- Încă de foarte tânără am trăit experiențe intense, care mi-au schimbat viața și mi-au răscolit sufletul până în cele mai profunde cotloane ale sale. Atunci, am înțeles din dureri, faptul că în viață era foarte important să-mi ascult sufletul, să nu-i mai ignor niciodată șoaptele și avertismentele.
Când eram o tânără studentă m-am îndrăgostit nebunește de Giacomo, un om minunat. Era de profesie jurnalis și scriitor. El fusese de multe ori trimis în zone de conflicte militare, cu rolul de corespondent de război. Fusese în Somalia la Mogadiscio și în Iran, Irak și apoi în Iugoslavia unde pe atunci erau la ordinea zilei atentate la viața civililor, unde victimele erau copiii, femeile, bătrânii. Se oferise voluntar și însoțise convoaiele umanitare. Dragostea dintre noi a fost reciprocă și instantanee, abia ce ne-am cunoscut. A fost practic ,,un coup de foudre”.
Era iubirea vieții mele. A fost ceva magic între noi, ne-am dăruit unul celuilalt cu toată ființa și sufletul și de fiecare dată când eram împreună, traiam un extaz și o fericire, ce până al cunoște, nici nu-mi puteam imagina, că ar fi posibilă. Mă numea ,,prințesa vieții sale”. Eram făcuții unul pentru călălalt deși ne deosebeam în multe privințe. La puțin timp de când trăiam împreună, am rămas însărcinată și când i-am spus vestea, el era nebun de fericire. Mi-a cerut să ne căsătorim imediat. Îmi spunea, că mă iubea foarte mult și fiindcă purtam în mine fructul iubirii sale, continuând să trăim în păcat, se temea să nu mă piardă.
Era mai mare cu vreo 13 ani , emana în jurul său o energie galvanizantă, care se revărsa instantaneu și asupra mea, atunci când eram împreună. Eu de fel eram o fire melancolică, controlată, sperioasă ca o căprioară, exact, contrariul personalității sale puternice, însă în prezența iubitului meu, deveneam sclipitoare, pasională, frumoasă și toate astea le vedeam oglindindu-mă în ochii lui. Fiind atât de diferiți era uimitor că între noi se crease o atracție fatală și o iubire, a fel . Cărțile sale aveau succes și articolele scrise de el, suscitau mult interes fiindcă prezentau imagini reale și dramatice, arătând lumii inima vie a evenimentelor. Subiectele tratate erau de regulă experiențe trăite și văzute în direct, în zone fierbinți ale lumii, pe unde umblase și pătimise alături de cei oropsiți de cruzimile războiului, din cauza conjuncturilor nefaste, din țările lor.
Când îmi ceruse să ne căsătorim, eu am acceptat foarte bucuroasă, însă educația mea rigidă, supusă convențiilor sociale și obișnuința de a aștepta consimțământul părinților în toate, m-a îndemnat să-i cer un răgaz mai lung, pentru a-mi înștiința părinții și a le obține consimțământul. Ei au consimțit imediat la căsătoria noastră și l-au plăcut pe Giacomo, însă și-au impus autoritatea, obținând un răgaz de câteva luni, destul pentru a organiza o nuntă cum doreau ei, cu mult fast.
Erau oameni de lume, pretențioși și neînduplecați, mai cu seamă când era în joc renumele familiei, iar eu în ciuda glasului inimii care mă îndemna să accept dorința omului iubit, am consimțit să le fac lor pe plac, să-i mulțumesc. Giacomo, cu firea-i impetuoasă protestase și îmi ceruse să ne căsătorim în grabă și fără mult fast, având în vedere profesia sa, care îi impunea să plece des în zone fierbinți ale lumii.
Misiunile sale ca jurnalist, corespondent de război deja începuseră să îmi creeze multă neliniște, pentru siguranța iubitului meu. De dragul meu , el cedase , consimțind să aștepte când erau gata pregătirile de nuntă, pentru a ne căsători puțin înainte de nașterea copilului.
În acea perioadă, părinții mei se ocupau cu detaliile, pentru ,,marele eveniment”, cu o meticulozitate ridicolă.
Giacomo rămăsese orfan de copil și neavând alte rude apropiate în afara unei mătuși, soră a tatălui său care se ocupase de el după moartea părinților într-un accident de circulație, le dăduse alor mei mână liberă, să organizeze petrecerea cum doreau. Pentru el nu conta, decât căsătoria noastră și îmi dădeam seama că era un chin așteptarea, aceea. Cu nici două luni înainte de nuntă, eram prin luna a șasea de sarcină, când el a fost trimis în misiune pe frontul Iugoslav, să prezinte de la fața locului, supliciile civililor în conflictul interetnic din Bosnia Herțegovina și Muntenegru în timpul masacrelor de la Srebreniça, provocate de către trupele armatei, republicii Srpska.
Când am aflat vestea plecării iminente a iubitului meu în acea periculoasă misiune, am fost cuprinsă de presimțiri sumbre și inima săgetată de un fier înroșit. a avut o criză de teamă și presimțiri ciudate, inexplicabile și de necontrolat. Simțeam din toată ființa, că trebuie să-l împiedic, să nu-l las să plece. Am încercat să o facă, însă el mă liniștea și mă asigura vesel, cum numai el era în stare să o facă, că totul va merge bine. Mi-a -a cerut încă o dată, insistent, să facem cununia chiar atunci, înainte de plecarea lui. Din nou, mama și tatăl meu s-au opus, iar eu fire slabă, influențabilă, am ignorat încă o dată șoaptele disperate ale propriului suflet, ce mă îndemnau să accept și am acordat satisfacție ambițiilor absurde ale părinților. Nu pot să-i iert pentru asta, deși au suferit mult alături de mine, i-am îndepărtat din viața mea. Poate că greșesc iar dând vina pe ei, însă nu mai pot să –i las. să mă mai manipuleze.
Giacomo, în cazul că făceam cununia atunci, ar mai fi putut amâna plecarea în Srebreniça. A anticipat plecarea, din cauza refuzului meu și la despărțire pe aeroport, de unde a plecat cu un mic avion militar, eu am avut un moment de leșin. Mă prăbușeam cu siguranță, dacă tata care mă însoțise, nu m-ar fi susținut cu toată energia. Presimțeam în mod inexplicabil, că Giacomo pleca cu toată viața mea și că nu-l voi mai vedea. Presimțirea aceea mi-a înghețat sângele de spaimă și considerând de rău augur să mărturisesc cuiva, ce simțeam, am lăsat să creadă, că leșinul meu se datora sarcinii și am tăcut.
Presimțirile mele cele mai negre s-au adeverit, din păcate, foarte repede. La câteva ore după decolarea avionului spre zona de conflict, s-a anunțat la jurnalul de știri că un avion militar având la bord patru persoane s-a prăbușit în Balcani, în acel teritoriu sfâșiat de lupte interetnice. Deși în teritoriu se aflau și combatanți ai căștilor albastre acolo unde avionul trebuia să ajungă, s-a comunicat că prăbușirea a avut loc în condiții și din motive încă neelucidate, în munți, aproape de zona de conflict . Nu s-a știut nimic sigur, vreo două zile, dacă vreunul din cei de la bord a supraviețuit. Avionul a fost găsit de trupele sârbe și au difuzat știrea că probabil avusese loc un incendiu la bord. S-a constatat ulterior că avionul a explodat, lovit probabil de o rafală a combatanților și supraviețuitori nu au fost.
Abia peste alte două zile s-a știut cu siguranță că în prăbușirea avionului și-a pierdut viața și Giacomo. Din acel moment a început calvarul vieții mele. Pentru mine durerea a fost insuportabilă, la aflarea cumplitei vești și am căzut ca trăznită de fulger, în cea mai grozavă criză de disperare. Am stat în spital câteva săptămâni între comă și nebunie. Medicii făceau prognoze sumbre, se temeau că starea mea putea afecta serios și starea copilului ce-l purtam în pântec și chiar pierderea sarcinii. Când zbuciumul meu s-a mai potolit au încercat să mă facă să reacționez și chiar încercam să lupt de dragul copilului, însă șocul emoțional era greu de depășit. Îmi reproșam încontinuu faptul că refuzasem să accept căsătoria cu Giacomo înainte de plecarea lui. Nu mă puteam ierta și nu am reușit încă mulți ani de atunci, să-mi iert superficialitatea și prostia și să-mi regăsesc pacea sufletului. El nu s-ar fi aflat la bordul acelui avion, în momentul prăbușirii în caz contrar. M-am blestemat pe mine și nu doream să-i mai vadă nici părinții, care mă convinseseră cu insistențele lor, să așteptăm data stabilită dinainte, pentru a ne căsători. Nu s-a terminat aici supliciul meu.
Din acel coșmar începusem să-mi revin printr-un suprem efort de voință, ca să apăr viața copilului nostru, care altfel era serios supusă riscurilor din cauza stării mele. Din nefericire, se pare că răul deja se înfăptuise și destinul meu potrivnic acționase ca un killer neînduplecat. La nașterea fetiței medici au descoperit că copilul meu avea o gravă problemă respiratorie și avea puține șanse să trăiască. Făptura aceea era singurul lucru ce-mi rămăsese de la omul drag. Simțeam, că dacă o pierdeam era ca și cum l-ași pierde pe Giacomo a doua oară. Viața mea blestemată nu ar mai fi avut nici un sens. Aceasta era convingerea mea de atunci. Mă învinovățeam pe mine însă-mi pentru pierderea vieții celor ce deveniseră lumina viații mele. Când copilul meu lupta între viațăși moarte, mă învinuiam că nu reușisem să-mi domolesc îndeajuns durerea pierderii tatălui său și ea era în pericol din cauza slăbiciunilor mele. Dumnezeu mă blestemase și sărmanul meu copil a murit la câteva zile de la naștere, cu toate eforturile medicilor de al salva. Odată cu el am simțit că luminile sufletului meu s-au stins pentru vecie.
Eram moartă pe dinlăuntru. Am rămas de atunci într-o stare latentă de tulburare și confuzie mintală și îmi simțeam sufletul ca împietrit de durere. Am zăcut astfel ani de zile. Viața mea a fost în pericol dar nu –mi mai păsa deloc de viață. Părinții mei stăteau pe coridoarele spitalului departe de camera unde zăceam, căci nu suportam prezența lor la căpătâiul meu și nici încurajările lor.
Fiind prea slăbită în urma suferințelor nu conta pentru mine viața, căci eu îmi rugam moartea pe care o consideram ca o binecuvântare.
Fizicul meu tânăr însă a favorizat depășirea pericolului și am considerat că Dumnezeu nu m-a găsit demnă nici să mor. Eram condamnată să pătimeasc, pentru că ucisesem, ce iubisem mai mult în viață.
Coșmarul a fost înspăimântător. Am trăit sensuri de culpă copleșitoare, care îmi secătuiau sufletul de forțe. Nimeni și nimic nu mă putea consola. M-am închis în sine și m-am rupt complet de lume, trăind ca o scoică în carapacea ei de durere.
Se scurseseră trei ani lungi și cumpliți de singurătate și suferință, când la ușa casei mele a sunat o bătrână călugăriță. Insista cu încăpățânare pe lângă femeia care se ocupa de casa mea, din grija părinților mei, cerând să mă vadă în persoană și să-mi vorbească.
La început am cerut neînduplecată Ivanei, să o facă să plece, dându-i o sumă de bani generoasă, pentru binefaceri, însă bătrâna călugăriță a refuzat darul meu și i-a spus cu tristețe în glas:
,,Dacă Giacomo o privește pe Irene a sa de acolo de sus acum, cu siguranță va fi foarte trist și ar muri de durere încă o dată, văzând cum ea a devenit o femeie cu un stei de piatră, în loc de inimă! Spunei te rog întocmai acest lucru doamnei Irene, din partea unei mame, care și-a pierdut fiul. Ivana, femeia de serviciu a venit într-un suflet și foarte neliniștită, mi-a reprodus mesajul bătrânei întocmai. M-am mâniat atunci și într-un impuls de supărare m-am dus la ușă. Am privit călugărița căreia i-am zărit statura firavă pierdută între faldurile veșmântului larg și fața plină de riduri fine, cu ochii triști, de culoarea cafelei umbriți de melancolie.
Am întrebat-o cu reproș în glas:
,,-Cine ești dumneata și de ce vrei, să mă tulburi cu orice preț?
-Oh, în fine, am reușit să-ți trezesc interesul pentru ceva! Giacomo al meu nu ar recunoaște deloc în tine, pe acea Irene specială care era iubirea vieții sale, o persoană foarte curajoasă și generoasă!”
Când acea bătrână călugăriță a pomenit numele atât de drag inimii mele, am simțit inima mea împietrită de mai bine de doi ani, că a început să bată într-un ritm vijelios, gata să-mi spargă pieptul și timpanele. Lacrimile al căror izvor secase tot de atunci, au început deodată să-mi inunde din belșug ochii arși de uscăciunea durerii nestinse. Înviasem deodată și odată cu trezirea minții și sufletului meu din acel prelungit letargo, durerea se trezise mai vie ca oricând. În mod ciudat, de astă dată durerea o șimțeam amestecată cu valuri de căldură, care începuseră să-mi învăluie corpul, topind acea împietrire. M-am târât cu ultimele puteri către bătrâna călugăriță și am cedat spontan impulsului interior ce m-a împins ca un resort în genunchi și i-am îmbrățișat strâns picioarele-i învăluite în veșmântul cenușiu și am descătușat suspinele ce zăcuseră împietrite în pieptul meu, adevărată temniță a sufletului strivit de suferință. I-am spălat îndelung poalele veșmântului cu lacrimile mele iar ea s-a așezat în genunchi lângă mine ,dinaintea ușii deschise, cuprinzându-mi umerii scuturați de convulsii alintându-mă ca pe un copil. Mi-a șters fața cu o duioșie de mamă grijulie, îndepărtându-mi de pe față părul lung și încărunțit în acei doi ani de întuneric interior. Îmi șoptea cu nespusă tandrețe :
-Așa sărmană copilă, eliberează-ți durerea, las-o să se reverse peste zăgazurile firii, astfel îți vei elibera suflet de greaua sa povară! Am întrebat-o, deși inima mea îmi spunea că a recunoscut-o :
-,,Sorella”, cine ești dumneata de fapt, cine te-a trimis la mine? De unde cunoști numele iubitului meu și de unde ai aflat de durerea mea?
-Cred, că bunul Dumnezeu m-a trimis! Durerea ta e și a mea! Am iubit pe Giacomo ca pe un fiu. Eu l-am crescut, de când părinții lui au murit în accident. Știam de voi, căci el venea la mine la mânăstire de câte ori putea și știam și că voi așteptați un copilaș.
- Oh, Dumnezeule mare! Dumneata ești mătușa Agnese, a lui Giacomo al meu! Îmi vorbea deseori de dumneata și ținea să ne facă cunoștință, însă viața i-a fost curmată, înainte să o facă iar eu, suflet ingrat în toată această vreme ce s-a scurs, nu am gândit decât la suferința proprie, fără să-mi amintesc de dumneata, să te caut și să-ți fiu alături în durere, a reușit să îngaime, printre hohote șisuspine de plâns, nestăvilite!
-Exact Irene, eu sunt ,,suora” Giovanna, mătușa lui Giaccomo! Vin de la Bergamo, locuiesc în ,,convento” fiind una din călugărițele din ordinul ursulinelor della Sacra Famiglia!
-Faptul că mătușa lui, Agnese e călugăriță, eu nu-l știam. Giacomo nu mi-a spus niciodată acest lucru, fiind foarte rezervat, când îmi manifestam dorința de a te cunoaște! Dar uite, cum te primesc eu, ca o ingrată ce sunt!Te țin în genunchi la ușă, îngerul meu bun te rog, să mă ierți! Ridică-te, te rog și urmează-mă în casă , i-am mai spus foarte rușinată de purtarea mea!
- Nu sunt un înger, ci doar o umilă păcătoasă! Eu i-am cerut lui Giacomo să păstreze secretul, cu intenția de a-ți face o surpriză, când urma să ne cunoaștem, la nunta voastră. Eu îl tot îndemnam, ca voi, având în vedere faptul că așteptați un copil, să faceți căsătoria religiosă, să fiți astfel, sub protecția lui Dumnezeu! Giacomo era un copil credincios, căci după moartea fratelui și cumnatei mele el a trăit de când avea doisprezece ani, alături de mine la Sacra Famiglia, când nu era la colegiu. De aceea insista cu grăbirea căsătoriei. Irene nu reușea deloc să-și stăpânească lacrimile, după ce de mai bine de doi ani nu mai reușise să verse niciuna.
- Oh doamne! E numai vina mea că nu am făcut-o și poate el ar fi încă aici, dacă nefericita de mine ași fi acceptat să ne cununăm simplu, înainte de plecarea lui! Am fost mereu o persoană lașă, fără multă voință, soră Giovanna! Am greșit mult, lăsând pe alții să decidă pentru mine și Dumnezeu m-a pedepsit.
- Nu Irene, nu-i adevărat! Gata cu învinuirile și culpabilizarea proprie persoane, pentru tot ce s-a întâmplat și iartăi pe nefericiții tăi părinți! Ei se învinuiesc deopotrivă pentru suferințele tale și dacă îi vei pierde și pe ei, calvarul tău nu va înceta! Domnul are rațiunile sale, pe care noi bieți păcătoși nu le înțelegem. Nu tu l-ai ucis pe Giacomo și nici pe copilul tău. Și eu mi-am iubit nepotul și mi-a frânt inima moartea lui cât și moartea fetiței voastre, pe care am avut grijă cel puțin să fie botezată creștinește acolo în spital unde te aflai, înainte de a se stinge. Tu te zbăteai între viață și moarte prea epuizată de bolnavă și ți-ai dat consimțământul mașinal, ca la ceva lipsit de importanță, când capelanul și eu ți l-am cerut. Era important pentru memoria lui și pentru sufletul sărmanului vostru copil, că ai consimțit. Sufletul copilei acolo în împărăția lui Dumnzeu, poate să fie alături de tatăl ei, fiind creștină. Giacomo a crescut cu aceste convingeri și în ciuda faptului că nu putem vedea noi aceste lucruri, ele au o valoare mare pentru cei ce cred în ele. Sunt o alinare pentru sufletele ce plâng.
- Oh, soră Giovanna îți mulțumesc din adâncul inimii pentru ce ai făcut atunci pentru fetița mea! Până azi, nu am fost conștientă de acest lucru. Cuvintele tale îmi aduc alinare și îmi înlătură vălul de întuneric ce mi-a acoperit atâta vreme, ferestrele sufletului. Te rog suflet milostiv ajută-mă, să înțeleg aceste lucruri minunate, să cred și eu și să cunosc barem acum tainele spiritului lui Giacomo! Lasă-mă să vin cu tine acolo, la mânăstire, să învăț mai multe despre credință și bunătate! Te rog! Giacomo pleca mereu în zonele acelea periculoase, pentru a ajuta oameni, copii care sufereau. Era un om cu un suflet minunat. Îmi doresc mult, pentru prima dată după atâta amar de vreme să ies din starea mea de durere și să trăiesc cum ar fi vrut Giacomo. Doar cu câteva vorbe din sufletul dumitale bun ai reușit să mă trezești din amorțire. De acum încolo știu ce cale vreau să urmez, câte zile voi mai trăi. Mă voi dedica cu trup și suflet să continui acțiunile lui de într-ajutorare a oamenilor loviți de necazuri, victime ale războiului, sărăciei și bolilor!
-Nu eu te-am ajutat, Irene! Eu sunt doar o nevrednică unealtă a Domnului. El e Atotputernic, el te ajută!
-Ia-mă cu dumneata mătușă Agnese! Nu suport să mai rămân aici singură și să plâng în zadar. Doresc să pot merge și eu, să alin durerea altor oameni disperați. Doresc să fiu de ajutor, să devin și eu o uneltă a Domnului și astfel poate, îmi voi ostoi propria suferință. Mătușa Agnese a zâmbit și mi-a șters ochii cu o batistă, apoi mi-a spus cu bunătate:
-Irene, dacă asta crezi cu adevărat, urmează-mă la Bergamo și vei fi binevenită în casa Domnului! Începi prin a avea îndurare față de părinții tăi, căci prea multă suferință ucide! Vei avea timp să reflectezi cu mult calm, care va fi calea pe care vei continua să mergi mai departe, în viață. Nu te grăbi însă, dă-ți timp și încetează să te mai condamni pentru cele întâmplate! Nu ai fi putut tu, nici eu, să schimbăm destinul. Toate se întâmplă cu un rost pe această lume, deși noi nu putem înțelege. Așa se face că eu mi-am recăpătat pacea sufletească urmând această cale. Am făcut pace cu părinții în cele din urmă și nu am regretat niciodată alegerea mea.
În privința amintirilor, ele sunt vii în inima mea însă acum nu-mi mai provocă acea suferință sfâșietoare de la început. Rănile sufletești s-au cicatrizat. Uneori, când în nopțile lungi de veghe, în chilia mea stau de vorbă cu amintirea lui Giacomo și a Giovannei, -căci astfel o botezaseră atunci pe patul morții preotul și mătușa Agnese pe fetița noastră,- valuri de lumină și iubire mă învăluiesc cu mângâieri tămăduitoare și îmi dăruiesc o forță ce mă împinge ca un resort, să-mi continui marșul vieții pe calea aleasă. Mi-am tămăduit durerea dăruind ajutor altor oameni. Binele și sacrificiile îndurate în misiunile de călugăriță voluntară prin îndepărtate țări africane, în beneficiul celor aflați în nevoi, bunul Dumnezeu mi l-a întors cu dobândă.
Nu lăsa suferința, să te răpună și să-ți stingă lumina din suflet Desire! Luptă contra întunericului , cultivând speranță și încredere în forțele vieții! Viața va fi așa cum o vei concepe în mintea ta, căci se hrănește cu gândurile tale. Alungă-ți din minte întunericul și resentimentele, făcând loc iertării și încrederii în viață! Vei învinge!
-Desigur draga mea mătușă, îi răspunse Desire ștergâdu-și rușinată lacrimile ce îi șiroiau nestăpânite pe obraji, în vreme ce o asculta. După ce ți-am ascultat povestea, am învățat o lecție foarte importantă! Promit solemn, că nu voi permite ca teama, umilințele îndurate și tristețea să-mi domine sufletul și mintea, împiedicându-mă să trăiesc! Voi face totul, să le înving și să-mi recapăt controlul proprie mele vieți! Sunt puternică la fel ca tine, a afirmat cu solemnitate ea!
-->
Comentarii