația jocului acela neobișnuit, cu scepticismul absurd. În sinea sa însă era ferm convinsă, că acela era un joc al unui om plictisit de banalitățile cotidiene și cu multă fantezie, ca și ea dealtfel și se pretaseră la jocului, ca să mai condimenteze plictiseala și rutina zilelor cu puțin mister și romantism și nimic mai mult. Greta era ferm convinsă de acest lucru. Își zisese, că ar fi fost chiar binevenit să se mai întâmple și miracole, câteodată, astfel viața ar fi mai plăcută, mai palpitantă.
Intrase pe meetic, nu din dorința reală de ași găsi logodnic și din plictiseală., E prea frumos la prima vedere, ca sa fie adevărat, își repeta, de trei săptămâni încoace!”
Aseară, puțin înainte de miezul nopții el o chemase în direct:
- Buna seara iubita mea Alba ca Zăpada, îi zisese! Ești pregătită să mi te dăruiești peste o săptămână, când va fi noaptea nuntii noastre? El avea un anumit accent în voce, ciudat într-un sens greu de explicat în cuvinte, neliniștitor, care îi provocase fiori reci prin stomac. Realiză brusc, cât era de sugestionată de această iluzorie experiență. Chiar simțise fiorul cald al iubirii cum îi invada nestăvilit inima, laolaltă cu fluxul torențial al sângelui.
- Desigur, îngăimase emoționată, însă îți repet că numele meu e Greta și nicidecum Albă ca Zăpada cum te încăpăţânezi să-mi spui! În plus, mie tot nu-mi vine a crede în această ciudată poveste de iubire. Nu se văd pregătirile de nuntă și tu nici măcar nu ai venit să mă ceri oficial în căsătorie de la părinții mei, așa cum se cuvine când e vorba de o prințesă de rang, i-a răspuns în șagă!
- Pregătirile de nuntă sunt deja gata, la palatul meu din Northland și te asigur că va fi o nuntă ca în povești! Cât despre numele tău, îmi amintesc că într-o viață anterioara te - am iubit ca Alba ca Zăpada, dar nu mai contează! Acum te voi iubi ca Greta, eu însă sunt același Drago dintotdeauna, sunt un nemuritor de fapt!
- Ai, ai! Vei fi vreun vrăjitor?
- Tot ce se poate, îi răspunsese zâmbind misterios!
- Ești atât de misterios și romantic, încât te iert pentru cuvintele amăgitoare pe care mi le spui, fiindcă sunt frumoase și fiindcă oricum, nu le cred! Ar fi prea frumos ca să fie real și în lumea mea, astfel de lucruri nu se mai petrec de mult, Dragu! Cum rămâne cu cererea oficială în căsătorie, îl luase în zeflemea?
- Voi veni pe un cal negru, înaripat și îmi voi răpi mireasa, vei vedea, îi răspunsese el cu o șoaptă răgușită, ce îi dădu fiori reci și o făcu să simtă acut o undă inexplicabilă de teamă! Vru să-i spună, că nu prea agrea ideea unei răpiri, însă el îi trimisese un sărut de pe vârful degetelor și întrerupsese imediat convorbirea, astfel că gândul ei se oprise mut pe buzele fremătânde.
A deconectat datele mobile și a pus tableta la încărcat, apoi s-a cuibărit sub plapumă și încerca să adoarmă, însă durase ceva timp până ce vâltoarea gândurilor și emoțiilor contradictorii se mai potolise îndepărtându-se treptat în timp ce barca viselor o furase la bordul său și o tot ducea cu sine pe o mare acoperită de cețuri dense și impenetrabile, privirilor avide de lumină și iubire, ale sufletului tinerei fete, mistuit de dor și pasiune.
Trecuse cu mult de miezul nopții când din somnul ei profund și tulburat de vise ciudate, pe jumătate coșmaruri, se trezi sub efectul sărutărilor ce îi îngreunau respirația și sub strânsura unor brațe puternice, lucru care o înspăimântă de-a binelea. Când reuși să distingă ceva în jurul său printre sărutările devoratoare, Întrezări chipul lui, dar mult diferit decât putuse să observe în camera web. Primul lucru ce reuși să vadă, fură ochii lui, printre fantele abia mijite ale pleoapelor, ce păreau neomenești, arzători de o pasiune devorantă și totuși, nemiloși și străini ca două genuni ce doreau să o mistuie. Încearcă să țipe și continua să se zbată din răsputeri ca să se elibereze, înainte ca el să-i consume toată suflarea și vlaga vitală, căci cu adevărat simțea că omul acela străin se comporta ca o fiară, mai bine spus ca un vampir care îi devora de fapt suflarea vieții și ultimele fărâme de putere, cu sărutările sale. Reușind cu greu să-și elibereze răsuflarea de asediul acelui demon cu chip de om, |respiră cu lăcomie aerul rece, până simți că își recapătă suflarea și mintea începea săi se limpezească, odată cu îndepărtarea vălului de confuzie și frică ce o imobilizase, mai, mai să o ucidă prin lipsa aerului. Brațele ce o ținuseră strâns ca într-o menghină își mai slăbiră strânsoarea și ea reuși să-și privească adversarul și să-i vorbească.
- Cine ești și unde mă duci? Zicând acestea ea încă lupta să se elibereze de strânsura brațelor lui, care în ciuda împotrivirii sale, continuau să o țină strâns lipită de corpul lui vânjos.
- Nu mă recunoști? Sunt logodnicul tău și așa cum ți-am promis, te-am răpit ca să te fac mireasa mea, îi replică el cu vocea aceea metalică, ce îi dăduse fiori cu o seară n urmă!
Se zbătu cu furie să scape de apăsarea sufocantă a acelui sărut vampiric și deodată auzi strănutul ca de pisică înfuriată și ușurarea eliberatoare, de apăsarea care îi strivise sănii și gura. Sări într - o parte ca mușcată de un șarpe, fiind încă sub efectul coșmarului ce îi chinuise somnul și se trezi speriată pe jos, în mijlocul propriului dormitor, cu plapumă cu tot. Trează de-a binelea, îi veni să râdă, când recunoscu în semiobscuritate propriul dormitor pe grăsuna de Martina, pisica ei care deja încerca să-și recapete culcușul cald, deasupra pernei sale. O alungă fără prea multe formalități afară, pe hol, înțelegând că ea îi provocase coșmarul, în timp ce dormise deasupra plapumei, chiar pe pieptul său. Privi ceasul și fiind abia cinci dimineața, se cuibări iar în patul cald dar somnul nu se mai lipi de pleoapele sale cu nici un chip. Astfel se decise să își facă o cafea tare, puse alături pe farfurioara și câțiva biscuiți cu scorțișoară, făcuți de mama sa, din care se aprovizionase cu o cutie plină, cu o săptămână în urmă, la plecarea de acasă.
Se întoarse în pat, ducând cu sine și, romanul la care citea, al Paulienei Simmons, Cavalerul Iernii". Se cuibări fericită între perne, își așeză plapuma pe picioare iar cafeaua și biscuiții pe o farfurie, pe noptiera de lângă pat. În timp ce își savura cu nesaț cafeaua și ronțăia biscuiți, se contopi intens cu emoțiile lecturii ce o ținea cu sufletul la gură, alături de protagoniști. Romanul făcea parte dintr-o trilogie și promitea deopotrivă, o tulburătoare poveste de iubire născută pe vremea războiului la Leningrad, într-o Rusie condusă de Stalin și asediată de nemți, condimentată cu clipe fascinante, momente tragice, tensionate la maxim și inedit. Era o cititoare pasionată.
Locuia singură într-un mic apartament cu chirie, de când se angajase ca profesoară la liceul din localitate, cu un an în urmă. Era o duminica de început de noiembrie, rece, deși însorită iar bruma se topise repede, absorbită de razele strălucitoare ale soarelui.
Greta se simți tentată să își petreacă restul dimineții în parcul din spatele bisericii catolice, unde avea ocazia să admire și să se bucure din plin de peisajul toamnei târzii, cu toată splendoarea sa de culori. La fiecare început de noiembrie, catolicii sărbătoresc comemorarea morților. Ei îi plăcea, ca după acea ocazie să facă o vizita în cimitirul lor, pentru a privi mulțimea de crizanteme ce scânteiau maiestuoase la baza crucilor pe fiecare lespede funerară.
În sinea sa era hotărî să păstreze tăcerea în fața colegilor de cancelarie, asupra acestui obicei ciudat, al său. Cine naiba ar înțelege ce plăcere poate găsi o fată frumoasă și tânără să se plimbe prin cimitir, ca să admire crizantemele printre morminte!? S-ar fi găsit, cel puțin unul care să o încadreze la categoria, ciudăţenii” sau să-i pună pe seamă cine știe ce planuri obscure. Deși nu îi păsa de ce cred alții, ținea totuși, să evite momente penibile și explicații inutile.
Își luă cu sine poșeta și plecă în grabă.
În centru, zări de departe în fața barului, pe Paul, un admirator neobosit. Era, profesor de limba engleză la un liceu din oraș. Era un tip cam arogant Paul și ea detesta excesele sale de superficialitate. deși nu avuseseră o relație în sensul adevărat al cuvântului el ignora această realitate și o agasa uneori, devenind excesiv de invaziv.
își luase prostul obicei să o întâmpine în ultima vreme prea familiar, tocmai când ea se afla în compania altor colegi. Făcea uz de epitete și dulcegării îngrețoșante de genul: fluturaș dulce, sau, pot să te însoțesc dacă e cazul, iubito... știi că poți conta și dispune de mine cum vrei... nu fă caz de inima mea zdrobită...". și alte chestii răsuflate care pe ea o calcau pe nervi. De aceea zărindu-l de departe, făcu tot posibilul să-l evite.
Era o fire excesiv de discretă și timidă. Pentru cine își da silința să o cunoască mai bine însă, se relevase o interlocutoare agreabilă, sinceră și cu un caracter dulce.
Detesta superficialitatea unora dintre colegele și prietenele sale ca și infatuarea și imaturitatea multor băieți. Fiind nou venită în oraș, Nu dorise sa se implice cu nimeni dincolo de limitele colegialității.
Deși trăise câțiva ani în mijlocul altor tineri de seama ei în timpul studenției, din pricina firii sale introvertite și a timidității excesive, legase puține prietenii.
Cu adevărat, nu se îndrăgostise de niciodată până în prezent. Fiind foarte drăguță, nu putuse evita curtenia bărbaților. Despre iubire însă avea standarde proprii și încă nu întâlnise pe cel care să le întrunească. Unii o categorisiseră drept înfumurată dar nu-i prea păsa. Anii însă treceau și singurătatea nu făcea casă bună cu tinereța ei. Nici nu spera să mai găsească pe cel care să întruchipeze idealul său. Din plictiseală se înscrisese pe situl de single, Meetic. În timp ce se plimba pe aleile parcului, îmbătată de parfumul de reavăn și veșted și de cromatica culorilor toamnei târzii, se abătu puțin către intrarea în cimitirul de alături. Zărise în trecere pe aleea centrală șirurile de chiparoși și prin poarta deschisă. - puzderia de minunate crizanteme. După moartea lui Musolini rămăsese în tradiția poporului italian obiceiul de a flanca intrările în cimitire cu arbori de chiparos. Astfel chiparosul e nelipsit pe aleile cimitirelor.
Sufla un vânt rece și uscat, în fața căruia chiparoșii ce străjuiau aleea tăcută și tristă se plecau supuși și stânjeniți, în timp ce degetele lui trufașe răsfirau pletele de un verde intens al crengilor. Vântul răscolitor rănea demnitatea și grația arborilor cu nepăsarea lui. Fata era singura ființă vie ce străbătea aleea la acel moment al zilei. Nările îi fremătau voluptos respirând nesățioase aerul toamnei târzii încărcat cu esențele sale aspre, amestecate. Chiparoșii își întindeau brațele vrăjiți de apariția sa, cerșind o fărâmă de zâmbet și maliție acelor minunați ochi violeți. O salutau riguroși, ca niște cavaleri, sentinele la intrarea în templul eternității. Ea pășea solemn printre lespezile de marmură, strălucind de curățenie. Fuseseră de curând spălate. Vaze cu crizanteme de toate culorile, vegheau la rădăcina crucilor tăcute, somnul de veci al celor plecați în eternitate.
Își imagina poveștile lor în fel și chip, însăilându- le în imaginația ei, în urma privirilor fugare la poze și la epitafuri. Se oprise impresionată lângă o lespede albă. De pe cruce zâmbea nostalgic din fotografie o tânără foarte frumoasă, al cărei chip i se părea că îl mai văzuse cândva. Curioasă se apropie să citească necrologul.
Fiind prea adâncită în contemplarea chipului angelic din fotografie, încadrat de două frumoase vaze cu crizanteme albe și roz, la început nu a luat seama la silueta omului, care o contempla pe ea în tăcere, ascuns spatele unor tufe de trandafiri crescuți în partea veche a cimitirului. La un moment dat percepu arsura acută a privirilor ce îi împungeau ceafa cu energii neliniștitoare, asemenea ochilor unui prădător, la pândă.
Tresări speriată de această bruscă percepție, acutizată și de semnificația locului unde se afla. Întoarse capul deodată și surprinse silueta ascunsă în spatele tufișului. Omul dispăru cu repeziciune pe o alee dosnică, ce cotea prin spatele crucilor. Când Greta trecuse mai devreme pe acolo observase că erau morminte vechi, dinainte de anii 1960.
Era ziuă și excluse din start ipoteza existenței fantomelor. Nu era nici sperioasă de fel. În schimb curiozitatea îi dădea ghes, să mai dea o raită, prin partea aceea mai dosnică din cimitir, ceea ce și făcu.
Găsi repede un pretext, în faptul că mai devreme nu luase seama dacă pe mormintele vechi, se îngrijise cineva să pună crizanteme. Se opri de câteva ori prefăcându-se interesată de vreo fotografie sau alt detaliu nesemnificativ, sau de vasele unde se vedea că cineva pusese flori proaspete cu ocazia sărbătorii zilei morților. Era 2 noiembrie și catolicii obișnuiesc să aducă flori în cimitire, pe data de 1 când la ei de fapt e Sărbătoarea Tuturor Sfinților.
De ziua lor, pe doi noiembrie sufletele celor din lumea de dincolo, în opinia urmașilor se bucurau în pace de florile ce le înveseleau veșnicia. La acea oră locul era pustiu. Somnul morților era tulburat doar de croncănitul vreunei ciori sau coțofene solitare care sărea pe alei într-un picior și de curiozitatea morbidă a ochilor săi.
La gândul fugar, că oricine fusese persoana ascunsă în boscheți zâmbi la reacţia brusca de a dispare așa degrabă din fața unei fete ciudate în căutare de inedit printre cruci. Acea apariție misterioasă, care îi atrăsese atenția câteva clipe, parcă intrase în vreun mormânt, căci nu se mai zărea nimeni prin preajmă. Se opri puțin lângă piatra funerara a eroilor căzuți pentru apărarea patriei să admire ofrandele de flori. Erau câteva jerbe de crizanteme proaspete, depuse drept omagiu pentru jertfa extremă făcută de acei viteji și apoi făcu brusc cale întoarsă și se îndreptă decisă către parcul la fel de pustiu, aflat în apropiere de cimitir. Pătrunse pe aleea care ducea către baza sportivă, străjuită de umbra fagilor seculari. Copacii aceia cu un aer sever își întindeau a rugăciune către cer, brațele pe jumătate dezgolite de podoaba frunzelor. Cele rămase pe ramuri erau de o minunată cromatica de culori. Galbene- roșcate iar care vântul rece și uscat în accesele sale de furie dezmățată, le smulgea de pe ramuri, purtându-le pe alei într-un balet vijelios. Apoi le abandona cu nepăsare, covor în descompunere, care urma să paveze drumul către tărâmul morții, încă altor corpuri în decompoziție. Acest fapt îi aminti tinerei fete că viața e trecătoare prin lume asemenea clipelor, și totul se transformă în ciclul infinit al naturii.
Greta respira voluptuos combinația parfumurilor, participând la spectacolul naturii. Parcul era aproape pustiu în acel moment, și ea simți dorința de a descătușa bucuria și clocotul vieții ce îi pulsa în vene. Începu să se învârtă în pas de dans, cu brațele larg deschise ca pentru o contopire cu baletul frunzelor în vârtejurile nebune ale vântului ce sufla cu asprime. Ca pentru ai contracara furia și agresivitatea, ea continuă să danseze învârtindu-se tot mai repede, îngânând o melodie dulce, tandră și zâmbind fericită vieții și propriilor vise de fericire spre care năzuia spiritul ei clocotind de vitalitate.
Părul de culoarea mierii, lung și bogat îi încadra cu reflexe aureolate ovalul delicat al feței, revărsat peste umeri cu grație firească și totul la ea era în perfectă armonie. Trupul îi înalt, suplu ca un lujer de crin iar vântul rebel îi răvășea neastâmpărat ca un iubit buclele, cu degetele sale posesive furând astfel momente de voluptate gratuit. Frumoasa Greta însă îi tolera cu îngăduință libertățile considerându-se o fiică a toamnei. Adâncită în propriile reverii, nici nu luă în seamă Porsche-ul negru, elegant, oprit lângă intrarea bazei sportive, pustie la acea oră și nici silueta omului îmbrăcat elegant, cu un trenci lung negru, cu pălăria ce îi acoperea pe jumătate fața, care o privea cu ochi mistuiți de dorințe nesățioase, pană nu se ciocni de el.
Tipul i se așezase în drum cu ostentație și o prinsese în brațe, înainte ca ea să aibă vreme să schițeze o retragere. Abia atunci deschise ochii surprinsă și încercă să se tragă înapoi speriată, fiindcă se crezuse singură, pană în acel moment. Străinul o strânse aproape și îi acoperi gura cu un sărut lacom și înainte de a o adormi, apăsându-i brutal pe nas și gură, o fașă îmbibată într-o substanță cu miros neplăcut și puternic înțepător, îi șopti cu glasul logodnicului său de pe Meetic:
- Nu te teme frumoasa mea Greta, am venit așa cum ți-am promis, să-mi răpesc mireasa și s-o duc în regatul meu!
Greta îl privea îngrozită de ceea ce zări în ochii lui și nu mai reuși să-i răspundă sau să se împotrivească, așa cum îi țipa isterizat instinctul de conservare. Un somn de plumb curse peste pleoapele sale tivite cu genele negre, catifelate, precum aripile delicate ale unui fluture, ascunzând frumoșii ochi de culoarea liliacului înflorit. Țipătul de groază și toată dorința de împotrivire fură paralizate și învăluite de vălul adânc al ceții dense a drogului, precum în pânza unui păianjen. Enigmaticul său logodnic o purtă în brațe, către mașina neagră, parcată la intrarea în bază și porni ducând cu uşurinţă în brațe, prețioasa pradă. O așeză cu grijă pe fata adormită pe bancheta din spate a jeepului, legându-i cu grijă centura. Îi mai aruncă o privire înainte de a porni și în ochii săi străluci o satisfacție drăcească. Porni apoi să ruleze ușor până la ieșirea ce da în spatele bazei sportive. O coti în dreapta pe un drum prin spatele cimitirului catolicilor iar pe partea opusă era mărginit de boscheți de leandri și un desiș de copaci crescuți pe malul unui mic râu, iar dincolo de firul apei cât cuprindeau privirile se întindeau câmpurile cu terenuri arate ale localnicilor și vii.
Înainte să depăşească colțul zidurilor cimitirului eroilor, mașina pătrunse brusc pe o alee părăsită, mărginită de tufe de trandafiri cățărători și chiparoși. Intră pe aleea cimitirului cu morminte vechi din timpul celui de-al doilea război mondial. Înainta ușor pe aleea pustie și se opri la intrarea în vechea biserică, situată în colțul cel mai îndepărtat al cimitirului.Biserica era și ea, o relicvă a istoriei, datând din anii 1600 și se deschidea doar cu ocazia zilei eroilor, pentru ceremonia de comemorare. După aparențe, cam de mult nu-i mai călcase pragul o ființă vie. Era micuță, ziduri cenușii invadate de mușchi cu precădere pe latura nordică unde se zărea și o ușă îngustă mascată privirilor de o perdea groasă de iederă, țesută cu mici florile roșii sângerii ale trandafirilor sălbatici. Crescuseră nestingheriți și țesuseră în jurul zidurilor roase de mucegai și năpădite de mușchi un umbrar foarte des și încâlcit.Ușa bisericii se deschise și doi bărbați foarte înalți, îmbrăcați în pardesie lungi negre cu pălării cu boruri largi ce le ascundea trăsăturile fețelor, înaintară pe alee până la mașină. Mereu tăcuți ca două fantome, o luară pe fata adormită dispărând cu povara lor în întunericul tăcut din vechea biserică. Ușa se închise în urma ciudaților răpitori ai miresei, viitoare regină a unui regat neștiut dintr-o altă dimensiune. Totul se petrecuse în deplină tăcere. Taina nupțială a iubirii dintre cei doi îndrăgostiți de pe Meetic și întronarea tinerei regine alături de iubitul său misterios a rămas îndelung învăluită în cel mai adânc mister. Un vis de iubire îngropat în tainicele tăceri reci ale zidurilor și subteranele arhaicului lăcaș. Cine poate ști? Poate cândva ne va fi dat ca heppy endul acestei povești de iubire să ni se dezvăluie și să ne copleșească cu frumusețea sa mirifică sau... ne va fi dat să aflăm despre protagoniști a unei oribile și absurde întâmplări horror!
Târziu în noapte, când doar luna mai scruta întristată tăcerile încremenite printre tufișurile ale căror umbră se zbătea neliniștită, ușa vechii bisericuţe se deschise și unul din oamenii în negru apăru pe alee. Închise ușa cu o cheie ce o lăsă apoi să alunece în unul din buzunarele pardesiului. Omul era chiar paznicul cimitirului, un personaj tăcut și singuratic și fusese unul din protagoniștii actului de răpire al miresei. Urcă la volanul Porsche-ului și făcu cale întoarsă pe alee, îndreptându-se către baza sportivă, de unde fusese răpită fata.

Citeste mai mult…

Vestesc stelele schimbare

Șoptesc prevestiri
într-un grai al tăcerilor –umbre
stelele
În versul colindelor,
Pământul tresare înfrigurat,
În pădure
-Tainele viscolite tăcut
În brăduți
–feerii,
beteală de argint
și cristale!
Nopțile de duhul magiei
se umplu,
Cerul se deschide
Domul Sfânt se îndură
de rugăciunile lumii
din colinde creștine.
Spiritul îmblânzit plutește peste dureri
păsările nopții scâncesc neliniștite
În dumbravă lupii
Se preling lipiți de umbre
și emit chemări sumbre,
lunii.
Ochi tainici scormonitori
În suflet de oameni
îngerii veghetori frunzăresc
încruntați și neînduplecați
la nelegiuiri
și semnează îndreptări
pentru cine se roagă
-izbăvirea vine din cer! .
Anul Nou se înclină
în semn de închinare!
-Tu și eu,
pe terasă tremurăm
zgribuliți
și căutăm pe cer
aiuriți,
răspunsuri.
-Crezi iubite,
ca sunt scrise
în conjuncția
dintre Jupiter și Saturn!?

Citeste mai mult…

Obiceiuri cotidiene induse

Cerberi care guvernează planeta
controlează viața din umbră
obscuri, tentaculari
asediază psihicul colectiv
de veacuri
subtil și perfid,
infiltrându-se în temeliile sale
precum mucegaiul și colonii de termite
terminatoare.
Au puteri infinite
dar... important nu uitați,
la oameni cât și la zei
călcâiul lui Ahile există!
scamatori neîntrecuți,
infiltranți
în subconștientul planetar
de depresii și
sindromuri psihice,
panică și dezechilibre fatale,
covid19 e
rod al laboratoarelor infernului,
mâzgălesc necontenit
scălâmb și isteric
pânza înstelată a nopții umane
cu orori psihotronice
și spectre mortale.
-Hai cuțu,
să facem o mică plimbare
să gustăm în pace
în parcul vecin
liniștea răcoritoare a serii...
ce mă privești a mirare,
hai, nu vrei să ieșim!?
Ah...acum înțeleg,
ți-a intrat deja în cap că
trebuie să purtăm veșnic masca.
Bravo cuțu!!!

Citeste mai mult…

OBICEIURI COTIDIENE INDUSE

Cerberi care guvernează planeta
controlează viața din umbră
obscuri, tentaculari
asediază psihicul colectiv
de veacuri
subtil și perfid,
infiltrându-se în temeliile sale
precum mucegaiul și colonii de termite
terminatoare.
Au puteri infinite
dar... important nu uitați,
la oameni cât și la zei
călcâiul lui Ahile există!
scamatori neîntrecuți,
infiltranți
în subconștientul planetar
de depresii și
sindromuri psihice,
panică și dezechilibre fatale,
covid19 e
rod al laboratoarelor infernului,
mâzgălesc necontenit
scălâmb și isteric
pânza înstelată a nopții umane
cu orori psihotronice
și spectre mortale.
-Hai cuțu,
să facem o mică plimbare
să gustăm în pace
în parcul vecin
liniștea răcoritoare a serii...
ce mă privești a mirare,
hai, nu vrei să ieșim!?
Ah...acum înțeleg,
ți-a intrat deja în cap că
trebuie să purtăm veșnic masca.
Bravo cuțu!!!

Citeste mai mult…

CEL DE-AL ȘAPTE-LEA FIU

E începutul lui decembrie 2004. Afară e un ger de crapă pietrele și demonii dezlănțuiți ai viscolului își fac de cap, ținând sub stare de asediu întreg ținutul nostru, cu suflarea-i înghețată și spulberând în cele patru zări, valuri năucitoare de omăt. Mă simt ca un căpitan al corăbiei mele piraterești, care în lupta cu furtuna a reușit să scape din colții aprigi ai ciclonului, naufragiind pe un recif stâncos, într-un echilibru efemer. Din avanpostul meu , excitat de propria-mi luptă, mă bucur de victorie, admirând lupta stihiilor iernii, de la ferestrele micuțe ale casei noastre ce tremură zgribulită la poalele dealului. Vechea noastră casă în stil rustic o asemui cu un far salvator clipind în noapte, care veghează la siguranța noastră, ascunsă printre livezile scufundate într-o mare de omăt, în toiul viscolului nebun. Din livadă își înalță brațele înțepenite de ger crengile disperate, chemând adâncimile întunecate în ajutor contra demonilor iernii.

Toni se străduie într-un acces de exaltare, să străpungă cu privirile imensitatea imperiului alb, cufundat în întunecinea neliniștitoare a nopții fieratice. Privirile ochilor săi ageri ca ai vulturilor, negrii, migdalați și adumbriți de franjul genelor lungi scânteiază îmbătate de succesul îndelungatelor strădanii de a sparge codurile unor conturi secrete, considerate de regulă inaccessibile, pentru cei cărora le aparțin.

În ultimele luni, a muncit pe brânci pentru a deveni un excelent specialist într-ale pirateriei pe web. În timp ce își perfecționa metodele de hackeraj, se simțea asemenea viscolului din această noapte, mânat de o dorință nestăvilită și o ambiție drăcească, pentru a-și trezi acele daruri magice ce credea el, că le poseda de la naștere. O făcea cu credința fermă, că numai astfel va reuși să schimbe pentru totdeauna destinul său comun, mediocru, lipsit de perspective de viitor, ca al majorității tinerilor de condiție umilă, din România. Cel puțin aceasta era concluzia lui actuală, asupra vieții.

Hotărâse de curând, că vrea să trăiască viața cu adevărat și la cote înalte, să lupte cu orice mijloace și să învingă, devenind bogat , fiindcă ajunsese să creadă din experiență, că banii dau putere și faimă. Acum simțea că i se dezvăluise formula magică care îi deschidea cale către sălașul unor comori nevisate, exact așa cum mama lui îi tot prezisese în copilărie. Se întâmpla acum cu adevărat, iar sentimentul puterii îl îmbăta și îi dădea emoții extraordinare. Învățase temeinic lecția de a-și acoperi urmele după ce dăduse lovitura, prin tenebrele sinuoase ale webului.

Aceasta e povestea lui:

,, Prin minte îmi dansează în ritm de Rock’n Roll gândul că în această noapte, viața mea a intrat pe făgașul hotărât de destin, iar eu nu voi mai fi niciodată cel de până ieri, îmi ziceam, în vreme ce caut să-mi recapăt stăpânire de sine și să nu-i trezeasc pe bătrâni. Abia în următoarele zile mă voi ocupa să recuperez prada, cu multă discreție, neștiut de nimeni.

Sunt al șaptelea fiu, dintre șapte frați, am 22 de ani și mama încă de mic mi- a menit că am ceva în mine, de magician. Asta, m-am gândit eu, a fost ideea ei pentru a se mai consola fiindcă Dumnezeu nu s- a îndurat să-i binecuvânteze viața, barem cu o fată așa cum își dorise. M- a adus pe lume târziu, în toamna vieții sale, când ceilalți frați deja crescuseră și începuseră să părăsească cuibul din vatra satului, cuibărit la poala bătrânului deal și al pădurii tainice ce-i îmbracă coastele străvechi, unde se povestește din străbuni că s-ar ascunde comori fabuloase, încă de pe timpul dacilor și că, uneori, în anumite nopți magice, se zăresc flăcări vii dansând trezite de duhurile ce le veghează de veacuri.

În copilărie, mama care este o iscusită povestitoare, îmi împuia capul în toate serile cu povești. Fiind al șaptelea născut al său, conform unei vechi superstiții, credea că am primit un dar magic la naștere. Era convinsă că îmi este scris în destin să pot înlătura din calea mea orice obstacol insurmontabil altora și că ași fi un custode al cheilor, ușilor unor tainițe secrete, în spatele cărora stau ascunse comori nebănuite. Are o slăbiciune pentru tot ce ține de magic, mama și e o plăcere să o ascult, dar toate acele preziceri ale sale s-au lăsat așteptate zadarnic, până ce eu nu m-am decis, să acționez și să numai sper în destin. Frații mă chemau când eram de-o șchioapă Ioan al mamei, în zeflemea, apropo de prezicerile sale, fiind și o diferențămai mare de vârstă între noi, mă mai numeau și Ceaușel!

Eu sunt mezinul familiei și între mine și George cel născut înaintea mea, sunt șapte ani diferență.Taica, care era învățător în sat și avea idee de ce necazuri aș putea avea cu astfel de supranume printre alți copii de vârsta mea, mi-a zis Toni și astfel pentru toți, din Ioan și Ceaușel, acum sunt Toni.

În prezent, bătrânii mei sunt amândoi la pensie și se ocupă de gospodărie, de grădinărit și de mica noastră livadă. Tata a devenit un expert în altoit pomi și grație priceperii sale, avem fructe după pofta inimii. Mama are o ogradă de păsări de curte, una și una; găini, rațe, curcani și bibilici pe care eu nu le prea îndrăgesc, fiind foarte gălăgioase. Sunt bătrâni și cu trecera timpului, povara anilor le atârnă tot mai grea și le gârbovește trupurile împuținate din cauza muncii împovărătoare, a reumatismelor și durerilor prin toate mădularele. Pensiile lor sunt neîndestulătoare, mai cu seamă, că o bună parte merg în buzunarele doctorilor și pe medicamente, tata fiind suferind și cu inima. Corvoadele în gospodărie devin tot mai greu de dus la capăt de ei și automat, trec pe singurii umeri tineri și vânjoși la îndemână, ai mei, fiind eu unicul rămas în cuibul părintesc. Nici prieteni nu am cine știe ce în sat, căci au rămas mai mult bătrânii. Tinerii s-au dus la oraș sau în străinătate în căutarea norocului.

Mama mă tot îndeamnă să mă însor și să-i aduc și o fată în casă, să-i bucure bătrânețile, că ea și-a dorito toată viața, pe când Dumnezeu i-a dat numai băieți. Gândul meu până nu de mult era că i se va împlini dorința, fiindcă îmi pusesem inima gaj în mâinile iubitei mele preafrumoase, Ilinca lui Zavaidoc din Văleni, dar cum tocmai vă povesteam mai devreme, soarta nu ne-o hotărâm noi și după opiniile tatei care sunt un pic în contradicție cu ale maică-mii, se pare că e scrisă pe undeva, de cineva ce se ține de farse, încă de a când ne naștem.

Eu la cei 22 de ani ai mei, de curând, tocmai am avut ocazia să-mi dau seama despre nestatornicia destinului și a dragostei. Frumoasa mea Ilinca mi-a zdrobit inima trădându-mă, pentru că eram un coate goale cu puține parale și deci vocea inimii a pierdut partida în fața circumstanțelor rațiunii, iar perspectivele mele pentru o viață de om așezat pe placul mamei, s-au schimbat complet, și inima mi-a fost zdrobită amarnic.

După terminarea liceului m-am angajat ca vânzător într-un mare magazin de electronice, în orașul cel mai apropiat de satul nostru, unde lucrez încă și urmez cursurile la distanță, la Universitatea din Pitești cu multe sacrificii, fiind mereu la strâmtoare cu banii.

Până am reușit să-mi cumpăr o vechitură de mașină, o Dacia, am făcut naveta între oraș și casa părintească cu autobuzul. În acea perioadă m-am împrietenit cu Ionuț, un băiat din localitate, care lucra și el în oraș și de multe ori când mă vedea în stație așteptând autobuzul, mă invita să vin cu el cu mașina, un Volkswagen Golf. Având în vedere că locul său de muncă era aproape de al meu, eu acceptam bucuros. Ulterior, am descoperit că el urma la zi cursurle aceleiași universități ca și mine și împărtășea două din cele trei mari pasiuni ale mele: muzica Rock și informatica, mai precis pasiunea pentru hakeraj, în sensul bun, însă. Dorea forte mult să se remarce pentru a lucra cu firme de marcă și a fi bine plătit. În condiții normale, firmele mari refuzau tineri ca noi, cu studiile neterminate și fără referințe, însă noi eram hotărâți să ne demonstrăm talentele și valoare ca să demonstrăm că suntem cei mai buni.

Împreună, o vreme, am format o echipă teribilă. El m-a introdus și în cercuri mai selecte și secrete de hakeri, de la care am învățat multe. Am devenit prieteni buni și de încredere. Cam în timpul acela am observat un lucru ciudat: când mă opream la bufet în sat să iau o bere și să mai schimb o vorbă cu vechi prieteni și cunoscuți, aceștia, se opreau brusc din discuții și mă priveau stingheriți, iar când salutam și ceream voie să mă așez alături, ei se ridicau scuzându-se și o roiau în mare grabă. La început nu am dat importanță fenomenului, care ar fi trebuit să-mi dea de gândit dar în scurt timp am fost adus cu picioarele pe pământ într-un mod cât se poate de brutal. Am aflat toate detaliile mai târziu, de la mama, când într-o seară m-am întors acasă complet distrus, aflând de trădare Ilincăi.

Mama ca să-mi aline supărarea, m-a luat deoparte și mi-a oblojit rănile sufletești, cum s-a priceput mai bine și mi-a povestit cele ce urmează.

,,Vine taica acasă într-o seară, supărat foc, intră pe ușă ca o furtună, trântește căciula pe masă și înjura printre dinți, doar, doar că mama să-l întrebe ce pricină are de e supărat, ceea ce s-a și întâmplat.

-Ce ai măi Ghiță, ce-ți cășună pe căciulă mă, iar trăseși la măsea cu prietenul tău Pișpiriul și ți se urcă zaibărul la cap? Vezi că te trimit să dormi în coteț cu celălalt Ghiță, dacă nu-ți strunești năbădăii, i-a zis Profira sărindu-i țandăra din cauză că el nu înceta deloc cu bodrogăneala.

- Nu sunt beat Profiră, răspunde în cele din urmă, că nu-mi mai arse de băut când auzii ocara ce căzu pe capul nostru!

- Ce ocară mă omule? El se codea să-i răspundă. Zâi totuși Ghiță, ia-ți inima-n dinți și zâi, îl îndemnă ea mieros, deși în sinea ei începuse să dea în clocot, presimțind o furtună!

-Hai că-ți zâc nevastă, că până la urmă tot îți vor ajunge zvonurile la urechi! Toni al nostru e gay și tare îmi e frică că în loc de o noră în casă, o să ni-l aducă pe Ionuț al lui Vespe, iubitul lui!

-Ce zâsăși mă prăpăditule??? Mă, să știi că încerc făcălețul pe cocoașa ta bețivane, așa să știi, dacă ajunseși să-ți defăimezi copilul!

-Să mă bată Dumnezeu Profiră, dacă aș face eu una ca asta copilului meu! E ceea ce aflai de la Nae al lui Fleașcă. care și el îi auzi vorbind, pe alde Porcărete, Pițigoi și alții care fuseră în crâșmă la Martalogu, înainte să intru eu, să-mi cumpăr țigări. Abia pusei piciorul în crâșmă și tăcură toți ca la comandă, deși înainte să intru, auzii din stradă hohotele lor de râs. Nae Fleașcă îndrăzni să-mi zică cele ce se discută de Toni, că el află de la ei și ei aflară de la Zavaidoc, care știa de la Ilinca, fiică-sa, care cică, e cătrănită rău, că Toni o trădează cu Ionuț al lui Vespe! Am simțit că-mi cade tavanul cârciumii în cap și venii acasă cătrănit de necaz.

-Mă Ghiță, să știi că eu nu cred așa o bazaconie despre Toni al nostru, cu Ionuț! Știu de la Toni, că Ionuț îi e prieten bun și au amândoi aceleași pasiuni, pentru computere și muzica aia diavolească, Rock, iar eu nu văd nimic rău și necurat în prietenia băieților, că doar îl știi și pe Ionuț. Î-i om cuminte, deștept, educat că doar vine pe la noi uneorinși i se citește pe față că-i om la locul lui, și nu un stricat la cap, bată-i Dumezeu pe cei spurcați și perverși la cuget, iscători de zvonuri otrăvite pe seama copilului meu, își făcu ea cruce cu ochii spre icoana din perete! Psihoza asta, că doi oameni dacă-s prieteni, musai să fie și gay numai nenorociții ăștia cu televizorul au scornito, fiindcă așa e pe la străinii ăia din occident, vai de păcatele lor! Ce mă omule de ești așa încuiat la cap și nu le-ai zis-o bețivilor ăia, că dacă Porcărete și Pițigoi și ceilalți care-și fac veacul în crâșmă, bârfesc pe seama altora și beau cot, la cot până cad pe sub mese și adorm unii peste alții sunt și ei gay? Pe mama când o apucă furiile, din bună ca pâinea caldă, devine foarte aprigă, ca o scorpie și în seara aceea, avea și de ce. Toni al nostru se topește de dragul fetei ăleia zălude, Ilinca lui Zavaidoc, continuă ea cu obidă în glas, dar după ea mai umblă și balamutul ăla de Șandru, Interlopu, că nimic de zis, fata e frumoasă foc dar cu minte scurtă. Dacă tac-so știe de tărășenia asta de la Ilinca, bag mâna-n foc, că scorneala asta e făcătura interlopului, ca să înlăture din calea lui concurentul la favorurile ușuraticei aceleia, adică pe Toni al nostru! Tu care știi de iubirea lui pentru păcătoasă, cum ai putut să taci și să crezi ce zic proștii și bețivii ăia? Ești un mut și te-ai ramolit de tot! Bietul tata amuțise și o asculta, încercând să-și vină-n fire. Apăi știu și eu câteva lucruri , continuă Profira să se ambaleze, despre care până acum am preferat să păstrez discreția și pe care le-am aflat de la o prietenă, din Văleni, chiar din sat cu Ilinca. Pia mi-a zis cu vreo două săptămâni în urmă, că fătuca asta cu două fețe, a lui Zavaidoc umblă cu Șandru. A văzut-o cu ochii ei plecând cu el, în mașina aia mare, nouă a lui, VOLKSWAGEN TUAREG, de mai multe ori către oraș, și mai zicea Pia, că de când e cu el, apare îmbrăcată zilnic cu alte lucruri noi și scumpe, de marcă și la gât poartă salbă groasă de aur și smaralde, brățară și cercei la fel, pe care taică-su în nici un caz nu i le-a cumpărat, că abia își duc zilele și ei cu ce câștigă el, ca tractorist.

-Aha, deci așa stă treaba, de fapt! Fata e trădătoarea, că jinduiește după banii interlopului! Ce ticăloși!

-Ia zi-i tu, măi Ghiță, după capul tău ăla deștept, crezi că își cheltuie Interlopu banii cu ea fără să aibă și el ce-și dorește? Eu am tăcut și nu am plimbat vorba pe seama ei, că mi-e tare milă de prostul meu de Toni, care e îndrăgostit nebunește de ea, ceea ce unui gay nu i se putea întâmpla, dar acum nu mai tac! Băiatul meu nu e gay! Așa să știi tu, omule și dacă ai putut să crezi asta, chiar că nu ești mai breaz ca gașca aia de bețivi, ce scornesc vorbe pe seama altora , perverșii dracului și nu vreau să mai știu de tine!

-Profiro, zău că nu cred așa ceva și nici nu-i zic băiatului! Stiu ce fac acum! Mă întorc la cârciumă și am eu ac de cojocul bețivanilor ăia perverși, care împrăștie zvonuri false pe seama lui Toni!

-De obicei, eu zic să nu calci în crâșmă dar de astă dată fă cum ziseși, îl îndemnă mama! Tata a plecat înapoi la crâșma lui Martalogu, să pună zăbală zvonurilor, însă gura lumii nu o astupă decât pământul, cum bine glăsuiește proverbul și apoi vorbele rele odată ce au prins rădăcini, sunt ca buruienile. Așa și cu zvonul că eu sunt gay, deși neadevărat, a sădit îndoiala în mintea oamenilor din sat, în privința mea și astfel mi-au pătat reputația și marcat viața, zguduindu-mi convingerile despre cinste și onestitate, din temelii. Când am aflat toate detaliile și am reușit să înțeleg de unde primisem lovitura, era deja, târziu.

Încă nu aflasem de zvonul care circula pe seama mea și nici de Ilinca și Șandru, când într-o sâmbătă seara la discotecă, aveam întâlnire cu ea și mi-a tras plasă. Îmi făceam gânduri negre să nu fi pățit ceva, mai cu seamă că nu răspundea nici la telefon, nici la mareea de mesaje care plecau de la mine și se izbeau de recifurile tăcerii sale. După mai bine de două ore de așteptare și amețit de câtă bere consumasem ca să-mi înnec deziluzia, mi-am pierdut răbdarea și m-am smuls din scaunul de la bar, ca să plec. Am plătit consumația și tocmai când să ies, ușa e dată de perete înainte să pun eu mâna pe clanță și înlăuntru dă năvală odată cu valul de parfumuri tomnatice, fiind început de octombrie, un grup vesel de fete, vreo patru la număr, în mijlocul cărora pășea Șandru, înalt colțuros și masiv ca un taur. Privirile ochilor săi porcini, căprui spălăcit, bulbucați m-au privit sfidători câteva clipe afișând pe fața lui lătăreață un rânjet dezgustător și am citit clar în ei îngustime de minte și lipsă de scrupule. Plin de înfumurare a trecut pe lângă mine, dându-mi un cot ca și cum eram invizibil și apoi pășind țanțoș ca un don Juan înconjurat de curtezane, înțolit cu boarfe de marcă după ultimul răgnet al modei dar care stăteau să pleznească pe trupul său mătăhălos și pe ceafa-i lată ca de bivol, cu ciuful de păr negru sârmos îmbâcsit de prea mult gel, pieptănat spre vârful capului ca o creastă de cocoș galez și m-a trăznit un val de greață de la mirosul puternic al parfumului său bărbătesc amestecat cu sudoare , probabil tot ceva de marcă, căci el nu se compromitea cu lucruri ieftine. Mi-a întors stomacul pe dos simpla-i przență și când am realizat că una dintre fetele care ciripeau în jurul lui ca niște găini în călduri era chiar Ilinca, senzația a devenit iminentă, de necontrolat. Arăta mai trăznet ca oricând ticăloasa, atrăgând asupră-i toate privirile masculine existente la fața locului, cu coama ei de cârlionți blonzi ce îi încadrau ca o aureolă divină ovalul frumos al feței, cu ochii ca două safire ce străluceau mai tare decât lanțul gros de aur cu smaralde pe care nu îl mai văzusem până atunci la gâtul ei și radiind fericire. Are multă carismă și e frumoasă, că eclipsează până și luminile reflectoarelor din discotecă. Era îmbracă extrem de sexi. Și un sfânt și-ar fi pierdut capul văzând-o. Aceasta, explică pe deplin reacția mea de greață cu leșin, ca și cum aș fi încasat un pumn în plexul solar, zărind alături de ea pe cel mai înverșunat dușman și rival al meu.

Cred că arătam ca o curcă plouată în comparație cu țanțoșul Șandru, căci așa îmi explic privirile ei pline de milă și jale când a dat cu ochii de mine. S-a desprins din grupul vestalelor cu discreție și m-a tras ușor deoparte, încercând să mă îndepărteze și să mă împingă spre ieșire ca să împiedice scene penibile. Restul grupului, de o veselie excesivă ce eclipsase toată suflarea din discotecă, s-au oprit la bar. Ochii celor mai mulți însă au rămas lipiți ca atrași de o vrajă, de scânteietoarea mea iubită și evident că strălucirea frumuseții sale s-a răsfrânt și asupra jalnicei mele persoane, împreună cu ochii curioșilor, intrigați de suferința devastantă zugrăvită pe chipul meu livid, provocată de crizele acute de gelozie amestecate cu senzațiile la fel de acute de vomă, care laolaltă îmi răscoleau stomacul, contorsionându-mi chipul plăcut, altfel, schimonosit de chinurile iadului di cauza iubirii mele trădate.

-Oh, Toni, Am uitat de întâlnirea noastră! Scuză-mă, mi-a susurat cu glas graseiat Ilinca, foarte compătimitoare, impresionată de figura mea devastată! În momentul acela se apropie matahala de Șandru și-mi dă lovitura de grație. În tăcerea ce se coborâse în bar la un semn al său, se apropie și îmi zise cu un rânjet batjocoritor, în vreme ce toată suflarea prezentă era cu ochii pe noi:

- Ce e mă sărăntocule, încerci să-ți salvezi reputația proastă, prin diversiune, afișându-te cu Ilinca și prefăcându-te suferind de iubire trădată? E o doamnă, că în loc să te disprețuiască, te compătimește și te apără, gay prăpădit!

Fii bărbat... sau domnă și recunoaște că ești gay! Hă, hă, hă se forța să râdă, rotindu-și ochii bulbucați și etalându-și dinții galbeni și mi-a suflat în față un miros atât de urât din gură, de am simțit că mă ia leșinul! Cred că și pe Ilinca a simțit impactul duhorii, căci nu și-a putut controla la timp, gestul de a-și strâmba năsucul ei fin și ascunde grimasa de silă, provocată de respirația lui urât mirositoare, ceea ce mi-a dat o satisfacție sadică, ascunsă , lucru care m-a făcut să-mi revin în fire, ca o gură de oxigen la un asfixiat. Limbajul trupului ei îi trăda involuntar trăirile, ce contraziceau aparențele. În sinea sa mă prefera pe mine dar devenise meschină, din frica de sărăcie. Jalnic nu, cum își bate joc viața de noi sau noi de ea!

-Eu nu sunt gay mă boule, am apucat să zic, o iubesc încă pe trădătoarea asta, am arătat spre ea întărâtat la culme și poate să ți-o confirme, că am fost fericiți împreună, până să o cumperi tu!

Poate că berea aceea avusese ceva în ea, sau poate, naiba știe, mirosurile amestecate și grețoase sau altceva, dar senzația de rău se accentua concomitent cu valul de cea mai pură ură și umilință care îmi invada sufletul și toată ființa, ca o otravă și simțeam acut nevoia să o vomit. M-am repezit la el să-l sugrum, însă Ilinca s-a interpus iar între noi. Am șimțit că dacă nu ies imediat, riscam să mă prăbușesc la picioarele lor. Impactul sentimentelor contradictorii ce le trăiam era atât de puternic, încât acționau ca un drog. Într-un efort suprem de demnitate am găsit forța să o împing cu brutalitate cât colo, pe ea, care-mi stătea în cale să nu sar la gâtul lui. I-am șuierat cu răutate femeii ce o iubeam cu tot sufletul:

-Ești o ticăloasă și o trădătoare ordinară și invenția asta, cum că aș fi gay e o calomie mârșavă, inventată de voi doi! Puteai fi cinstită cu mine și să-mi mărturisești că preferi banii lui și tot ce-ți cumpăra, ca de pildă lanțul ăsta scump! Ticăloasă care te vinzi, nu vreau să te mai văd în toată viața mea!

-Toni!!!Nu-mi vorbi astfel, nu e ce -ți închipui tu, așteaptă să-ți explic și vei înțelege că te înșeli!

Nu puteam să o mai cred și am ieșit împleticit pe ușă, alergând până la marginea drumului în noaptea răcoroasă, unde mi-am golit stomacul de focul mistuitor al otrăvii trădării. Mi –am recăpătat cumpătul pe urmă, respirând aerul curat al pădurii din vecinătate și ascultând întins pe iarbă, clipocitul cristalin al apei unui pârâu ce curgea în apropiere. Atunci, în acele clipe amare, am luat hotărârea care mi-a scimbat viața și pe care nu o regret.

În noaptea asta, demonii din interiorul ființei mele s-au luat la întrecere cu demonii care mână Viscolul să răstoarne temeliile lumii și simt că sunt la fel de puternici! Mă simt un învingător și împăcat cu destinul meu, conștient că povestea mamei mele despre cel de-al șaptelea fiu, e reală! E destinul!

Citeste mai mult…

Nu cădeți pradă mirajelor

Corabia vieții noastre
Lâncezește azi
în derivă,
prizonieră a disperării,
pescăruș cu aripile frânte
pe marea Sargaselor!
Noi iubite, laoală cu marinarii
agonizăm febrili, istoviți
pradă hazardului.
Suntem prizonieri pe aceeași barcă
și totuși...
fiecare, solitar în universul lui.
Deodată,
văzduhul Încremenit
de săptămâni nesfârșite
Se tulbură!
-Ce-i cu corul acesta de îngeri,
Întrebi, încercând să te scuturi
de ceața pe creier,
ce te-a îndobitocit?
-Cred că ai halucinații,
vreau să-ți răspund
dar tot mai mulți
aud amețitoarea
chemare, din larg,
trecând pe lângă
insula sirenelor!
-Uraa! Uraaa, răcnim
fericiți pentru o clipă,
bulucindu-ne să răspundem
ispitei!
Pe ecranele orizontului limitat
al minții,
de condiția noastră de turmă
apar imediat însă,
scrise cu litere de foc
aspre poruci ale păstorilor,
ce ne țintuiesc de catarg.
Sunt bine hrăniți
călări pe bidivii cu șapte capete
de balauri,
înarmați
cu biciul legilor și câini fioroși
de vânătoare.
-Atenție, marinari nefericiți!
Astupați-vă urechile
în fața cântecului vrăjit al sirenelor,
dacă vreți, să nu sfârșiți
îghițiți de valuri
sau între colții rechinilor!

Citeste mai mult…

VRĂJITORII TENEBRELOR

Ne privește sceptic, iar
Duhul sorții,
Se preumblă fantomatice spaime
Pe bolta nopții,
Reântoarse din ungherele obscure
ale secolelor apuse!
Se înclină amenințător
balanța echilibrelor.
În lume, un duh întunecat devorează
Bucuriile și seninul ochii oamenilor,
Desenând măști de clowni triști,
Pe fețele de griji veștejite!
Marea albastru-verzuie a subconșientului colectiv
Vuiește surd.
Pe fundul abisului,
Monștrii alieni trag plugul răboiului psihologic,
Provocând în scutul protector
răni înfricoșătoare,
Treziți din secularul letargo.
,,Voldemort” din tenebre
Se dedă iar, la negre magii!
Otrăvește cântecul limpede-al mării
Cu panicarde iluzii, viruși și pandemii!
Somnul apelor vieții e chinuit acum,
de coșmaruri!
În ochii păsărilor
iubitoare de orizont, pentru iubire și zbor
Se mai zăresc azi, doar agonie, printre zăbrele,
Și Aripi frânte, întemnițate în zile cernite.
A reânviat vremea vânătorilor
De vrăjitoare!
Inexorabil, ne sunt arse pe rug
Libertatea și speranțele!
Se umflă tot mai mult
Monstrul de veacuri ascuns,
În cuibul Ocultei Mondiale,
Luptă cu tentacule infinite
De a controla absolut viața
și energiile planetare.
Apele mării umane
S-au tulburat din adâncuri,
În galben-venin,
gata să dea peste margini,
infestate de coșmaruri și spaime!
Treziți-vă oameni,
Sămânța Divină ce-n voi doarme!
A sosit timpul,
Să activați în spiritul vostru
Ancestralele arme!

Voldemort=( personaj fantezist) vrăjitor de magie neagră , marele inamic al lui Harry Potter.

Citeste mai mult…

- Încă de foarte tânără am trăit experiențe intense, care mi-au schimbat viața și mi-au răscolit sufletul până în cele mai profunde cotloane ale sale. Atunci, am înțeles din dureri, faptul că în viață era foarte important să-mi ascult sufletul, să nu-i mai ignor niciodată șoaptele și avertismentele. 
  
Când eram o tânără studentă m-am îndrăgostit nebunește de Giacomo, un om minunat. Era de profesie jurnalis și scriitor. El fusese de multe ori trimis în zone de conflicte militare, cu rolul de corespondent de război. Fusese în Somalia la Mogadiscio și în Iran, Irak și apoi în Iugoslavia unde pe atunci erau la ordinea zilei atentate la viața civililor, unde victimele erau copiii, femeile, bătrânii. Se oferise voluntar și însoțise convoaiele umanitare. Dragostea dintre noi a fost reciprocă și instantanee, abia ce ne-am cunoscut. A fost practic ,,un coup de foudre”. 
  
Era iubirea vieții mele. A fost ceva magic între noi, ne-am dăruit unul celuilalt cu toată ființa și sufletul și de fiecare dată când eram împreună, traiam un extaz și o fericire, ce până al cunoște, nici nu-mi puteam imagina, că ar fi posibilă. Mă numea ,,prințesa vieții sale”. Eram făcuții unul pentru călălalt deși ne deosebeam în multe privințe. La puțin timp de când trăiam împreună, am rămas însărcinată și când i-am spus vestea, el era nebun de fericire. Mi-a cerut să ne căsătorim imediat. Îmi spunea, că mă iubea foarte mult și fiindcă purtam în mine fructul iubirii sale, continuând să trăim în păcat, se temea să nu mă piardă. 
  
Era mai mare cu vreo 13 ani , emana în jurul său o energie galvanizantă, care se revărsa instantaneu și asupra mea, atunci când eram împreună. Eu de fel eram o fire melancolică, controlată, sperioasă ca o căprioară, exact, contrariul personalității sale puternice, însă în prezența iubitului meu, deveneam sclipitoare, pasională, frumoasă și toate astea le vedeam oglindindu-mă în ochii lui. Fiind atât de diferiți era uimitor că între noi se crease o atracție fatală și o iubire, a fel . Cărțile sale aveau succes și articolele scrise de el, suscitau mult interes fiindcă prezentau imagini reale și dramatice, arătând lumii inima vie a evenimentelor. Subiectele tratate erau de regulă experiențe trăite și văzute în direct, în zone fierbinți ale lumii, pe unde umblase și pătimise alături de cei oropsiți de cruzimile războiului, din cauza conjuncturilor nefaste, din țările lor. 
  
Când îmi ceruse să ne căsătorim, eu am acceptat foarte bucuroasă, însă educația mea rigidă, supusă convențiilor sociale și obișnuința de a aștepta consimțământul părinților în toate, m-a îndemnat să-i cer un răgaz mai lung, pentru a-mi înștiința părinții și a le obține consimțământul. Ei au consimțit imediat la căsătoria noastră și l-au plăcut pe Giacomo, însă și-au impus autoritatea, obținând un răgaz de câteva luni, destul pentru a organiza o nuntă cum doreau ei, cu mult fast. 
  
Erau oameni de lume, pretențioși și neînduplecați, mai cu seamă când era în joc renumele familiei, iar eu în ciuda glasului inimii care mă îndemna să accept dorința omului iubit, am consimțit să le fac lor pe plac, să-i mulțumesc. Giacomo, cu firea-i impetuoasă protestase și îmi ceruse să ne căsătorim în grabă și fără mult fast, având în vedere profesia sa, care îi impunea să plece des în zone fierbinți ale lumii. 
  
Misiunile sale ca jurnalist, corespondent de război deja începuseră să îmi creeze multă neliniște, pentru siguranța iubitului meu. De dragul meu , el cedase , consimțind să aștepte când erau gata pregătirile de nuntă, pentru a ne căsători puțin înainte de nașterea copilului. 
  
În acea perioadă, părinții mei se ocupau cu detaliile, pentru ,,marele eveniment”, cu o meticulozitate ridicolă. 
  
Giacomo rămăsese orfan de copil și neavând alte rude apropiate în afara unei mătuși, soră a tatălui său care se ocupase de el după moartea părinților într-un accident de circulație, le dăduse alor mei mână liberă, să organizeze petrecerea cum doreau. Pentru el nu conta, decât căsătoria noastră și îmi dădeam seama că era un chin așteptarea, aceea. Cu nici două luni înainte de nuntă, eram prin luna a șasea de sarcină, când el a fost trimis în misiune pe frontul Iugoslav, să prezinte de la fața locului, supliciile civililor în conflictul interetnic din Bosnia Herțegovina și Muntenegru în timpul masacrelor de la Srebreniça, provocate de către trupele armatei, republicii Srpska. 
  
Când am aflat vestea plecării iminente a iubitului meu în acea periculoasă misiune, am fost cuprinsă de presimțiri sumbre și inima săgetată de un fier înroșit. a avut o criză de teamă și presimțiri ciudate, inexplicabile și de necontrolat. Simțeam din toată ființa, că trebuie să-l împiedic, să nu-l las să plece. Am încercat să o facă, însă el mă liniștea și mă asigura vesel, cum numai el era în stare să o facă, că totul va merge bine. Mi-a -a cerut încă o dată, insistent, să facem cununia chiar atunci, înainte de plecarea lui. Din nou, mama și tatăl meu s-au opus, iar eu fire slabă, influențabilă, am ignorat încă o dată șoaptele disperate ale propriului suflet, ce mă îndemnau să accept și am acordat satisfacție ambițiilor absurde ale părinților. Nu pot să-i iert pentru asta, deși au suferit mult alături de mine, i-am îndepărtat din viața mea. Poate că greșesc iar dând vina pe ei, însă nu mai pot să –i las. să mă mai manipuleze. 
  
Giacomo, în cazul că făceam cununia atunci, ar mai fi putut amâna plecarea în Srebreniça. A anticipat plecarea, din cauza refuzului meu și la despărțire pe aeroport, de unde a plecat cu un mic avion militar, eu am avut un moment de leșin. Mă prăbușeam cu siguranță, dacă tata care mă însoțise, nu m-ar fi susținut cu toată energia. Presimțeam în mod inexplicabil, că Giacomo pleca cu toată viața mea și că nu-l voi mai vedea. Presimțirea aceea mi-a înghețat sângele de spaimă și considerând de rău augur să mărturisesc cuiva, ce simțeam, am lăsat să creadă, că leșinul meu se datora sarcinii și am tăcut. 
  
Presimțirile mele cele mai negre s-au adeverit, din păcate, foarte repede. La câteva ore după decolarea avionului spre zona de conflict, s-a anunțat la jurnalul de știri că un avion militar având la bord patru persoane s-a prăbușit în Balcani, în acel teritoriu sfâșiat de lupte interetnice. Deși în teritoriu se aflau și combatanți ai căștilor albastre acolo unde avionul trebuia să ajungă, s-a comunicat că prăbușirea a avut loc în condiții și din motive încă neelucidate, în munți, aproape de zona de conflict . Nu s-a știut nimic sigur, vreo două zile, dacă vreunul din cei de la bord a supraviețuit. Avionul a fost găsit de trupele sârbe și au difuzat știrea că probabil avusese loc un incendiu la bord. S-a constatat ulterior că avionul a explodat, lovit probabil de o rafală a combatanților și supraviețuitori nu au fost. 
  
Abia peste alte două zile s-a știut cu siguranță că în prăbușirea avionului și-a pierdut viața și Giacomo. Din acel moment a început calvarul vieții mele. Pentru mine durerea a fost insuportabilă, la aflarea cumplitei vești și am căzut ca trăznită de fulger, în cea mai grozavă criză de disperare. Am stat în spital câteva săptămâni între comă și nebunie. Medicii făceau prognoze sumbre, se temeau că starea mea putea afecta serios și starea copilului ce-l purtam în pântec și chiar pierderea sarcinii. Când zbuciumul meu s-a mai potolit au încercat să mă facă să reacționez și chiar încercam să lupt de dragul copilului, însă șocul emoțional era greu de depășit. Îmi reproșam încontinuu faptul că refuzasem să accept căsătoria cu Giacomo înainte de plecarea lui. Nu mă puteam ierta și nu am reușit încă mulți ani de atunci, să-mi iert superficialitatea și prostia și să-mi regăsesc pacea sufletului. El nu s-ar fi aflat la bordul acelui avion, în momentul prăbușirii în caz contrar. M-am blestemat pe mine și nu doream să-i mai vadă nici părinții, care mă convinseseră cu insistențele lor, să așteptăm data stabilită dinainte, pentru a ne căsători. Nu s-a terminat aici supliciul meu. 
  
Din acel coșmar începusem să-mi revin printr-un suprem efort de voință, ca să apăr viața copilului nostru, care altfel era serios supusă riscurilor din cauza stării mele. Din nefericire, se pare că răul deja se înfăptuise și destinul meu potrivnic acționase ca un killer neînduplecat. La nașterea fetiței medici au descoperit că copilul meu avea o gravă problemă respiratorie și avea puține șanse să trăiască. Făptura aceea era singurul lucru ce-mi rămăsese de la omul drag. Simțeam, că dacă o pierdeam era ca și cum l-ași pierde pe Giacomo a doua oară. Viața mea blestemată nu ar mai fi avut nici un sens. Aceasta era convingerea mea de atunci. Mă învinovățeam pe mine însă-mi pentru pierderea vieții celor ce deveniseră lumina viații mele. Când copilul meu lupta între viațăși moarte, mă învinuiam că nu reușisem să-mi domolesc îndeajuns durerea pierderii tatălui său și ea era în pericol din cauza slăbiciunilor mele. Dumnezeu mă blestemase și sărmanul meu copil a murit la câteva zile de la naștere, cu toate eforturile medicilor de al salva. Odată cu el am simțit că luminile sufletului meu s-au stins pentru vecie. 
  
Eram moartă pe dinlăuntru. Am rămas de atunci într-o stare latentă de tulburare și confuzie mintală și îmi simțeam sufletul ca împietrit de durere. Am zăcut astfel ani de zile. Viața mea a fost în pericol dar nu –mi mai păsa deloc de viață. Părinții mei stăteau pe coridoarele spitalului departe de camera unde zăceam, căci nu suportam prezența lor la căpătâiul meu și nici încurajările lor. 
  
Fiind prea slăbită în urma suferințelor nu conta pentru mine viața, căci eu îmi rugam moartea pe care o consideram ca o binecuvântare. 
  
Fizicul meu tânăr însă a favorizat depășirea pericolului și am considerat că Dumnezeu nu m-a găsit demnă nici să mor. Eram condamnată să pătimeasc, pentru că ucisesem, ce iubisem mai mult în viață. 
  
Coșmarul a fost înspăimântător. Am trăit sensuri de culpă copleșitoare, care îmi secătuiau sufletul de forțe. Nimeni și nimic nu mă putea consola. M-am închis în sine și m-am rupt complet de lume, trăind ca o scoică în carapacea ei de durere. 
  
Se scurseseră trei ani lungi și cumpliți de singurătate și suferință, când la ușa casei mele a sunat o bătrână călugăriță. Insista cu încăpățânare pe lângă femeia care se ocupa de casa mea, din grija părinților mei, cerând să mă vadă în persoană și să-mi vorbească. 
  
La început am cerut neînduplecată Ivanei, să o facă să plece, dându-i o sumă de bani generoasă, pentru binefaceri, însă bătrâna călugăriță a refuzat darul meu și i-a spus cu tristețe în glas: 
  
,,Dacă Giacomo o privește pe Irene a sa de acolo de sus acum, cu siguranță va fi foarte trist și ar muri de durere încă o dată, văzând cum ea a devenit o femeie cu un stei de piatră, în loc de inimă! Spunei te rog întocmai acest lucru doamnei Irene, din partea unei mame, care și-a pierdut fiul. Ivana, femeia de serviciu a venit într-un suflet și foarte neliniștită, mi-a reprodus mesajul bătrânei întocmai. M-am mâniat atunci și într-un impuls de supărare m-am dus la ușă. Am privit călugărița căreia i-am zărit statura firavă pierdută între faldurile veșmântului larg și fața plină de riduri fine, cu ochii triști, de culoarea cafelei umbriți de melancolie. 
  
Am întrebat-o cu reproș în glas: 
  
,,-Cine ești dumneata și de ce vrei, să mă tulburi cu orice preț? 
  
-Oh, în fine, am reușit să-ți trezesc interesul pentru ceva! Giacomo al meu nu ar recunoaște deloc în tine, pe acea Irene specială care era iubirea vieții sale, o persoană foarte curajoasă și generoasă!” 
  
Când acea bătrână călugăriță a pomenit numele atât de drag inimii mele, am simțit inima mea împietrită de mai bine de doi ani, că a început să bată într-un ritm vijelios, gata să-mi spargă pieptul și timpanele. Lacrimile al căror izvor secase tot de atunci, au început deodată să-mi inunde din belșug ochii arși de uscăciunea durerii nestinse. Înviasem deodată și odată cu trezirea minții și sufletului meu din acel prelungit letargo, durerea se trezise mai vie ca oricând. În mod ciudat, de astă dată durerea o șimțeam amestecată cu valuri de căldură, care începuseră să-mi învăluie corpul, topind acea împietrire. M-am târât cu ultimele puteri către bătrâna călugăriță și am cedat spontan impulsului interior ce m-a împins ca un resort în genunchi și i-am îmbrățișat strâns picioarele-i învăluite în veșmântul cenușiu și am descătușat suspinele ce zăcuseră împietrite în pieptul meu, adevărată temniță a sufletului strivit de suferință. I-am spălat îndelung poalele veșmântului cu lacrimile mele iar ea s-a așezat în genunchi lângă mine ,dinaintea ușii deschise, cuprinzându-mi umerii scuturați de convulsii alintându-mă ca pe un copil. Mi-a șters fața cu o duioșie de mamă grijulie, îndepărtându-mi de pe față părul lung și încărunțit în acei doi ani de întuneric interior. Îmi șoptea cu nespusă tandrețe : 
  
-Așa sărmană copilă, eliberează-ți durerea, las-o să se reverse peste zăgazurile firii, astfel îți vei elibera suflet de greaua sa povară! Am întrebat-o, deși inima mea îmi spunea că a recunoscut-o : 
  
-,,Sorella”, cine ești dumneata de fapt, cine te-a trimis la mine? De unde cunoști numele iubitului meu și de unde ai aflat de durerea mea? 
  
-Cred, că bunul Dumnezeu m-a trimis! Durerea ta e și a mea! Am iubit pe Giacomo ca pe un fiu. Eu l-am crescut, de când părinții lui au murit în accident. Știam de voi, căci el venea la mine la mânăstire de câte ori putea și știam și că voi așteptați un copilaș. 
  
- Oh, Dumnezeule mare! Dumneata ești mătușa Agnese, a lui Giacomo al meu! Îmi vorbea deseori de dumneata și ținea să ne facă cunoștință, însă viața i-a fost curmată, înainte să o facă iar eu, suflet ingrat în toată această vreme ce s-a scurs, nu am gândit decât la suferința proprie, fără să-mi amintesc de dumneata, să te caut și să-ți fiu alături în durere, a reușit să îngaime, printre hohote șisuspine de plâns, nestăvilite! 
  
-Exact Irene, eu sunt ,,suora” Giovanna, mătușa lui Giaccomo! Vin de la Bergamo, locuiesc în ,,convento” fiind una din călugărițele din ordinul ursulinelor della Sacra Famiglia! 
  
-Faptul că mătușa lui, Agnese e călugăriță, eu nu-l știam. Giacomo nu mi-a spus niciodată acest lucru, fiind foarte rezervat, când îmi manifestam dorința de a te cunoaște! Dar uite, cum te primesc eu, ca o ingrată ce sunt!Te țin în genunchi la ușă, îngerul meu bun te rog, să mă ierți! Ridică-te, te rog și urmează-mă în casă , i-am mai spus foarte rușinată de purtarea mea! 
  
- Nu sunt un înger, ci doar o umilă păcătoasă! Eu i-am cerut lui Giacomo să păstreze secretul, cu intenția de a-ți face o surpriză, când urma să ne cunoaștem, la nunta voastră. Eu îl tot îndemnam, ca voi, având în vedere faptul că așteptați un copil, să faceți căsătoria religiosă, să fiți astfel, sub protecția lui Dumnezeu! Giacomo era un copil credincios, căci după moartea fratelui și cumnatei mele el a trăit de când avea doisprezece ani, alături de mine la Sacra Famiglia, când nu era la colegiu. De aceea insista cu grăbirea căsătoriei. Irene nu reușea deloc să-și stăpânească lacrimile, după ce de mai bine de doi ani nu mai reușise să verse niciuna. 
  
- Oh doamne! E numai vina mea că nu am făcut-o și poate el ar fi încă aici, dacă nefericita de mine ași fi acceptat să ne cununăm simplu, înainte de plecarea lui! Am fost mereu o persoană lașă, fără multă voință, soră Giovanna! Am greșit mult, lăsând pe alții să decidă pentru mine și Dumnezeu m-a pedepsit. 
  
- Nu Irene, nu-i adevărat! Gata cu învinuirile și culpabilizarea proprie persoane, pentru tot ce s-a întâmplat și iartăi pe nefericiții tăi părinți! Ei se învinuiesc deopotrivă pentru suferințele tale și dacă îi vei pierde și pe ei, calvarul tău nu va înceta! Domnul are rațiunile sale, pe care noi bieți păcătoși nu le înțelegem. Nu tu l-ai ucis pe Giacomo și nici pe copilul tău. Și eu mi-am iubit nepotul și mi-a frânt inima moartea lui cât și moartea fetiței voastre, pe care am avut grijă cel puțin să fie botezată creștinește acolo în spital unde te aflai, înainte de a se stinge. Tu te zbăteai între viață și moarte prea epuizată de bolnavă și ți-ai dat consimțământul mașinal, ca la ceva lipsit de importanță, când capelanul și eu ți l-am cerut. Era important pentru memoria lui și pentru sufletul sărmanului vostru copil, că ai consimțit. Sufletul copilei acolo în împărăția lui Dumnzeu, poate să fie alături de tatăl ei, fiind creștină. Giacomo a crescut cu aceste convingeri și în ciuda faptului că nu putem vedea noi aceste lucruri, ele au o valoare mare pentru cei ce cred în ele. Sunt o alinare pentru sufletele ce plâng. 
  
- Oh, soră Giovanna îți mulțumesc din adâncul inimii pentru ce ai făcut atunci pentru fetița mea! Până azi, nu am fost conștientă de acest lucru. Cuvintele tale îmi aduc alinare și îmi înlătură vălul de întuneric ce mi-a acoperit atâta vreme, ferestrele sufletului. Te rog suflet milostiv ajută-mă, să înțeleg aceste lucruri minunate, să cred și eu și să cunosc barem acum tainele spiritului lui Giacomo! Lasă-mă să vin cu tine acolo, la mânăstire, să învăț mai multe despre credință și bunătate! Te rog! Giacomo pleca mereu în zonele acelea periculoase, pentru a ajuta oameni, copii care sufereau. Era un om cu un suflet minunat. Îmi doresc mult, pentru prima dată după atâta amar de vreme să ies din starea mea de durere și să trăiesc cum ar fi vrut Giacomo. Doar cu câteva vorbe din sufletul dumitale bun ai reușit să mă trezești din amorțire. De acum încolo știu ce cale vreau să urmez, câte zile voi mai trăi. Mă voi dedica cu trup și suflet să continui acțiunile lui de într-ajutorare a oamenilor loviți de necazuri, victime ale războiului, sărăciei și bolilor! 
  
-Nu eu te-am ajutat, Irene! Eu sunt doar o nevrednică unealtă a Domnului. El e Atotputernic, el te ajută! 
  
-Ia-mă cu dumneata mătușă Agnese! Nu suport să mai rămân aici singură și să plâng în zadar. Doresc să pot merge și eu, să alin durerea altor oameni disperați. Doresc să fiu de ajutor, să devin și eu o uneltă a Domnului și astfel poate, îmi voi ostoi propria suferință. Mătușa Agnese a zâmbit și mi-a șters ochii cu o batistă, apoi mi-a spus cu bunătate: 
  
-Irene, dacă asta crezi cu adevărat, urmează-mă la Bergamo și vei fi binevenită în casa Domnului! Începi prin a avea îndurare față de părinții tăi, căci prea multă suferință ucide! Vei avea timp să reflectezi cu mult calm, care va fi calea pe care vei continua să mergi mai departe, în viață. Nu te grăbi însă, dă-ți timp și încetează să te mai condamni pentru cele întâmplate! Nu ai fi putut tu, nici eu, să schimbăm destinul. Toate se întâmplă cu un rost pe această lume, deși noi nu putem înțelege. Așa se face că eu mi-am recăpătat pacea sufletească urmând această cale. Am făcut pace cu părinții în cele din urmă și nu am regretat niciodată alegerea mea. 
  
În privința amintirilor, ele sunt vii în inima mea însă acum nu-mi mai provocă acea suferință sfâșietoare de la început. Rănile sufletești s-au cicatrizat. Uneori, când în nopțile lungi de veghe, în chilia mea stau de vorbă cu amintirea lui Giacomo și a Giovannei, -căci astfel o botezaseră atunci pe patul morții preotul și mătușa Agnese pe fetița noastră,- valuri de lumină și iubire mă învăluiesc cu mângâieri tămăduitoare și îmi dăruiesc o forță ce mă împinge ca un resort, să-mi continui marșul vieții pe calea aleasă. Mi-am tămăduit durerea dăruind ajutor altor oameni. Binele și sacrificiile îndurate în misiunile de călugăriță voluntară prin îndepărtate țări africane, în beneficiul celor aflați în nevoi, bunul Dumnezeu mi l-a întors cu dobândă. 
  
Nu lăsa suferința, să te răpună și să-ți stingă lumina din suflet Desire! Luptă contra întunericului , cultivând speranță și încredere în forțele vieții! Viața va fi așa cum o vei concepe în mintea ta, căci se hrănește cu gândurile tale. Alungă-ți din minte întunericul și resentimentele, făcând loc iertării și încrederii în viață! Vei învinge! 
  
-Desigur draga mea mătușă, îi răspunse Desire ștergâdu-și rușinată lacrimile ce îi șiroiau nestăpânite pe obraji, în vreme ce o asculta. După ce ți-am ascultat povestea, am învățat o lecție foarte importantă! Promit solemn, că nu voi permite ca teama, umilințele îndurate și tristețea să-mi domine sufletul și mintea, împiedicându-mă să trăiesc! Voi face totul, să le înving și să-mi recapăt controlul proprie mele vieți! Sunt puternică la fel ca tine, a afirmat cu solemnitate ea! 
Citeste mai mult…

- Încă de foarte tânără am trăit experiențe intense, care mi-au schimbat viața și mi-au răscolit sufletul până în cele mai profunde cotloane ale sale. Atunci, am înțeles din dureri, faptul că în viață era foarte important să-mi ascult sufletul, să nu-i mai ignor niciodată șoaptele și avertismentele. 
  
Când eram o tânără studentă m-am îndrăgostit nebunește de Giacomo, un om minunat. Era de profesie jurnalis și scriitor. El fusese de multe ori trimis în zone de conflicte militare, cu rolul de corespondent de război. Fusese în Somalia la Mogadiscio și în Iran, Irak și apoi în Iugoslavia unde pe atunci erau la ordinea zilei atentate la viața civililor, unde victimele erau copiii, femeile, bătrânii. Se oferise voluntar și însoțise convoaiele umanitare. Dragostea dintre noi a fost reciprocă și instantanee, abia ce ne-am cunoscut. A fost practic ,,un coup de foudre”. 
  
Era iubirea vieții mele. A fost ceva magic între noi, ne-am dăruit unul celuilalt cu toată ființa și sufletul și de fiecare dată când eram împreună, traiam un extaz și o fericire, ce până al cunoște, nici nu-mi puteam imagina, că ar fi posibilă. Mă numea ,,prințesa vieții sale”. Eram făcuții unul pentru călălalt deși ne deosebeam în multe privințe. La puțin timp de când trăiam împreună, am rămas însărcinată și când i-am spus vestea, el era nebun de fericire. Mi-a cerut să ne căsătorim imediat. Îmi spunea, că mă iubea foarte mult și fiindcă purtam în mine fructul iubirii sale, continuând să trăim în păcat, se temea să nu mă piardă. 
  
Era mai mare cu vreo 13 ani , emana în jurul său o energie galvanizantă, care se revărsa instantaneu și asupra mea, atunci când eram împreună. Eu de fel eram o fire melancolică, controlată, sperioasă ca o căprioară, exact, contrariul personalității sale puternice, însă în prezența iubitului meu, deveneam sclipitoare, pasională, frumoasă și toate astea le vedeam oglindindu-mă în ochii lui. Fiind atât de diferiți era uimitor că între noi se crease o atracție fatală și o iubire, a fel . Cărțile sale aveau succes și articolele scrise de el, suscitau mult interes fiindcă prezentau imagini reale și dramatice, arătând lumii inima vie a evenimentelor. Subiectele tratate erau de regulă experiențe trăite și văzute în direct, în zone fierbinți ale lumii, pe unde umblase și pătimise alături de cei oropsiți de cruzimile războiului, din cauza conjuncturilor nefaste, din țările lor. 
  
Când îmi ceruse să ne căsătorim, eu am acceptat foarte bucuroasă, însă educația mea rigidă, supusă convențiilor sociale și obișnuința de a aștepta consimțământul părinților în toate, m-a îndemnat să-i cer un răgaz mai lung, pentru a-mi înștiința părinții și a le obține consimțământul. Ei au consimțit imediat la căsătoria noastră și l-au plăcut pe Giacomo, însă și-au impus autoritatea, obținând un răgaz de câteva luni, destul pentru a organiza o nuntă cum doreau ei, cu mult fast. 
  
Erau oameni de lume, pretențioși și neînduplecați, mai cu seamă când era în joc renumele familiei, iar eu în ciuda glasului inimii care mă îndemna să accept dorința omului iubit, am consimțit să le fac lor pe plac, să-i mulțumesc. Giacomo, cu firea-i impetuoasă protestase și îmi ceruse să ne căsătorim în grabă și fără mult fast, având în vedere profesia sa, care îi impunea să plece des în zone fierbinți ale lumii. 
  
Misiunile sale ca jurnalist, corespondent de război deja începuseră să îmi creeze multă neliniște, pentru siguranța iubitului meu. De dragul meu , el cedase , consimțind să aștepte când erau gata pregătirile de nuntă, pentru a ne căsători puțin înainte de nașterea copilului. 
  
În acea perioadă, părinții mei se ocupau cu detaliile, pentru ,,marele eveniment”, cu o meticulozitate ridicolă. 
  
Giacomo rămăsese orfan de copil și neavând alte rude apropiate în afara unei mătuși, soră a tatălui său care se ocupase de el după moartea părinților într-un accident de circulație, le dăduse alor mei mână liberă, să organizeze petrecerea cum doreau. Pentru el nu conta, decât căsătoria noastră și îmi dădeam seama că era un chin așteptarea, aceea. Cu nici două luni înainte de nuntă, eram prin luna a șasea de sarcină, când el a fost trimis în misiune pe frontul Iugoslav, să prezinte de la fața locului, supliciile civililor în conflictul interetnic din Bosnia Herțegovina și Muntenegru în timpul masacrelor de la Srebreniça, provocate de către trupele armatei, republicii Srpska. 
  
Când am aflat vestea plecării iminente a iubitului meu în acea periculoasă misiune, am fost cuprinsă de presimțiri sumbre și inima săgetată de un fier înroșit. a avut o criză de teamă și presimțiri ciudate, inexplicabile și de necontrolat. Simțeam din toată ființa, că trebuie să-l împiedic, să nu-l las să plece. Am încercat să o facă, însă el mă liniștea și mă asigura vesel, cum numai el era în stare să o facă, că totul va merge bine. Mi-a -a cerut încă o dată, insistent, să facem cununia chiar atunci, înainte de plecarea lui. Din nou, mama și tatăl meu s-au opus, iar eu fire slabă, influențabilă, am ignorat încă o dată șoaptele disperate ale propriului suflet, ce mă îndemnau să accept și am acordat satisfacție ambițiilor absurde ale părinților. Nu pot să-i iert pentru asta, deși au suferit mult alături de mine, i-am îndepărtat din viața mea. Poate că greșesc iar dând vina pe ei, însă nu mai pot să –i las. să mă mai manipuleze. 
  
Giacomo, în cazul că făceam cununia atunci, ar mai fi putut amâna plecarea în Srebreniça. A anticipat plecarea, din cauza refuzului meu și la despărțire pe aeroport, de unde a plecat cu un mic avion militar, eu am avut un moment de leșin. Mă prăbușeam cu siguranță, dacă tata care mă însoțise, nu m-ar fi susținut cu toată energia. Presimțeam în mod inexplicabil, că Giacomo pleca cu toată viața mea și că nu-l voi mai vedea. Presimțirea aceea mi-a înghețat sângele de spaimă și considerând de rău augur să mărturisesc cuiva, ce simțeam, am lăsat să creadă, că leșinul meu se datora sarcinii și am tăcut. 
  
Presimțirile mele cele mai negre s-au adeverit, din păcate, foarte repede. La câteva ore după decolarea avionului spre zona de conflict, s-a anunțat la jurnalul de știri că un avion militar având la bord patru persoane s-a prăbușit în Balcani, în acel teritoriu sfâșiat de lupte interetnice. Deși în teritoriu se aflau și combatanți ai căștilor albastre acolo unde avionul trebuia să ajungă, s-a comunicat că prăbușirea a avut loc în condiții și din motive încă neelucidate, în munți, aproape de zona de conflict . Nu s-a știut nimic sigur, vreo două zile, dacă vreunul din cei de la bord a supraviețuit. Avionul a fost găsit de trupele sârbe și au difuzat știrea că probabil avusese loc un incendiu la bord. S-a constatat ulterior că avionul a explodat, lovit probabil de o rafală a combatanților și supraviețuitori nu au fost. 
  
Abia peste alte două zile s-a știut cu siguranță că în prăbușirea avionului și-a pierdut viața și Giacomo. Din acel moment a început calvarul vieții mele. Pentru mine durerea a fost insuportabilă, la aflarea cumplitei vești și am căzut ca trăznită de fulger, în cea mai grozavă criză de disperare. Am stat în spital câteva săptămâni între comă și nebunie. Medicii făceau prognoze sumbre, se temeau că starea mea putea afecta serios și starea copilului ce-l purtam în pântec și chiar pierderea sarcinii. Când zbuciumul meu s-a mai potolit au încercat să mă facă să reacționez și chiar încercam să lupt de dragul copilului, însă șocul emoțional era greu de depășit. Îmi reproșam încontinuu faptul că refuzasem să accept căsătoria cu Giacomo înainte de plecarea lui. Nu mă puteam ierta și nu am reușit încă mulți ani de atunci, să-mi iert superficialitatea și prostia și să-mi regăsesc pacea sufletului. El nu s-ar fi aflat la bordul acelui avion, în momentul prăbușirii în caz contrar. M-am blestemat pe mine și nu doream să-i mai vadă nici părinții, care mă convinseseră cu insistențele lor, să așteptăm data stabilită dinainte, pentru a ne căsători. Nu s-a terminat aici supliciul meu. 
  
Din acel coșmar începusem să-mi revin printr-un suprem efort de voință, ca să apăr viața copilului nostru, care altfel era serios supusă riscurilor din cauza stării mele. Din nefericire, se pare că răul deja se înfăptuise și destinul meu potrivnic acționase ca un killer neînduplecat. La nașterea fetiței medici au descoperit că copilul meu avea o gravă problemă respiratorie și avea puține șanse să trăiască. Făptura aceea era singurul lucru ce-mi rămăsese de la omul drag. Simțeam, că dacă o pierdeam era ca și cum l-ași pierde pe Giacomo a doua oară. Viața mea blestemată nu ar mai fi avut nici un sens. Aceasta era convingerea mea de atunci. Mă învinovățeam pe mine însă-mi pentru pierderea vieții celor ce deveniseră lumina viații mele. Când copilul meu lupta între viațăși moarte, mă învinuiam că nu reușisem să-mi domolesc îndeajuns durerea pierderii tatălui său și ea era în pericol din cauza slăbiciunilor mele. Dumnezeu mă blestemase și sărmanul meu copil a murit la câteva zile de la naștere, cu toate eforturile medicilor de al salva. Odată cu el am simțit că luminile sufletului meu s-au stins pentru vecie. 
  
Eram moartă pe dinlăuntru. Am rămas de atunci într-o stare latentă de tulburare și confuzie mintală și îmi simțeam sufletul ca împietrit de durere. Am zăcut astfel ani de zile. Viața mea a fost în pericol dar nu –mi mai păsa deloc de viață. Părinții mei stăteau pe coridoarele spitalului departe de camera unde zăceam, căci nu suportam prezența lor la căpătâiul meu și nici încurajările lor. 
  
Fiind prea slăbită în urma suferințelor nu conta pentru mine viața, căci eu îmi rugam moartea pe care o consideram ca o binecuvântare. 
  
Fizicul meu tânăr însă a favorizat depășirea pericolului și am considerat că Dumnezeu nu m-a găsit demnă nici să mor. Eram condamnată să pătimeasc, pentru că ucisesem, ce iubisem mai mult în viață. 
  
Coșmarul a fost înspăimântător. Am trăit sensuri de culpă copleșitoare, care îmi secătuiau sufletul de forțe. Nimeni și nimic nu mă putea consola. M-am închis în sine și m-am rupt complet de lume, trăind ca o scoică în carapacea ei de durere. 
  
Se scurseseră trei ani lungi și cumpliți de singurătate și suferință, când la ușa casei mele a sunat o bătrână călugăriță. Insista cu încăpățânare pe lângă femeia care se ocupa de casa mea, din grija părinților mei, cerând să mă vadă în persoană și să-mi vorbească. 
  
La început am cerut neînduplecată Ivanei, să o facă să plece, dându-i o sumă de bani generoasă, pentru binefaceri, însă bătrâna călugăriță a refuzat darul meu și i-a spus cu tristețe în glas: 
  
,,Dacă Giacomo o privește pe Irene a sa de acolo de sus acum, cu siguranță va fi foarte trist și ar muri de durere încă o dată, văzând cum ea a devenit o femeie cu un stei de piatră, în loc de inimă! Spunei te rog întocmai acest lucru doamnei Irene, din partea unei mame, care și-a pierdut fiul. Ivana, femeia de serviciu a venit într-un suflet și foarte neliniștită, mi-a reprodus mesajul bătrânei întocmai. M-am mâniat atunci și într-un impuls de supărare m-am dus la ușă. Am privit călugărița căreia i-am zărit statura firavă pierdută între faldurile veșmântului larg și fața plină de riduri fine, cu ochii triști, de culoarea cafelei umbriți de melancolie. 
  
Am întrebat-o cu reproș în glas: 
  
,,-Cine ești dumneata și de ce vrei, să mă tulburi cu orice preț? 
  
-Oh, în fine, am reușit să-ți trezesc interesul pentru ceva! Giacomo al meu nu ar recunoaște deloc în tine, pe acea Irene specială care era iubirea vieții sale, o persoană foarte curajoasă și generoasă!” 
  
Când acea bătrână călugăriță a pomenit numele atât de drag inimii mele, am simțit inima mea împietrită de mai bine de doi ani, că a început să bată într-un ritm vijelios, gata să-mi spargă pieptul și timpanele. Lacrimile al căror izvor secase tot de atunci, au început deodată să-mi inunde din belșug ochii arși de uscăciunea durerii nestinse. Înviasem deodată și odată cu trezirea minții și sufletului meu din acel prelungit letargo, durerea se trezise mai vie ca oricând. În mod ciudat, de astă dată durerea o șimțeam amestecată cu valuri de căldură, care începuseră să-mi învăluie corpul, topind acea împietrire. M-am târât cu ultimele puteri către bătrâna călugăriță și am cedat spontan impulsului interior ce m-a împins ca un resort în genunchi și i-am îmbrățișat strâns picioarele-i învăluite în veșmântul cenușiu și am descătușat suspinele ce zăcuseră împietrite în pieptul meu, adevărată temniță a sufletului strivit de suferință. I-am spălat îndelung poalele veșmântului cu lacrimile mele iar ea s-a așezat în genunchi lângă mine ,dinaintea ușii deschise, cuprinzându-mi umerii scuturați de convulsii alintându-mă ca pe un copil. Mi-a șters fața cu o duioșie de mamă grijulie, îndepărtându-mi de pe față părul lung și încărunțit în acei doi ani de întuneric interior. Îmi șoptea cu nespusă tandrețe : 
  
-Așa sărmană copilă, eliberează-ți durerea, las-o să se reverse peste zăgazurile firii, astfel îți vei elibera suflet de greaua sa povară! Am întrebat-o, deși inima mea îmi spunea că a recunoscut-o : 
  
-,,Sorella”, cine ești dumneata de fapt, cine te-a trimis la mine? De unde cunoști numele iubitului meu și de unde ai aflat de durerea mea? 
  
-Cred, că bunul Dumnezeu m-a trimis! Durerea ta e și a mea! Am iubit pe Giacomo ca pe un fiu. Eu l-am crescut, de când părinții lui au murit în accident. Știam de voi, căci el venea la mine la mânăstire de câte ori putea și știam și că voi așteptați un copilaș. 
  
- Oh, Dumnezeule mare! Dumneata ești mătușa Agnese, a lui Giacomo al meu! Îmi vorbea deseori de dumneata și ținea să ne facă cunoștință, însă viața i-a fost curmată, înainte să o facă iar eu, suflet ingrat în toată această vreme ce s-a scurs, nu am gândit decât la suferința proprie, fără să-mi amintesc de dumneata, să te caut și să-ți fiu alături în durere, a reușit să îngaime, printre hohote șisuspine de plâns, nestăvilite! 
  
-Exact Irene, eu sunt ,,suora” Giovanna, mătușa lui Giaccomo! Vin de la Bergamo, locuiesc în ,,convento” fiind una din călugărițele din ordinul ursulinelor della Sacra Famiglia! 
  
-Faptul că mătușa lui, Agnese e călugăriță, eu nu-l știam. Giacomo nu mi-a spus niciodată acest lucru, fiind foarte rezervat, când îmi manifestam dorința de a te cunoaște! Dar uite, cum te primesc eu, ca o ingrată ce sunt!Te țin în genunchi la ușă, îngerul meu bun te rog, să mă ierți! Ridică-te, te rog și urmează-mă în casă , i-am mai spus foarte rușinată de purtarea mea! 
  
- Nu sunt un înger, ci doar o umilă păcătoasă! Eu i-am cerut lui Giacomo să păstreze secretul, cu intenția de a-ți face o surpriză, când urma să ne cunoaștem, la nunta voastră. Eu îl tot îndemnam, ca voi, având în vedere faptul că așteptați un copil, să faceți căsătoria religiosă, să fiți astfel, sub protecția lui Dumnezeu! Giacomo era un copil credincios, căci după moartea fratelui și cumnatei mele el a trăit de când avea doisprezece ani, alături de mine la Sacra Famiglia, când nu era la colegiu. De aceea insista cu grăbirea căsătoriei. Irene nu reușea deloc să-și stăpânească lacrimile, după ce de mai bine de doi ani nu mai reușise să verse niciuna. 
  
- Oh doamne! E numai vina mea că nu am făcut-o și poate el ar fi încă aici, dacă nefericita de mine ași fi acceptat să ne cununăm simplu, înainte de plecarea lui! Am fost mereu o persoană lașă, fără multă voință, soră Giovanna! Am greșit mult, lăsând pe alții să decidă pentru mine și Dumnezeu m-a pedepsit. 
  
- Nu Irene, nu-i adevărat! Gata cu învinuirile și culpabilizarea proprie persoane, pentru tot ce s-a întâmplat și iartăi pe nefericiții tăi părinți! Ei se învinuiesc deopotrivă pentru suferințele tale și dacă îi vei pierde și pe ei, calvarul tău nu va înceta! Domnul are rațiunile sale, pe care noi bieți păcătoși nu le înțelegem. Nu tu l-ai ucis pe Giacomo și nici pe copilul tău. Și eu mi-am iubit nepotul și mi-a frânt inima moartea lui cât și moartea fetiței voastre, pe care am avut grijă cel puțin să fie botezată creștinește acolo în spital unde te aflai, înainte de a se stinge. Tu te zbăteai între viață și moarte prea epuizată de bolnavă și ți-ai dat consimțământul mașinal, ca la ceva lipsit de importanță, când capelanul și eu ți l-am cerut. Era important pentru memoria lui și pentru sufletul sărmanului vostru copil, că ai consimțit. Sufletul copilei acolo în împărăția lui Dumnzeu, poate să fie alături de tatăl ei, fiind creștină. Giacomo a crescut cu aceste convingeri și în ciuda faptului că nu putem vedea noi aceste lucruri, ele au o valoare mare pentru cei ce cred în ele. Sunt o alinare pentru sufletele ce plâng. 
  
- Oh, soră Giovanna îți mulțumesc din adâncul inimii pentru ce ai făcut atunci pentru fetița mea! Până azi, nu am fost conștientă de acest lucru. Cuvintele tale îmi aduc alinare și îmi înlătură vălul de întuneric ce mi-a acoperit atâta vreme, ferestrele sufletului. Te rog suflet milostiv ajută-mă, să înțeleg aceste lucruri minunate, să cred și eu și să cunosc barem acum tainele spiritului lui Giacomo! Lasă-mă să vin cu tine acolo, la mânăstire, să învăț mai multe despre credință și bunătate! Te rog! Giacomo pleca mereu în zonele acelea periculoase, pentru a ajuta oameni, copii care sufereau. Era un om cu un suflet minunat. Îmi doresc mult, pentru prima dată după atâta amar de vreme să ies din starea mea de durere și să trăiesc cum ar fi vrut Giacomo. Doar cu câteva vorbe din sufletul dumitale bun ai reușit să mă trezești din amorțire. De acum încolo știu ce cale vreau să urmez, câte zile voi mai trăi. Mă voi dedica cu trup și suflet să continui acțiunile lui de într-ajutorare a oamenilor loviți de necazuri, victime ale războiului, sărăciei și bolilor! 
  
-Nu eu te-am ajutat, Irene! Eu sunt doar o nevrednică unealtă a Domnului. El e Atotputernic, el te ajută! 
  
-Ia-mă cu dumneata mătușă Agnese! Nu suport să mai rămân aici singură și să plâng în zadar. Doresc să pot merge și eu, să alin durerea altor oameni disperați. Doresc să fiu de ajutor, să devin și eu o uneltă a Domnului și astfel poate, îmi voi ostoi propria suferință. Mătușa Agnese a zâmbit și mi-a șters ochii cu o batistă, apoi mi-a spus cu bunătate: 
  
-Irene, dacă asta crezi cu adevărat, urmează-mă la Bergamo și vei fi binevenită în casa Domnului! Începi prin a avea îndurare față de părinții tăi, căci prea multă suferință ucide! Vei avea timp să reflectezi cu mult calm, care va fi calea pe care vei continua să mergi mai departe, în viață. Nu te grăbi însă, dă-ți timp și încetează să te mai condamni pentru cele întâmplate! Nu ai fi putut tu, nici eu, să schimbăm destinul. Toate se întâmplă cu un rost pe această lume, deși noi nu putem înțelege. Așa se face că eu mi-am recăpătat pacea sufletească urmând această cale. Am făcut pace cu părinții în cele din urmă și nu am regretat niciodată alegerea mea. 
  
În privința amintirilor, ele sunt vii în inima mea însă acum nu-mi mai provocă acea suferință sfâșietoare de la început. Rănile sufletești s-au cicatrizat. Uneori, când în nopțile lungi de veghe, în chilia mea stau de vorbă cu amintirea lui Giacomo și a Giovannei, -căci astfel o botezaseră atunci pe patul morții preotul și mătușa Agnese pe fetița noastră,- valuri de lumină și iubire mă învăluiesc cu mângâieri tămăduitoare și îmi dăruiesc o forță ce mă împinge ca un resort, să-mi continui marșul vieții pe calea aleasă. Mi-am tămăduit durerea dăruind ajutor altor oameni. Binele și sacrificiile îndurate în misiunile de călugăriță voluntară prin îndepărtate țări africane, în beneficiul celor aflați în nevoi, bunul Dumnezeu mi l-a întors cu dobândă. 
  
Nu lăsa suferința, să te răpună și să-ți stingă lumina din suflet Desire! Luptă contra întunericului , cultivând speranță și încredere în forțele vieții! Viața va fi așa cum o vei concepe în mintea ta, căci se hrănește cu gândurile tale. Alungă-ți din minte întunericul și resentimentele, făcând loc iertării și încrederii în viață! Vei învinge! 
  
-Desigur draga mea mătușă, îi răspunse Desire ștergâdu-și rușinată lacrimile ce îi șiroiau nestăpânite pe obraji, în vreme ce o asculta. După ce ți-am ascultat povestea, am învățat o lecție foarte importantă! Promit solemn, că nu voi permite ca teama, umilințele îndurate și tristețea să-mi domine sufletul și mintea, împiedicându-mă să trăiesc! Voi face totul, să le înving și să-mi recapăt controlul proprie mele vieți! Sunt puternică la fel ca tine, a afirmat cu solemnitate ea! 
Citeste mai mult…

- Încă de foarte tânără am trăit experiențe intense, care mi-au schimbat viața și mi-au răscolit sufletul până în cele mai profunde cotloane ale sale. Atunci, am înțeles din dureri, faptul că în viață era foarte important să-mi ascult sufletul, să nu-i mai ignor niciodată șoaptele și avertismentele. 
  
Când eram o tânără studentă m-am îndrăgostit nebunește de Giacomo, un om minunat. Era de profesie jurnalis și scriitor. El fusese de multe ori trimis în zone de conflicte militare, cu rolul de corespondent de război. Fusese în Somalia la Mogadiscio și în Iran, Irak și apoi în Iugoslavia unde pe atunci erau la ordinea zilei atentate la viața civililor, unde victimele erau copiii, femeile, bătrânii. Se oferise voluntar și însoțise convoaiele umanitare. Dragostea dintre noi a fost reciprocă și instantanee, abia ce ne-am cunoscut. A fost practic ,,un coup de foudre”. 
  
Era iubirea vieții mele. A fost ceva magic între noi, ne-am dăruit unul celuilalt cu toată ființa și sufletul și de fiecare dată când eram împreună, traiam un extaz și o fericire, ce până al cunoște, nici nu-mi puteam imagina, că ar fi posibilă. Mă numea ,,prințesa vieții sale”. Eram făcuții unul pentru călălalt deși ne deosebeam în multe privințe. La puțin timp de când trăiam împreună, am rămas însărcinată și când i-am spus vestea, el era nebun de fericire. Mi-a cerut să ne căsătorim imediat. Îmi spunea, că mă iubea foarte mult și fiindcă purtam în mine fructul iubirii sale, continuând să trăim în păcat, se temea să nu mă piardă. 
  
Era mai mare cu vreo 13 ani , emana în jurul său o energie galvanizantă, care se revărsa instantaneu și asupra mea, atunci când eram împreună. Eu de fel eram o fire melancolică, controlată, sperioasă ca o căprioară, exact, contrariul personalității sale puternice, însă în prezența iubitului meu, deveneam sclipitoare, pasională, frumoasă și toate astea le vedeam oglindindu-mă în ochii lui. Fiind atât de diferiți era uimitor că între noi se crease o atracție fatală și o iubire, a fel . Cărțile sale aveau succes și articolele scrise de el, suscitau mult interes fiindcă prezentau imagini reale și dramatice, arătând lumii inima vie a evenimentelor. Subiectele tratate erau de regulă experiențe trăite și văzute în direct, în zone fierbinți ale lumii, pe unde umblase și pătimise alături de cei oropsiți de cruzimile războiului, din cauza conjuncturilor nefaste, din țările lor. 
  
Când îmi ceruse să ne căsătorim, eu am acceptat foarte bucuroasă, însă educația mea rigidă, supusă convențiilor sociale și obișnuința de a aștepta consimțământul părinților în toate, m-a îndemnat să-i cer un răgaz mai lung, pentru a-mi înștiința părinții și a le obține consimțământul. Ei au consimțit imediat la căsătoria noastră și l-au plăcut pe Giacomo, însă și-au impus autoritatea, obținând un răgaz de câteva luni, destul pentru a organiza o nuntă cum doreau ei, cu mult fast. 
  
Erau oameni de lume, pretențioși și neînduplecați, mai cu seamă când era în joc renumele familiei, iar eu în ciuda glasului inimii care mă îndemna să accept dorința omului iubit, am consimțit să le fac lor pe plac, să-i mulțumesc. Giacomo, cu firea-i impetuoasă protestase și îmi ceruse să ne căsătorim în grabă și fără mult fast, având în vedere profesia sa, care îi impunea să plece des în zone fierbinți ale lumii. 
  
Misiunile sale ca jurnalist, corespondent de război deja începuseră să îmi creeze multă neliniște, pentru siguranța iubitului meu. De dragul meu , el cedase , consimțind să aștepte când erau gata pregătirile de nuntă, pentru a ne căsători puțin înainte de nașterea copilului. 
  
În acea perioadă, părinții mei se ocupau cu detaliile, pentru ,,marele eveniment”, cu o meticulozitate ridicolă. 
  
Giacomo rămăsese orfan de copil și neavând alte rude apropiate în afara unei mătuși, soră a tatălui său care se ocupase de el după moartea părinților într-un accident de circulație, le dăduse alor mei mână liberă, să organizeze petrecerea cum doreau. Pentru el nu conta, decât căsătoria noastră și îmi dădeam seama că era un chin așteptarea, aceea. Cu nici două luni înainte de nuntă, eram prin luna a șasea de sarcină, când el a fost trimis în misiune pe frontul Iugoslav, să prezinte de la fața locului, supliciile civililor în conflictul interetnic din Bosnia Herțegovina și Muntenegru în timpul masacrelor de la Srebreniça, provocate de către trupele armatei, republicii Srpska. 
  
Când am aflat vestea plecării iminente a iubitului meu în acea periculoasă misiune, am fost cuprinsă de presimțiri sumbre și inima săgetată de un fier înroșit. a avut o criză de teamă și presimțiri ciudate, inexplicabile și de necontrolat. Simțeam din toată ființa, că trebuie să-l împiedic, să nu-l las să plece. Am încercat să o facă, însă el mă liniștea și mă asigura vesel, cum numai el era în stare să o facă, că totul va merge bine. Mi-a -a cerut încă o dată, insistent, să facem cununia chiar atunci, înainte de plecarea lui. Din nou, mama și tatăl meu s-au opus, iar eu fire slabă, influențabilă, am ignorat încă o dată șoaptele disperate ale propriului suflet, ce mă îndemnau să accept și am acordat satisfacție ambițiilor absurde ale părinților. Nu pot să-i iert pentru asta, deși au suferit mult alături de mine, i-am îndepărtat din viața mea. Poate că greșesc iar dând vina pe ei, însă nu mai pot să –i las. să mă mai manipuleze. 
  
Giacomo, în cazul că făceam cununia atunci, ar mai fi putut amâna plecarea în Srebreniça. A anticipat plecarea, din cauza refuzului meu și la despărțire pe aeroport, de unde a plecat cu un mic avion militar, eu am avut un moment de leșin. Mă prăbușeam cu siguranță, dacă tata care mă însoțise, nu m-ar fi susținut cu toată energia. Presimțeam în mod inexplicabil, că Giacomo pleca cu toată viața mea și că nu-l voi mai vedea. Presimțirea aceea mi-a înghețat sângele de spaimă și considerând de rău augur să mărturisesc cuiva, ce simțeam, am lăsat să creadă, că leșinul meu se datora sarcinii și am tăcut. 
  
Presimțirile mele cele mai negre s-au adeverit, din păcate, foarte repede. La câteva ore după decolarea avionului spre zona de conflict, s-a anunțat la jurnalul de știri că un avion militar având la bord patru persoane s-a prăbușit în Balcani, în acel teritoriu sfâșiat de lupte interetnice. Deși în teritoriu se aflau și combatanți ai căștilor albastre acolo unde avionul trebuia să ajungă, s-a comunicat că prăbușirea a avut loc în condiții și din motive încă neelucidate, în munți, aproape de zona de conflict . Nu s-a știut nimic sigur, vreo două zile, dacă vreunul din cei de la bord a supraviețuit. Avionul a fost găsit de trupele sârbe și au difuzat știrea că probabil avusese loc un incendiu la bord. S-a constatat ulterior că avionul a explodat, lovit probabil de o rafală a combatanților și supraviețuitori nu au fost. 
  
Abia peste alte două zile s-a știut cu siguranță că în prăbușirea avionului și-a pierdut viața și Giacomo. Din acel moment a început calvarul vieții mele. Pentru mine durerea a fost insuportabilă, la aflarea cumplitei vești și am căzut ca trăznită de fulger, în cea mai grozavă criză de disperare. Am stat în spital câteva săptămâni între comă și nebunie. Medicii făceau prognoze sumbre, se temeau că starea mea putea afecta serios și starea copilului ce-l purtam în pântec și chiar pierderea sarcinii. Când zbuciumul meu s-a mai potolit au încercat să mă facă să reacționez și chiar încercam să lupt de dragul copilului, însă șocul emoțional era greu de depășit. Îmi reproșam încontinuu faptul că refuzasem să accept căsătoria cu Giacomo înainte de plecarea lui. Nu mă puteam ierta și nu am reușit încă mulți ani de atunci, să-mi iert superficialitatea și prostia și să-mi regăsesc pacea sufletului. El nu s-ar fi aflat la bordul acelui avion, în momentul prăbușirii în caz contrar. M-am blestemat pe mine și nu doream să-i mai vadă nici părinții, care mă convinseseră cu insistențele lor, să așteptăm data stabilită dinainte, pentru a ne căsători. Nu s-a terminat aici supliciul meu. 
  
Din acel coșmar începusem să-mi revin printr-un suprem efort de voință, ca să apăr viața copilului nostru, care altfel era serios supusă riscurilor din cauza stării mele. Din nefericire, se pare că răul deja se înfăptuise și destinul meu potrivnic acționase ca un killer neînduplecat. La nașterea fetiței medici au descoperit că copilul meu avea o gravă problemă respiratorie și avea puține șanse să trăiască. Făptura aceea era singurul lucru ce-mi rămăsese de la omul drag. Simțeam, că dacă o pierdeam era ca și cum l-ași pierde pe Giacomo a doua oară. Viața mea blestemată nu ar mai fi avut nici un sens. Aceasta era convingerea mea de atunci. Mă învinovățeam pe mine însă-mi pentru pierderea vieții celor ce deveniseră lumina viații mele. Când copilul meu lupta între viațăși moarte, mă învinuiam că nu reușisem să-mi domolesc îndeajuns durerea pierderii tatălui său și ea era în pericol din cauza slăbiciunilor mele. Dumnezeu mă blestemase și sărmanul meu copil a murit la câteva zile de la naștere, cu toate eforturile medicilor de al salva. Odată cu el am simțit că luminile sufletului meu s-au stins pentru vecie. 
  
Eram moartă pe dinlăuntru. Am rămas de atunci într-o stare latentă de tulburare și confuzie mintală și îmi simțeam sufletul ca împietrit de durere. Am zăcut astfel ani de zile. Viața mea a fost în pericol dar nu –mi mai păsa deloc de viață. Părinții mei stăteau pe coridoarele spitalului departe de camera unde zăceam, căci nu suportam prezența lor la căpătâiul meu și nici încurajările lor. 
  
Fiind prea slăbită în urma suferințelor nu conta pentru mine viața, căci eu îmi rugam moartea pe care o consideram ca o binecuvântare. 
  
Fizicul meu tânăr însă a favorizat depășirea pericolului și am considerat că Dumnezeu nu m-a găsit demnă nici să mor. Eram condamnată să pătimeasc, pentru că ucisesem, ce iubisem mai mult în viață. 
  
Coșmarul a fost înspăimântător. Am trăit sensuri de culpă copleșitoare, care îmi secătuiau sufletul de forțe. Nimeni și nimic nu mă putea consola. M-am închis în sine și m-am rupt complet de lume, trăind ca o scoică în carapacea ei de durere. 
  
Se scurseseră trei ani lungi și cumpliți de singurătate și suferință, când la ușa casei mele a sunat o bătrână călugăriță. Insista cu încăpățânare pe lângă femeia care se ocupa de casa mea, din grija părinților mei, cerând să mă vadă în persoană și să-mi vorbească. 
  
La început am cerut neînduplecată Ivanei, să o facă să plece, dându-i o sumă de bani generoasă, pentru binefaceri, însă bătrâna călugăriță a refuzat darul meu și i-a spus cu tristețe în glas: 
  
,,Dacă Giacomo o privește pe Irene a sa de acolo de sus acum, cu siguranță va fi foarte trist și ar muri de durere încă o dată, văzând cum ea a devenit o femeie cu un stei de piatră, în loc de inimă! Spunei te rog întocmai acest lucru doamnei Irene, din partea unei mame, care și-a pierdut fiul. Ivana, femeia de serviciu a venit într-un suflet și foarte neliniștită, mi-a reprodus mesajul bătrânei întocmai. M-am mâniat atunci și într-un impuls de supărare m-am dus la ușă. Am privit călugărița căreia i-am zărit statura firavă pierdută între faldurile veșmântului larg și fața plină de riduri fine, cu ochii triști, de culoarea cafelei umbriți de melancolie. 
  
Am întrebat-o cu reproș în glas: 
  
,,-Cine ești dumneata și de ce vrei, să mă tulburi cu orice preț? 
  
-Oh, în fine, am reușit să-ți trezesc interesul pentru ceva! Giacomo al meu nu ar recunoaște deloc în tine, pe acea Irene specială care era iubirea vieții sale, o persoană foarte curajoasă și generoasă!” 
  
Când acea bătrână călugăriță a pomenit numele atât de drag inimii mele, am simțit inima mea împietrită de mai bine de doi ani, că a început să bată într-un ritm vijelios, gata să-mi spargă pieptul și timpanele. Lacrimile al căror izvor secase tot de atunci, au început deodată să-mi inunde din belșug ochii arși de uscăciunea durerii nestinse. Înviasem deodată și odată cu trezirea minții și sufletului meu din acel prelungit letargo, durerea se trezise mai vie ca oricând. În mod ciudat, de astă dată durerea o șimțeam amestecată cu valuri de căldură, care începuseră să-mi învăluie corpul, topind acea împietrire. M-am târât cu ultimele puteri către bătrâna călugăriță și am cedat spontan impulsului interior ce m-a împins ca un resort în genunchi și i-am îmbrățișat strâns picioarele-i învăluite în veșmântul cenușiu și am descătușat suspinele ce zăcuseră împietrite în pieptul meu, adevărată temniță a sufletului strivit de suferință. I-am spălat îndelung poalele veșmântului cu lacrimile mele iar ea s-a așezat în genunchi lângă mine ,dinaintea ușii deschise, cuprinzându-mi umerii scuturați de convulsii alintându-mă ca pe un copil. Mi-a șters fața cu o duioșie de mamă grijulie, îndepărtându-mi de pe față părul lung și încărunțit în acei doi ani de întuneric interior. Îmi șoptea cu nespusă tandrețe : 
  
-Așa sărmană copilă, eliberează-ți durerea, las-o să se reverse peste zăgazurile firii, astfel îți vei elibera suflet de greaua sa povară! Am întrebat-o, deși inima mea îmi spunea că a recunoscut-o : 
  
-,,Sorella”, cine ești dumneata de fapt, cine te-a trimis la mine? De unde cunoști numele iubitului meu și de unde ai aflat de durerea mea? 
  
-Cred, că bunul Dumnezeu m-a trimis! Durerea ta e și a mea! Am iubit pe Giacomo ca pe un fiu. Eu l-am crescut, de când părinții lui au murit în accident. Știam de voi, căci el venea la mine la mânăstire de câte ori putea și știam și că voi așteptați un copilaș. 
  
- Oh, Dumnezeule mare! Dumneata ești mătușa Agnese, a lui Giacomo al meu! Îmi vorbea deseori de dumneata și ținea să ne facă cunoștință, însă viața i-a fost curmată, înainte să o facă iar eu, suflet ingrat în toată această vreme ce s-a scurs, nu am gândit decât la suferința proprie, fără să-mi amintesc de dumneata, să te caut și să-ți fiu alături în durere, a reușit să îngaime, printre hohote șisuspine de plâns, nestăvilite! 
  
-Exact Irene, eu sunt ,,suora” Giovanna, mătușa lui Giaccomo! Vin de la Bergamo, locuiesc în ,,convento” fiind una din călugărițele din ordinul ursulinelor della Sacra Famiglia! 
  
-Faptul că mătușa lui, Agnese e călugăriță, eu nu-l știam. Giacomo nu mi-a spus niciodată acest lucru, fiind foarte rezervat, când îmi manifestam dorința de a te cunoaște! Dar uite, cum te primesc eu, ca o ingrată ce sunt!Te țin în genunchi la ușă, îngerul meu bun te rog, să mă ierți! Ridică-te, te rog și urmează-mă în casă , i-am mai spus foarte rușinată de purtarea mea! 
  
- Nu sunt un înger, ci doar o umilă păcătoasă! Eu i-am cerut lui Giacomo să păstreze secretul, cu intenția de a-ți face o surpriză, când urma să ne cunoaștem, la nunta voastră. Eu îl tot îndemnam, ca voi, având în vedere faptul că așteptați un copil, să faceți căsătoria religiosă, să fiți astfel, sub protecția lui Dumnezeu! Giacomo era un copil credincios, căci după moartea fratelui și cumnatei mele el a trăit de când avea doisprezece ani, alături de mine la Sacra Famiglia, când nu era la colegiu. De aceea insista cu grăbirea căsătoriei. Irene nu reușea deloc să-și stăpânească lacrimile, după ce de mai bine de doi ani nu mai reușise să verse niciuna. 
  
- Oh doamne! E numai vina mea că nu am făcut-o și poate el ar fi încă aici, dacă nefericita de mine ași fi acceptat să ne cununăm simplu, înainte de plecarea lui! Am fost mereu o persoană lașă, fără multă voință, soră Giovanna! Am greșit mult, lăsând pe alții să decidă pentru mine și Dumnezeu m-a pedepsit. 
  
- Nu Irene, nu-i adevărat! Gata cu învinuirile și culpabilizarea proprie persoane, pentru tot ce s-a întâmplat și iartăi pe nefericiții tăi părinți! Ei se învinuiesc deopotrivă pentru suferințele tale și dacă îi vei pierde și pe ei, calvarul tău nu va înceta! Domnul are rațiunile sale, pe care noi bieți păcătoși nu le înțelegem. Nu tu l-ai ucis pe Giacomo și nici pe copilul tău. Și eu mi-am iubit nepotul și mi-a frânt inima moartea lui cât și moartea fetiței voastre, pe care am avut grijă cel puțin să fie botezată creștinește acolo în spital unde te aflai, înainte de a se stinge. Tu te zbăteai între viață și moarte prea epuizată de bolnavă și ți-ai dat consimțământul mașinal, ca la ceva lipsit de importanță, când capelanul și eu ți l-am cerut. Era important pentru memoria lui și pentru sufletul sărmanului vostru copil, că ai consimțit. Sufletul copilei acolo în împărăția lui Dumnzeu, poate să fie alături de tatăl ei, fiind creștină. Giacomo a crescut cu aceste convingeri și în ciuda faptului că nu putem vedea noi aceste lucruri, ele au o valoare mare pentru cei ce cred în ele. Sunt o alinare pentru sufletele ce plâng. 
  
- Oh, soră Giovanna îți mulțumesc din adâncul inimii pentru ce ai făcut atunci pentru fetița mea! Până azi, nu am fost conștientă de acest lucru. Cuvintele tale îmi aduc alinare și îmi înlătură vălul de întuneric ce mi-a acoperit atâta vreme, ferestrele sufletului. Te rog suflet milostiv ajută-mă, să înțeleg aceste lucruri minunate, să cred și eu și să cunosc barem acum tainele spiritului lui Giacomo! Lasă-mă să vin cu tine acolo, la mânăstire, să învăț mai multe despre credință și bunătate! Te rog! Giacomo pleca mereu în zonele acelea periculoase, pentru a ajuta oameni, copii care sufereau. Era un om cu un suflet minunat. Îmi doresc mult, pentru prima dată după atâta amar de vreme să ies din starea mea de durere și să trăiesc cum ar fi vrut Giacomo. Doar cu câteva vorbe din sufletul dumitale bun ai reușit să mă trezești din amorțire. De acum încolo știu ce cale vreau să urmez, câte zile voi mai trăi. Mă voi dedica cu trup și suflet să continui acțiunile lui de într-ajutorare a oamenilor loviți de necazuri, victime ale războiului, sărăciei și bolilor! 
  
-Nu eu te-am ajutat, Irene! Eu sunt doar o nevrednică unealtă a Domnului. El e Atotputernic, el te ajută! 
  
-Ia-mă cu dumneata mătușă Agnese! Nu suport să mai rămân aici singură și să plâng în zadar. Doresc să pot merge și eu, să alin durerea altor oameni disperați. Doresc să fiu de ajutor, să devin și eu o uneltă a Domnului și astfel poate, îmi voi ostoi propria suferință. Mătușa Agnese a zâmbit și mi-a șters ochii cu o batistă, apoi mi-a spus cu bunătate: 
  
-Irene, dacă asta crezi cu adevărat, urmează-mă la Bergamo și vei fi binevenită în casa Domnului! Începi prin a avea îndurare față de părinții tăi, căci prea multă suferință ucide! Vei avea timp să reflectezi cu mult calm, care va fi calea pe care vei continua să mergi mai departe, în viață. Nu te grăbi însă, dă-ți timp și încetează să te mai condamni pentru cele întâmplate! Nu ai fi putut tu, nici eu, să schimbăm destinul. Toate se întâmplă cu un rost pe această lume, deși noi nu putem înțelege. Așa se face că eu mi-am recăpătat pacea sufletească urmând această cale. Am făcut pace cu părinții în cele din urmă și nu am regretat niciodată alegerea mea. 
  
În privința amintirilor, ele sunt vii în inima mea însă acum nu-mi mai provocă acea suferință sfâșietoare de la început. Rănile sufletești s-au cicatrizat. Uneori, când în nopțile lungi de veghe, în chilia mea stau de vorbă cu amintirea lui Giacomo și a Giovannei, -căci astfel o botezaseră atunci pe patul morții preotul și mătușa Agnese pe fetița noastră,- valuri de lumină și iubire mă învăluiesc cu mângâieri tămăduitoare și îmi dăruiesc o forță ce mă împinge ca un resort, să-mi continui marșul vieții pe calea aleasă. Mi-am tămăduit durerea dăruind ajutor altor oameni. Binele și sacrificiile îndurate în misiunile de călugăriță voluntară prin îndepărtate țări africane, în beneficiul celor aflați în nevoi, bunul Dumnezeu mi l-a întors cu dobândă. 
  
Nu lăsa suferința, să te răpună și să-ți stingă lumina din suflet Desire! Luptă contra întunericului , cultivând speranță și încredere în forțele vieții! Viața va fi așa cum o vei concepe în mintea ta, căci se hrănește cu gândurile tale. Alungă-ți din minte întunericul și resentimentele, făcând loc iertării și încrederii în viață! Vei învinge! 
  
-Desigur draga mea mătușă, îi răspunse Desire ștergâdu-și rușinată lacrimile ce îi șiroiau nestăpânite pe obraji, în vreme ce o asculta. După ce ți-am ascultat povestea, am învățat o lecție foarte importantă! Promit solemn, că nu voi permite ca teama, umilințele îndurate și tristețea să-mi domine sufletul și mintea, împiedicându-mă să trăiesc! Voi face totul, să le înving și să-mi recapăt controlul proprie mele vieți! Sunt puternică la fel ca tine, a afirmat cu solemnitate ea! 
Citeste mai mult…

ROATA UNIRII CURGE-N TREI CULORI INFINITE

ROATA UNIRII CURGE-N ÎN TREI CULORI INFINITE

Întâi de undrea
de o sută de ani
orologiul în turnul mitropoliei
își scutură uitarea din pletele ninse
de însângeratele ierni scurse
bate cu glas dogit un centenar
ceas aniversar al unirii românilor
îi ține isonul și dau onorul
escadroanele militare
tresare prundul Dâmboviței
undele se tulbură într-un gest pietos
din negura istoriei răzbate în noapte
ecou de strigăte victorioase de eroi
cădeau pe altarul patriei
cu degetele încleștate pe steag
inimile vitejilor au îmbrățișat veșnicia
în monumentele ce le cinstesc vitejia
jertfele pentru înfăptuirea unirii
Siretul se tulbură și Ardealul
întinde mâna Moldovei la București
și la Alba în glas de fanfare întind hore
țărâna își împreună mâinile a rugă
veghetorii somnului lor
solemnitatea monumentelor
se animă marmura încălzită de amintiri
la ecoul uralelor de victorie ale oștilor
lui Ferdinand în ziua sfântă a marii uniri
noaptea se animă umbre tăcute
îmbrăcate-n soldați cu puști și baionete
ies de neunde și se prind să horească
murmură cadențat stelele Hora Unirii
imnul e zidit în aduceri aminte
în secera lunii și tăceri adormite
azi după o sută de ani
le dăm onor faptelor mari
și le cinstim eroismul
roata unirii coloană infinită
apă vie ce se frământă în trei sfinte culori
și plouă pretutindeni cu flori!

Citeste mai mult…

AȘTEPT COLINDĂTORII CRĂCIUNE!

Mă simt prizonieră a unor circumstanțe
Cu picioare de lut, ce-au crescut
Buruieni amare cu spini și sufletul m-au năpădit.
Îmi lipsesc întinderile nesfârșite acut!
Altă dată sufletu-mi se-avânta
Fericit, în baletul ceresc se prindea
Deasupra satului unde-a crescut
Laolaltă cu fulgii de nea!
-Oh! Lerui ler și florile dalbe
Cu datini sfinte, din străbuni
Mai colindați uneori soli buni
Viața mea singuratică de român
Pribeag printre străini!
-Ninge-ne Isuse din ceruri deschise
Cu magie, ca-n mirifice vise!
Crăciunurile ne erau cândva fericite
Ne erau de-ajuns lumina în suflet
La fereastră clopoței și pocnet de bice
Și colindătorii cu glasuri de argint în colinde!
Sărbătoream la masă ca în tradiții
Cu frați și surori, copii și părinți
Cu bunica și mama de Crăciun în serile sfinte
Cu felinare agățate la porți
Împărțeau neobosite, colindătorilor voinici
Mere,nuci, covrigi, prescuri și colaci!
Viața ne era umilă dar învăluită-n magie
Mă usuc de dor după bucuria din suflet , de atunci!
-Vino Crăciunule sfânt acum iar
la mine pe aripa norilor
Prin viscolitele porți ale anilor
Ce-au așternut ierni nesfârșite
Peste inima mea cu dureri troienită!
Te aștept anul ăsta Crăciunule
Cu bradul împodobit
Cu cozonac, cu vin fiert, sarmale și măliga în tuci
Colindă-mi nașterea pruncului sfânt
De bucurii și de bine și la fereastra mea!
Eu tot mai sper și aștept
Că-s un român pribegit!
Adu-mi în jurul Bradului împodobit
Chipurile dragi, zâmbitoare de copii și nepoți
Și o îmbrățișare de frate și soră
Și pe mama cu chipul său ofilit!
- Vă asteaptă azi în prag de An nou
Pe toți, sufletul meu
De dureri prigonit !

Citeste mai mult…

LOGODNICUL DE PE MEETIC

LOGODNICUL DE PE MEETIC
Răspunsese la anunțul pe Meetic, cu o luna în urmă și de atunci totul se schimbase în viața ei. Inițial fusese sceptică și nu crezuse posibil, că v- a întâlni vreodată prințul pe un cal alb, la care visase și ea, ca orice altă tânăra fată, în anii de liceu. De atunci, ceea ce i se întâmpla aievea, depășise orice imaginație. Intrase în jocul acela fantezist, în glumă, cu convingerea ca era ceva imposibil, în viața reală și totuși spiritul ei temerar, dornic de a trăi viață la cote înalte barem în virtual, dacă altfel nu era posibil, o împinsese să meargă până la capătul jocului.
Acceptase întâlnirea cu tânărul prinț, dintr- o altă dimensiune, așa cum se autodefinise cel care publicase anunțul, care își căuta o tânără frumoasă drept consoarta predestinată și dăduse o descriere a ceea ce căuta el, care în mod paradoxal corespundea perfect, profilului său. Astfel, ea intrase în joc și acum nunta fusese deja fixată, pentru săptămână viitoare, iar ea își cunoscuse doar pe webcam, logodnicul. Arăta absolut fantastic, iar ea fusese fascinată la prima vedere de frumusețea lui exotică. O vrăjise imediat cu șarmul și virilitatea lui și cu felul decisiv în care îi declarase că ea este chiar prințesa viselor lui și era predestinată să-i devină soție și regina regatului sau. Deși nu auzise niciodată de regatul acela al lui, Northland îl numise el, oricum ideea în sine o fascinase, încât acceptase imediat și firesc, cererea lui în căsătorie nedorind să strice fascinația jocului acela neobișnuit, cu scepticisme absurde. În sinea ei însă era ferm convinsă că acela era un joc al unui om plictisit de banalitățile cotidiene și cu multă fantezie, ca și ea dealtfel și se pretaseră la jocul acesta ca să mai condimenteze plictiseala și rutina zilelor cu puțin mister și romantism și nimic mai mult. Greta era ferm convinsă de acest lucru, de aceea se pretase să intre în joc. În sinea sa își zisese că ar fi fost chiar binevenit să se mai întâmple și miracole neprevăzute câteodată, astfel viața ar fi mai plăcută. Ea intrase pe acest sit nu din dorința reală de ași găsi logodnic, și din plictiseală. Era prea frumos la prima vedere, ca sa fie adevărat, își repeta, de trei săptămâni încoace! Aseară, puțin înainte de miezul nopții el o chemase în direct.
- Buna seara iubita mea Alba ca Zăpada, ești pregătită să mi te dăruiești, peste o săptămână, când va fi noaptea nuntii noastre, îi zisese cu un asemenea accent în voce, care îi dăduse fiori în stomac? Realiză brusc cât era de sugestionată de această iluzorie experiență, fiindcă ea chiar simțise fiorul cald al iubirii cum îi invada nestăvilit inima, laolaltă cu fluxul torențial al sângelui.
-Desigur, îngăimase emoționată, însă îți repet că numele meu e Greta și nicidecum Alba ca Zăpada și apoi, mie tot nu- mi vine a crede în cele ce-mi spui, din moment ce nu văd pregătirile de nuntă și tu nici măcar nu ai venit să mă ceri oficial în căsătorie ,de la părinții mei, așa cum se cuvine, i- a răspuns în șagă!
- Pregătirile de nuntă sunt deja gata, la palatul meu din Northland și te asigur că va fi o nuntă ca în povești! Cât despre numele tău, îmi amintesc că într-o viață anterioara te- am iubit ca Alba ca Zăpada, dar nu mai contează! Acum te voi iubi ca Greta, eu însă sunt același Drago dintotdeauna, sunt un nemuritor de fapt!
- Ai, ai, vei fi vreun vrăjitor?
-Tot ce se poate, îi răspunsese zâmbind!
-Ești atât de misterios și romantic, încât te iert pentru cuvintele amăgitoare pe care mi le spui, fiindcă sunt frumoase și fiindcă oricum, nu le cred! Ar fi prea frumos ca să fie real și în lumea mea, astfel de lucruri nu se mai petrec de mult, Dragu! Cum rămâne cu cererea oficială în căsătorie, îl luase în zeflemea?
- Voi veni pe un cal negru, înaripat și îmi voi răpi mireasa, vei vedea, îi răspunsese el cu o șoaptă răgușită ce îi dădu fiori reci și o făcu să simt o inexplicabila neliniște! Vru să-i spună, că nu prea agrea ideea unei răpiri, însă el îi trimise un sărut de pe vârful degetelor și întrerupsese imediat convorbirea, astfel că gândul ei se oprise mut, pe buzele fremătânde.
A deconectat datele mobile și a pus tableta la încărcat, apoi s-a cuibărit sub plapumă și încerca să adoarmă, însă durase ceva timp până ce vâltoarea gândurilor și emoțiilor contradictorii se mai potolise îndepărtându-se treptat în timp ce barca viselor o furase la bordul său și o tot ducea cu sine pe o mare acoperită de cețuri dense și impenetrabile, privirilor avide de lumină și iubire, ale sufletului tinerei fete, mistuit de dor, pasiune.
Trecuse cu mult de miezul nopții când din somnul ei profund și tulburat de vise ciudate, pe jumătate coșmaruri , se trezi sub efectul sărutărilor ce îi îngreunau respirația și sub strânsura unor brațe puternice, lucru care o înspăimântă de-a binelea. Când reuși să distingă ceva în jurul său printre sărutările devoratoare, Întrezări chipul lui, dar mult diferit decât putuse să observe în camera web. Primul lucru ce reuși să vadă, fură ochii lui, printre fantele abia mijite ale pleoapelor, ce păreau neomenești, arzători de o pasiune devorantă, și totuși nemiloși și străini ca două genuni ce doreau să îi mistuie sufletul înfricoșat. Încearcă să țipe și continua să se zbată din răsputeri ca să se elibereze, înainte ca el să-i consume toată suflarea și vlaga vitală, căci cu adevărat simțea că omul acela străin se comporta ca o fiară, mai bine spus ca un vampir care îi devora de fapt suflarea vieții și ultimele fărâme de putere, cu sărutările sale. Reușind cu greu să-și elibereze răsuflarea de asediul acelui demon cu chip de om, |respiră cu lăcomie aerul rece până simți că își recapătă suflarea și mintea începea săi se limpezească, odată cu îndepărtarea vălului de confuzie și frică ce o imobilizase, mai, mai să o ucidă prin lipsa aerului. Brațele ce o ținuseră strâns ca într-o menghină își mai slăbiră strânsoarea și ea reuși să-și privească adversarul și să-i vorbească.
-Cine ești și unde mă duci? Zicând acestea ea încă lupta să se elibereze de strânsura brațelor lui, care în ciuda împotrivirii sale, continuau să o țină strâns lipită de corpul lui vânjos.
- Nu mă recunoști? Sunt logodnicul tău și așa cum ți-am promis te-am răpit ca să te fac mireasa mea, îi replică el cu vocea aceea ce îi dăduse fiori cu o seară n urmă!
Se zbătu cu furie să scape de apăsarea sufocanta a acelui sărut vampiric și deodată auzi sputatul ca de pisică înfuriată și ușurarea eliberatoare, de apăsarea care îi strivise sănii și gura. Sări într- o parte ca muscata de un șarpe, fiind încă sub efectul coșmarului ce îi chinuise somnul și se trezi speriată pe jos, în mijlocul propriului dormitor, cu plapumă cu tot! Trează de-a binelea îi veni să râdă, când recunoscu în semiobscuritate , propriul dormitor pe grăsuna de Martina, pisica ei care deja încerca să-și recapete culcușul cald, deasupra pernei sale! O alungă fără prea multe formalități afară pe hol, înțelegând că ea îi provocase coșmarul, în timp ce dormise deasupra plapumei, chiar pe pieptul său. Privi ceasul și fiind abia cinci dimineața, se cuibări iar în patul cald dar somnul nu se mai lipi de pleoapele sale cu nici un chip. Astfel se decise să își facă o cafea tare, își lua cu sine și câțiva biscuiți cu scorțișoară, făcute de mama ei, din care se aprovizionase cu o cutie plină la plecarea de acasă. Se întoarse în pat după ce mai întâi luă cu sine, romanul încă neterminat de citit al Paulienei Simmons, ,,Cavalerul Iernii" Se cuibări între perne, își așeză plapuma pe picioare și cafeaua și biscuiții pe o farfurie, pe noptiera de lângă pat. În timp ce își savura cu nesaț cafeaua și biscuiții care erau preferatele sale și pe care mama i le pregătea de fiecare dată când venea pe acasă, îndeajuns cât să ia și cu sine la oraș. Locuia singură într-un mic apartament cu chirie, de când se angajase ca profesoara la liceu, cu un an în urmă, după absolvirea facultății. Era o duminica de început de noiembrie, rece și însorită iar bruma se topise repede, absorbita de razele strălucitoare ale soarelui. Greta se simți tentată, să își petreacă restul dimineții în parcul din spatele bisericii catolice, unde avea ocazia să admire și să se bucure din plin de peisajul toamnei târzii cu toată splendoarea sa de culori. La fiecare început de noiembrie, catolicii sărbătoresc comemorarea morților. Ei îi place ca după acea ocazie să facă o vizita în cimitirul lor pentru a privi mulțimea de crizanteme ce se găsesc la fiecare cruce, deși în sinea sa hotărâ ca să păstreze tăcerea în fața colegilor de canelarie, asupra acestui obicei cam ciudat al său. S-ar găsi cel puțin unul care să comenteze că ea are gusturi cam morboase pentru o tânără profesoară, însă nu îi păsa ei prea mult de aceste comentarii.
Își luă cu sine poșetă și plecă degrabă! In centru, zări de departe în fața barului, La Punctul-Umbra, pe Paul, fostul său iubit , profesor și el la un alt liceu din oraș. Era un tip cam arogant și deși relația lor fusese una platonică și durase puțin din cauza nepotrivirii de caracter, el de câte ori o întâlnea, își luase prostul obicei să o întâmpine de departe cu fraze bombastice, de ocrotitor celest, de tipul ,,încotro te îndrepți fluturaș dulce, sau, pot să te însoțesc dacă e cazul iubito, știi ca poți conta și dispune de mine cum vrei și te rog nu te formaliza, sau nu fă caz de inima mea zdrobita..".și altele de acest fel, lucru care pe ea o enervau mult, considerându-l un mare ipocrit! Era fire discreta însa sincera și deschisa și detesta superficialitatea într- o relație de iubire, exact ce detestase la Paul. Ea își dorea o iubire inedita și profunda și cum nu întâlniș personajul care sa întruchipeze idealul romantismului sau, din plictiseală se înscrisese pe situl de single, Meetic. În timp ce se plimba pe aleile parcului, îmbătata de paleta multicolora a copacilor, se abătu puțin către intrarea în cimitirul de alături, unde zărise în trecere pe aleea centrala, șirurile de chiparoși ce se plecau anevoie sub presiunile vântului rece la trecerea sa, parcă într- un salut forțat, de fel ei preferând poziția drepți ca lumânarea. O salutau cu rigiditatea lor, verde sumbru în timp ce pășea cu pietate printre lespezile de marmură colorată, curate, unde vasele cu crizanteme de toate culorile, vegheau la rădăcina crucilor tăcute, somnul de veci al celor plecați pe drumul spre eternitate!
Își imagina poveștile lor în fel și chip, însăilându- le în imaginația ei, în urma privirilor fugare la poze și la epitafuri. Se oprise impresionată lângă o lespede albă, unde de pe cruce îi zâmbi nostalgic poza unei tinere foarte frumoasă, al cărei chip i se părea că îl mai văzuse cândva, și curioasă se apropie să citească necrologul.
Fiind prea adâncită în contemplarea chipului angelic din fotografie, încadrat de două frumoase vaze cu crizanteme galbene, albe și roz, la început nu a luat seama la silueta omului, care o contempla pe ea în tăcere din spatele unor tufe de trandafiri crescuți în partea veche a cimitirului. La un moment dat percepu arsura unor ochii ce îi împungeau ceafa cu energia privirilor ațintite asupra sa, asemenea ochilor unui prădător la pândă.
Tresări speriată de această bruscă percepție, acutizată și de semnificația locului unde se afla. Întoarse capul deodată și surprinse silueta ascunsă în spatele tufișului, cum dispărea cu repeziciune, pe o alee dosnică ce cotea prin spatele crucilor, unde când trecuse mai devreme, observase că erau morminte vechi, dinainte de anii 1960.
Era ziuă și excluse din start ipoteza fantomelor, în a căror existență nu credea, nu era nici sperioasă de fel, în schimb curiozitatea îi dădea ghes, să mai dea o raită, prin partea aceea mai dosnică din cimitir, ceea ce și făcu.
Găsi repede un pretext în faptul că mai devreme nu luase seama, dacă pe mormintele vechi se îngrijise cineva să pună crizanteme. Se opri de câteva ori prefăcându-se interesată de vreo fotografie sau alt detaliu nesemnificativ, sau de vasele unde se vedea că cineva pusese flori proaspete cu ocazia sărbătorii zilei morților. Era 2 noiembrie și catolicii obișnuiesc să aducă flori în cimitire, pe data de 1 când la ei de fapt e Sărbătoarea Tuturor Sfinților.
De ziua lor, pe doi noiembrie, sufletele celor din lumea de dincolo, în opinia urmașilor se bucurau în pace de florile ce le înveseleau odihna, locul fiind pustiu și tăcut, tulburat doar de ciripitul vreunei ciori sau coțofene ce sărea pe alei într-un picior și de curiozitatea morbidă a ochilor în căutare de inedit printre cruci și de acea silueta misterioasa care parcă intrase în vreun mormânt, căci nu se mai zărea nimeni, prin preajmă. Se opri puțin lângă piatra funerara a eroilor căzuți pentru apărarea patriei, să admire ofrandele de flori, toate crizanteme, depuse drept omagiu pentru jertfa extrema făcută de acei viteji și apoi făcu brusc cale întoarsă și se îndreptă decisă către parcul la fel de pustiu, aflat nu departe de cimitir. Pătrunse pe aleea care ducea către baza sportivă, străjuită de umbra fagilor seculari care azi își întindeau a rugăciune către cer, brațele pe jumătate dezgolite de podoaba frunzelor. Cele rămase pe ramuri erau de o minunata cromatica de culori, galbene- roșcate pe care vântul în accesele lui de furie dezlănțuită le smulgea de pe ramuri purtându- le pe alei într- un balet vijelios ca apoi sa le aștearnă covor pe alei.
Greta respira voluptuos combinația parfumurilor, participând la spectacolul naturii.Parcul era aproape pustiu în acel moment, și ea simți dorința de a descătușa bucuria și clocotul vieții ce îi pulsa în vene. Începu să se învârtă în pas de dans, cu brațele larg deschise ca pentru o contopire cu baletul frunzelor în vârtejurile nebune ale vântuluice sufla cu asprime. Ca pentru ai contracara furia și agresivitatea, ea continuă să danseze învârtindu-se tot mai repede, îngânând o melodie dulce, tandră și zâmbind fericită vieții și propriilor vise de fericire spre care năzuia spiritul ei clocotind de vitalitate.
Părul de culoarea mierii, lung și bogat, îi încadra cu reflexe aureolate ovalul delicat al feței revărsat peste umeri cu grație firească și totul la ea era în perfectă armonie, trupul ei înalt, suplu ca un lujer de crin iar vântul rebel îi răvășea neastâmpărat ca un iubit buclele, cu degetele sale posesive furând astfel momente de voluptate gratuit. Frumoasa Greta însă îi tolera cu îngăduință libertățile considerându-se o fiică a toamnei. Adâncită în propriile reverii, nici nu luă în seamă Porscheul negru , elegant, oprit lângă intrarea bazei sportive, pustie la acea oră și nici silueta omului îmbrăcat elegant, cu un trenci lung negru, cu pălăria ce îi acoperea pe jumătate fața, care o privea cu ochi mistuiți de dorințe nesățioase, pană nu se ciocni de el.
Tipul i se așezase în drum cu ostentație și o prinse în brațe, înainte ca ea să abă vreme să schițeze o retragere. Abia atunci deschise ochii surprinsă și încercă să se tragă înapoi speriată, fiindcă se crezuse singură, pană în acel moment. Străinul o strânse aproape și îi acoperi gura cu un sărut lacom și înainte de a o adormi, apăsându-i brutal pe nas și gură, o fașă îmbibată într-o substanță cu miros neplăcut și puternic înțepător, îi șopti cu glasul logodnicului său de pe Meetic:
-Nu te teme frumoasa mea Greta, am venit așa cum ți-am promis, să-mi răpesc mireasa și s-o duc în regatul meu!
Greta îl privea îngrozită de ceea ce zări în ochii lui și nu mai reuși să-i răspundă sau să se împotrivească, așa cum îi țipa isterizat instinctul de conservare, căci un somn de plumb curse peste pleoapele tivite cu genele negre, catifelate, precum aripile delicate ale unui fluture ascunzând frumoșii ochi de culoarea liliacului înflorit. Țipătul de groază și toată dorința de împotrivire fură paralizate și învăluite de vălul adânc al ceții dense a drogului, precum în pânza unui păianjen și enigmaticul său logodnic o purtă în brațe, către mașina neagră, parcată la intrarea în bază și porni în trombă spre o țintă doar de el cunoscută.Nu s-a mai auzit nimic de ea, de atunci. Rezultă încă dispărută fără urmă și odată cu ea au dispărut și urmele existenței Logodnicului de pe Meetic.

Citeste mai mult…

Grace a coborât din pat frecându-și ochii, cu somnul încă aninat de genele negre, frumos franjurate și a deschis fereastra camerei. Vânticelul de primăvară aducea în încăpere miresmele florilor de pruni și meri înfloriți și odată cu ele, trilurile cucului care își avea sălaș prin tufișurile de măceși și muri crescuți la umbra copacilor bătrâni veghetori coastele râpoase de la poala muntelui.
Peretele din spatele casei lor dădea spre partea nordică a muntelui. Merse în baie și se spălă în grabă. Astfel înviorată intră în camera ei și își trase peste cap un pulover albastru larg și călduros ce-i ascundea formele grațioase și blugii, apoi intră în bucătărie. Dragu deja înfuleca de zor și bea cafea. Îl salută:
-Bună, e cafea și pentru mine? El îi răspunse cu gura plină:
-Bună dimineața, este!
Se apropie de aragaz și-și turnă cafea într-o cană , adăugă lapte până o umplu și încălzi la microunde, apoi adăugă fulgi de cereale și se așeză pe un scaun. Începu să mănânce cu un aer absent, în timp ce privirile-i liliachii ce făceu să pălească de invidie florile violetelor pe care le întreceau în frumusețe, se ascundeau printre tufișurile înflorite care împânziseră coasta muntelui, îmbratișau visătoare, peisajul de la fereastră. Tresărea plăcut surprinsă de neastâmpărul rândunelelor, care se perindau ca niște năluci pe dinaintea ferestrei deschise. Se zărea întreaga panoramă a coastei montane prin ferestruica de la bucătărie și se auzea din fundul râpii vuietul torentului vijelios ce năvălea peste colții stâncoși și dispărea înghițit de pântecul nesățios al unui preistoric balaur înlănțuit pe vecie în măruntaiele pământului.
Concertul de primăvară al înaripaților vestitori ai primăverii putea fi ascultat gratis în fiecare dimineață, în timp ce ea și Dragu își luau gustarea de dimineață. Conviețuind cu peisajul, în mijlocul naturii nici nu mai băgau în seamă toate acele banale detalii, ce demarcau anotimpurile anului. Dragu era complet indiferent la cântecul cucului și la parfumul și frumușețea pomilor înfloriți și a parfumului îmbătător de trezire la viață. al primăverii, însă Grace care devenea pe zi ce trecea o domișoară în toată puterea cuvântului, era mai visătoare, înclinată spre romantism și nu-i scăpau din vedere farmecele primăverii. Ea respira cu nesaț aerul încă rece și poaspăt, încărcat de miresme și nu scăpau strălucirii liliachii ale minunaților săi ochi nici acel dans al rândunelelor pe sub streșini și nici tertipurile de vânător hârșit la rele, ale motanului.
Sub streșinile înalte ale casei lor, la grinzile de lemn înnegrite de vreme își aveau cuiburile de ani mulți. Se întorseseră la ele ca în fiecare primăvară și lucrau fără îcetare la reparatul lor, unde urmau să-și depună ouăle și să-și crească puișorii. Sanson, bătrânul motan negru precum noaptea le pândea zborul din fânarul din spate, cu ochii săi galbeni, abia mijiți. Rândunelele îl cunoșteau ca fiind un dușman confirmat și îl evitau temătoare, știindu-l ce-i poate pielea și colții. În fiecare an, mulți membri din familiile lor șfârșiseră în mod tragic, lăsându-ți penele și viața între colții tartorului din fânar, cel fără un dram de conștiință.
-Grace, nu mai căsca gura pe fereastră ca o domnișoară leșinată de pension! Mișcă-te că trebuie să dai la păsări și să mulgi vaca. Eu merg să dau fân jos din pod pentru vaci și să fac curat în grajd, o apostrofă Dragu.
-Îhâ! Tata a plecat de mult?Ți-a zis când se întoarce precis?
-A pleca devreme și nu mi-a spus când se întoarce, mi-a spus doar că ne dă de veste înainte și a mai zis, să avem grijă de casă și de animale, să nu le lăsăm să rabde. E valabil și pentru tine, așa că nu-ți mai da aere de prințesă romantică și treci la treabă, se răsti el cu glas autoritar!
-Ți-a zis tata să-mi faci și mie de dădacă cumva?Du-te și rânește grajdul frățioare și cele ce intră în atribuțiile tale, că eu știu singură ce am de făcut, îi răspunse ea înțepată.
-Bine, fă cum crezi, îi zise mai domolit și cum terminase de mâncat, ieși lăsând cana și farfuria pe masă!
-Nu te dezveți de obiceiu de a-mi lăsa mereu să fac ordine în urma ta. Las’ că azi ai și tu rând la spălat vase, îl bombăni ea contrariată. Ah, ce ți-e și cu bărbații ăștia, își murmură șie-și!
De când se întâlniseră în peșteră cu Patriarhul și aflase povestea îndepărtatei sale strămoașe, Angel, cea pe jumătate zmeoaică și pe jumătate cosânzeană, nu reușea șă-și revină pe deplin. Astfel aflase că ea era o urmașe din stirpea unei prințese pelasge răpită de un rege al smeilor albi, sosiți pe pământ dintr-o constelație din miazănoapte. Grace era considerată de intratereștrii ca fiind o descendentă din prințesa Angel, care era venerată în lumea lor, un fel de legendă istorică. Nu avusese nici cea mai vagă idee despre acest lucru și nu o impresionau deloc cei de viță nobilă, însă, să afli că descinzi de-a dreptul din stirpe de cosânzene și zmeii din basme, era pur și simplu de neconceput, stupefiant de-a dreptul. De când aflase se străduia să ia în serios această nouă realitate, la insistențele misteriosului Patriarh și ale fratelui său, care era convins că totul era adevărat.
Atât rasa dragonilor albi cât și a celor cenușii fuseseră cunoscuți într-o foarte îndepărtată primăvară a omenirii pământene cu numele de zmei, existenți în concepția pământenilor doar prin basme și legende fără vârstă și până cu puțin timp în urmă, considerate și de ea ca de toți oamenii, niște născociri născute din fantezia umană. Era incredibil că în venele sale și ale unei ființe intraterestre curgea sângele unor strămoși comuni și pe deasupra zmei. Eluanne femeia din sala de sub munte considerat de Dragu ca fiind o ființă din rasa intraterștrilor, îi semăna ca o soră geamănè cu excepția culorii părului. În timp ce Grace avea părul negru ca pana corbului, femeia de sub munte avea părul alb ca zăpada deși era tânără. Fără voia ei gândurile sale se furișau în ultima vreme cu asiduitate în incursiuni prin adâncul subconșientului său la vânătoare de fantome și uitate coșmaruri care îi bântuiseră somnul încă din fragedă copilărie, pe care până nu demult le crezuse îngropate sub lințoliul uitării. Iată însă că monștrii începeau să se materializeze în mintea sa, și de această dată ea îi întâmpina privindu-i ca pe niște adversari concreți, cu armele minții pregătite de confruntare.
I se întâmplase de multe ori, încă din fragedă copilărie să se trezească plângând din pricina unui vis înfricoșător. Tatăl lor alerga la patul său și o lua grijuliu în brațe, o legăna, îi șterge lacrimile și o alinta cu mâinile sale mari și bătătorite de prea multă muncă prin pletele negre, ascultându-i povestirea dezlânată a coșmarului până adormea la loc. Unele vise se repetau. Ea își aminti unul care încă îi mai tulbura somnul și în prezent. De curând o voce din adâncul său îi șoptea insistent că visul acela era de fapt un peticel al unei vieți din existențe anterioare. Ce gând ciudat!
,,Zara împreună cu câteva prietene ieșiseră dincolo de porțile cetății înprejimuită cu ziduri de piatră crenelate, foarte înalte și înconjurată de un șanț de apărare, plin cu apă, foarte adânc. Profitaseră de faptul că podul mobil fusese coborât. De-a valma ieșiseră pe porțile cetății în acea zi flăcăi, femei, copii și oameni din cetate, fiecare după treburile lor cum se întâmpla în toate zilele de pace. Ziua era călduță, de primăvară senină și câmpul, pădurea și malurile râului erau pline de flori și iarbă fragedă. Copilandrii mânau turmele de vite la păscut și se zbenguiau laolaltă cu mieii.
Gărzile care vegheau neîcetat în turnuri, pe zidurile crenelate ale cetății nu observaseră nici un fel de primejdie în depărtările celor patru zări, astfel fuseseră coborâte toate cele patru poduri mobile, peste șanțul de apărare. Poiana de la poalele mulților era plină de flori și fluturi în culori minunate se confundau cu ele. Păsările se întreceau în cântat în codrul din vecinătate. Zara și prietenele sale alergau încântate prin iarba deasă și printre flori, culegând pe cele mai frumoase în buchete minunate, lăsând soarelui privilegiul de a se juca nestingherit în pletele lor aurii și pe fețele tinere și foarte frumoase, cu pielea ca de piersică pârguită.
-Zara, Zara o chemă de nicăieri o voce dulce, vino să te joci cu mine! Ea privi nedumerită în toate părțile, însă, în afară de prietenele ce se îndepărtau binișor nu zări pe nimeni. Dădu să se îndepărteze pe urmele celorlalte fete când...din nou:
-Zara, sunt aici, nu mă vezi?
-Nu te văd! Cine ești și unde ești, întrebă ea nedumerită, oprindu-se?
-Apropie-te de fântână, mi-am prins piciorul în rădăcinile acestui stejar uriaș și nu pot să mă desprind! Sunt prea mic, ajută-mă, o imploră iar vocea ca de copil, gata să plângă! Se apropie un pic temătoare de fântâna cu ghizduri de lemn înnegrit și plin de mușchi verde, ascunsă la umbra acelui stejar bătrân și scorburos. Deși privea cu luare aminte în toate părțile, tot nu zărea pe nimeni. Dădu iar să se îndepărteze înfricoșată, obrevând că în jur nu se mai zărea nici țipenie de prietenele sale, sau de oameni. Îi răsări în minte deodată gândul la întâmplări povestite de bătrâna ei doică, despre vrăjitoarea, Muma Pădurii care se putea preschimba în orice făptură și amăgea oamenii atrăgându-i în locuri singuratice pentru a le face rău, sau de Zmeii și căpcăunii ce veneau uneori de pe celălalt tărâm, să răpească tinere frumoase și să le ducă pe tărâmul Nopții Veșnice, de unde nu se mai întorsese nimeni.
Făcu pasul să se îndepărteze, simțind fiori de spaimă străbătându-i trupul subțiel ca lujerul de crin, însă glasul o chemă duios, chiar foarte aproape:
-Apropie-te micuță Zara și fii atentă, să nu mă strivești! Nu-ți fie teamă, nu ți se va întâmpla nimic rău! Întoarse capul tresărind speriată și zări chiar la un pas de ea, lângă o buturugă o pasăre mare neagră ce părea că avea aripa rănită. Pasărea era un corb mare și îi vorbise cu glas de copil. În acel vis corbul vorbitor era ceva firesc, în plus o cuprinsese mila.
-Cine te-a rănit corbule și de unde-mi știi numele, l-a întrebat cu nedumerire?
-Eu sunt om și Muma Pădurii m-a vrăjit și m-a transformat în corb iar un vânător m-a săgetat. Ea m-a blestemat, să fiu corb până o frumoasă fată ca tine îmi va veni în ajutor și mă va scăpa de sub vrajă. Tu mă poți ajuta, dacă vrei.
- Cum te pot ajuta?
-Bagă mâna sub aripa mea dreaptă și scoate-mi țepușa care e înfiptă acolo! Ea l-a crezut și miloasă din fire a băgat mâna sub aripa corbului, să facă precum îi ceruse. Deodată el s-a transformat într-un tânăr foarte frumos, cu părul de un alb orbitor, cu pielea foarte albă și ochii adânci, asemeni unor genuni albastre. A cuprins-o în brațe pe neașteptate. O săgeată de teamă i s-a înfipt în inimă și s-a zbătut să-i scape scâncind neliniștită:
-Lasă-mă, eu ți-am făcut un bine și tu cum mă răsplătești? Teama i-a crescut când a văzut însă ochii lui, cum s-au aprins și străluceau în umbra adâncă de sub copac asemeni a doi tăciuni roșii.
El o strângea cu brațele care ei îi păreau că seamănă a gheare, mai, mai s-o sugrume și i-a declarat cu glas ce devenise cavernos și zeflemitor:
-Frumoasă Zara, eu sunt Prințul împărăției Nopții Veșnice și vreau să vii cu mine și să-mi devii soție! Înfricoșată ea se zbătea asemeni unei gâze în plasa păianjenului, să-i scape, dându-și prea târziu seama că fusese prisă în capcană și continua să țipe:
-Nuuu! Dă-mi drumul! Nu doresc să vin cu tine! Nu ești om, ești un monstru!
- Ha, ha, un monstru zici? Dar eu nu doresc să-ți fac vreun rău! Vei veni cu mine, fie că vrei sau nu frumoasa mea! Te iubesc și te voi face fericită, îi zise cu un glas ce se transformase în răget de fiară victorioasă! Mâinile sale care o strângeau... nu era doar o părere, ea vedea cu oroare cum se lungeau, devenind gheare și pielea i se umplea de solzi groși, lucitori de culoarea argintului, iar din pieptul lui s-au deschis două aripi uriașe, albe argintii, capul a devenit cap de fiară, de balaur cu un bot mare, dinți galbeni lungi, rânjiți într-o grimasă de bucurie drăcească, ce o umplea de greață și oroare. Se zbătea , țipa și striga după ajutor cu toate puterile ce-i mai rămăseseră, încercând să nu leșine de groază, când dinspre fântână zări o altă fiară mai urâtă și mai fioroasa decât răpitorul său. Era un alt zmeu dintre cei cenușii, care s-a repezit spre cel ce o răpise cu dorința evidentă de ași disputa prada, care era chiar ea. O groază și mai mare a cuprinso. A mai avut timp să-și audă răpitorul cum îi vorbea cu voce omenească:
-Prințesă, ascunde-te între aripile mele și nimic rău nu ți se va întâmpla! Eu te voi ocroti, nu avea teamă!
Atunci ea care se afla chiar între aripile sale,a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, s-a trezit între rădăcinile stejarului și puțin mai departe a zărit cele două fiare încleștate în luptă pe viață și pe moarte. Cenușiul fusese răpus și agoniza. Sângele său negru gâlgâia din rana îngrozitoare de la grumaz, unde colții fiare albe strângeau cu înverșunare, secătuindu-și dușmanul de ultimele puteri. Pe botul lui se prelingea hidos sângele celuilalt. Zara nu și-a putut reține un țipăt de groază. Frica i-a dat puteri să se ridice și a început să fugă, spre direcția unde presupunea că se afla cetatea. Fugea cât o țineau picioarele, însă s-a trezit iar înșfăcată de două gheare puternice și ridicată în văzduh. A întors capul și a zărit botul însângerat al răpitorului său, care i-a adresat un rânjet și a scoas un răget gutural, ce vroia să semene a râs.
A început iar să țipe îngrozită și să se zbată sălbatic, mânată de o mare dorință de a muri strivindu-se de pământ, la gândul că va fi destinată să devină soția acelui monstru.”
Se trezea țipând disperată de fiecare dată, în brațele tatălui său care o chema pe nume, până se trezea:
-Grace, Grace, micuța mea trezește-te! Iar ai visat urât.
Astfel se întâmplase de multe ori și ea se liniștise de fiecare dată, fericită că nu era Zara, cea destinată să devină soția unui zmeu.
Va urma

Citeste mai mult…
-->