Nimic nu mă conduce decât Domnul.
Mă poartă printre neguri călătoare
și printr-un nor ce se transformă-n floare
aduce-n dar căldura, lunca, pomul...
Doar Domnul îmi conduce viața mie
și mă-nconjoară cu iubirea lui.
Eu către cer trimit scumpă solie...
o lacrimă și-o rugă Tatălui.
Decât să urlu pe cărarea lată
spre cei mai mulți care se rătăcesc
mai bine s-o aleg pe cea curată,
Domnului Slavei doar să-i mulțumesc!

De multe ori băteam la ușile-ncuiate
și așteptăm răspuns după răspuns.
Nu se-auzea vreun zgomot, cuvinte și nici șoapte,
căci cei de-acolo-n taină se prefăceau că nu-s.
De multe ori lumina din ochii celor care
mi se păreau că sunt amabili, buni, cotați
se transforma în umbră privindu-mă din zare...
Mă închideam în mine, văzându-i deranjați.
Dar mai venea și clipa în care Universul
îmi trimitea în cale și oameni de-ajutor
ce-nțelegeau că greul își are și reversul...
Zâmbeau, erau amabili când stam în calea lor.
Să îmi ajute Domnul ca ușile închise
să le deschid, cu timpul, pentru cei nu pot
și să se-nfăptuiască promisiuni omise
ca faptele să fie cuvintelor suport.

Nu vreau ca gândul să îmi zboare
peste hotar de nepătruns
și nici să stea în așteptare,
mocnind în foc de nepătruns.
Nu vreau ca gândul să se-mbete
dând de parfumul florilor
si nici vreo horă să-mi repete
pe pajiște, lângă izvor.
Nu vreau ca gândul să îmi scrie
răvaș pe scoarța de copac,
ci vreau ca toamna să ma-mbie
cu frunze ce plutesc pe lac.
Nu vreau ca gândul să mă poarte
spre lucruri ce nu-mi trebuiesc.
Vreau să mă-nfrupt cu mere coapte
scriind pe coală...ce gândesc.

În ceai mi-am pus aseară o lingură de fericire.
Văzut-am cerul care se îmbrăca în smoală
și luna ce scria pe-a nopții coală
cu un stilou de pace și-mplinire.
Sorbit-am ceaiul rar, ca să-i simt gustul.
Mi-am amintit durerile uitate
ce-s oblojite-n colțuri de odaie.
Am așteptat... și vise tămâiate
și-au revărsat speranțele și mustul
prin ușile ce-au doruri încuiate.
În ceai mi-am pus aseară o lingură de fericire.
Văzut-am cerul care se îmbrăca în smoală
și luna ce scria pe-a nopții coală
versuri de-amar, de cânt, de rătăcire,
speranțe, bucurii, suspin, iubire.
Răvașul l-a ascuns la mine-n poală
și s-a-ndreptat spre zi cu mâna goală...
Eu am privit-o mută de uimire.

Dacă aș avea de spus puțin
nu aș scrie niciodată versuri.
Inima îmi bate... Din senin
picură balsam peste pelin,
lacrima mi se transformă-n vin.
.......................................................
Am în minte rugi, uitării, eresuri.
Dacă aș avea de spus puțin
n-aș mai ține lampa în odaie
ca să-mi amintesc în ani ce vin
cum îmi alinta un suflet plin
de iubire coada mea bălaie.
Dacă aș avea de spus puțin
nu mi-aș scoate la mezat trăirea,
nici n-aș ține ura și iubirea
într-un colț din sufletu-mi preaplin.

Lasă-mi soarele să strălucească,
nu veni cu nori pe lângă el,
Lasă-mi florile să înflorească,
nu-ți face din veștejire țel.
Lasă-mi câmpul să mă mai încânte,
la povești mai stai aici, cu noi.
Râul lasă-l ca să îmi mai cânte,
nu umple maidanul de noroi.
Toamnă nu îmbătrâni natura,
lasă o fărâmă de verdeață.
Nu-mi mai întrerupe aventura...
Vreau să beau un ceai de dimineață
într-o atmosferă de poveste,
cu pădure plină de culoare,
să mai prind din codru câte-o veste
și să-mi fac din clipă sărbătoare.

În fiecare clipă ard pe-un rug
și nu mă mistui.
Vântul îi poartă flacăra
când spre pisc, când spre mare.
Trăirea îmi fierbe și gândul îmi urlă.
În acele momente mă aseamăn cu lupul
de la care am învățat
că urlatul la lună aduce a taină.
Noaptea se furișează pe lângă mine
și mă lasă să-mi perpelesc visul...
Ziua mi-l deslușesc doar pe jumătate.
Am văzut cu ochii minții
cum mi s-a clădit rugul,
cum am fost legată de stâlp
și cum a izbucnit vâlvătaia.
Viața a stat în așteptare
și mi-a pâlpâit în oase și-n carne
la primul meu scâncet.
În fiecare clipă ard pe-un rug,
nu mă mistui
așteptând să mi se țeasă pânza sufletului
din firul Ariadnei.

În copilărie picăturile-cuvinte erau calde.
Le simțeam în suflet
și-mi doream să rămână veșnic
pe timpanul urechii abia-nchegat.
Mama avea un glas inconfundabil...
Și acum îl aud.
Și-a făcut culcuș în inimă,
iar când mă apucă dorul,
îmi picură cu lacrimi de sub pleoape.
Am ajuns om,
iar cuvintele celorlalți se transformă
când în furtună, când în ploaie de vară.
Picăturile-cuvinte pot răni,
dar pot și vindeca.
Trebuie doar să îți dai seama
pe ce taler au căzut
și să treci, uneori cu indiferență,
peste greutățile vieții.

A mai trecut o clipă cât o eternitate
și suflul a-nghețat,..
Lumina s-a ascuns de mine și de toate iluziile.
Întunericul a invadat firimiturile din pâinea
pe care altădată o sfințeam.
Priveam de pe marginea lumii
și așteptam să se schimbe ceva.
Am stat o clipă, două, trei...
M-am plictisit și am trecut la fapte.
Am văzut că primul pas este bun
și am alergat, concurând cu mine.
Deocamdată nu mă opresc,
deoarece necupinsul mă învăluie cu o mantie,
iar eu tardiv observ
că mai zboară câte o efemeridă de la fereastra vieții.

Am mijit ochii trupului în lumea asta
când prima rază a reușit să-mi zgârie retina.
Ochii sufletului i-am deschis mult mai târziu...
Luam, la început de viață, totul de bun
deoarece nu vedeam nuanța dulceagă a pervertirii.
Cu cât am înaintat pe cărarea plină de spinii trăirii,
aceștia mi-au intrat tot mai adânc în carne.
Lumea nu e doar lapte și miere.
Ne îmbulzim să ne-o facem unii altora cât mai amară.
De ce să aibă alții ce noi nu putem obține?
Hai să-i bârfim un pic, că poate vom avea un dram din slava lor!
Căutăm mărirea călcând pe destine
și nu avem nici o remușcare.
Suntem prinși într-un dans haotic
din care nu ieșim decât atunci când lumea se satură de noi
și ne trimite dincolo fără avuții și fără slavă deșartă.

Până să mă trezesc
am dormitat pe aripi de fantasme.
Mi-am pus capul pe perna de nori
și am avut lumea așternută la picioare.
Am crezut că o voi moșteni,
dar viața m-a trezit brutal, fără menajamente.
Ascuțișul sabiei de zile
a tăiat în carnea mea până la sânge.
Întâi am fost copil, apoi adolescent.
Maturitatea nu s-a lăsat prea mult chemată.
Bătrânețea vine din urmă în acorduri de vals.
Părul meu primește neaua anilor
și corpul mi se transformă.
Câteodată nu mă mai recunosc.
Mă privesc în oglindă
și mă întreb:
-Asta sunt eu? Unde mi s-a ascuns copilăria?
Până să mă trezesc eram invincibilă,
iar acum mi-am dat seama
că am o perioadă de garanție
și că eternitatea e dincolo de hotarele lumii...

Eu văd raiul ca pe-o liniște deplină
în care să mă scald
ca într-o mare.
Poate tu ai alt concept pentru rai.
Poate vezi fluturi, flori,
poate pândești fiecare nor ca să surprinzi câte un înger.
Eu cred că îngerii ne veghează
și se crucesc de cât de proști putem fi.
Răsplătim bine cu rău, nu întoarcem celălalt obraz
și vrem ca bunăstarea nemeritată să poposească
în însăși ființa noastră.
Ne facem rai fals pe pământ
negând dragostea desăvârșită
ce ne așteaptă dincolo.
Deci, raiul e văzut diferit de fiecare muritor...
Preferăm tichia de măgăritar
în locul adevărului venit din eternitate.

Să ai riduri pe frunte nu este o-ntâmplare.
Sunt urme de viață, frânturi de înălțare,
de rugi spuse în taină în colțuri de odaie.
Pe frunte se zărește trăirea. Ce văpaie!...
Să ai riduri pe frunte când a trecut furtuna
nu este o-ntâmplare. Ai biruit minciuna
ce șade ca o doamnă pe tronu-i de mătase
și îți cuprinde mintea cu mâinile jegoase.
Se știe că durerea lasă urme pe frunte
sub forma unor riduri, ca semn de senectute.
Tu să trăiești secunda. să nu stai în minciună,
căci spre eternitate ajungi doar prin furtună.

Am sufletul ce astăzi nu mă minte,
neliniști presărate-ntre cuvinte
și visuri care noaptea nu-mi dau pace,
dar eu le-nfrunt și gura mea îmi tace.
Am frunze moarte ce-au căzut în taină
și-au încropit a câmpurilor haină.
În cimitir mormintele mi-s sfinte...
Am versuri presărate-ntre cuvinte.
Inima mea mai bate cu putere.
Nu mi se-mbibă cu tăciuni și fiere
și nu e-nvinsă de minciuni și piedici.
De m-ai vândut, degeaba îmi ții predici.
Când stau tăcută și privesc spre lume
mi se așează timp trecut pe urme
și viitorul mi se-așterne-n față
când geana zilei de prezent se-agață.
Am sufletul ce astăzi nu mă minte,
neliniști presărate-ntre cuvinte
și visuri care noaptea stau tăcute.
De sita clipei slovele-s cernute...
Nimic din ce-am trăit nu mi se pare
că mi-a ascuns lumina de la soare,
ci m-a împins cu forța către mâine,
căci mi-a adus lumină, vin și pâine.

Lumea e făcută din durere și zâmbet...
Florile-s duale.
Primăvara-i zâmbesc soarelui,
iar toamna-l jelesc pe acesta
până ce ofilirea 
le face una cu pământul din care s-au înălțat.
Atât durerea, cât și zâmbetul mi-au brăzdat chipul
trecut prin niște primăveri și toamne.
Zorii mi-au deschis ochii sufletului
și ploile de lacrimi mi-au spălat drumul.
Mulțumesc Necuprinsului că m-a îndrumat
prin bine și rău,
arătându-mi căile
pe care și azi mă mai împleticesc ,
călătorind prin viață.
Totul și nimic sunt eu,
clipa-i tăcută
și e scăldată în durere și zâmbet,
tăcere și cânt,
iubire și ură,
eu și cu mine...

Azi m-am uitat în oglinda oamenilor
și am văzut că fiecare 
își trage foc la oala lui.
Azi mi-am văzut sufletul 
și mi-am dat seama, 
pentru a nu știu câta oară, 
că n-aș putea închide ușa în fața unui năpăstuit
aruncându-l, de colo până colo,
ca o cârpă de care te ștergi
când ești murdar de zgura vieții.
Cuțitele pe care mi le-am scos din spate
au lăsat răni adânci
dar mi-am spus că se cicatrizează
când Domnul este la dreapta ta
și îți păzește calea.

A trecut vara ca o adiere
iar toamna și-a cusut mantie nouă...
A rupt din nori a ploilor durere
storcând din ea cu mâinile-amândouă.
Îmbracă-n aur munți, păduri, morminte
și ploi aduce doamna de departe.
Eu stau pe prispă și o rugăminte
îi croșetez din slove minunate.
A venit toamna, cam pe nesimțite.
A asternut în cale frig și vânturi,
mi-a pus pe umăr frunze gârbovite
și eu i-am închinat...vreo două rânduri.
Mă-mbrac în toamnă azi. Îmi șade bine!
Mă bucur ca un prunc de zori apatici
și mă-ntristez când e furtună-n mine.
Privesc spre cer la norii cei tomnatici.

Dacă mi s-ar aduce luna de pe cer,
într-o stângace încercare de a mă îmbuna,
nu aș ști unde să o păstrez
ca să nu fie atinsă
de raze și fluturi.
Dacă mi s-ar aduce soarele
nici pe acesta nu aș avea unde să-l pitesc.
Zorii mi-ar fi dușmani de moarte
iar stelele ar fugi de prietenia mea,
etichetând-o drept falsă.
Vreau doar cuvinte sincere,
doar fapte și suflete
ce nu au mânjită eternitatea
cu tina urii.

Mi-am vârât într-o zi gândul 
într-o colivie aurită, 
crezând că nu o să mai zburde
pe meleaguri de dor,
dar acesta a zbughit-o printre zăbrele.
Nu-l ține încătușat nici ziua,
nici noaptea,
nici ploaia,
ci zboară pe aripi de vânt
spre nemărginire.
Mi-am încuiat deci gândul
într-o colivie de aur,
iar el a zburat spre depărtări 
încrustate în cer de mărgean
și-n soare de culoarea mierii.

Adun prea multă răutate... 
O iau dintre oameni
și mi-o ascund
în străfunduri de suflet.
Vântul mi-o alungă,
dar ea, asemeni unui bumerang,
ajunge să mă lovească în față.
Rugul cuvintelor curate
încă nu s-a mistuit,
dar suflul răutății îmi face iar cu ochiul.
Mă doare sufletul când văd un trup fără voință,
un chip fără zâmbet, 
un rânjet întipărit fără rușine
pe figura alunecoasă a unuia sau a altuia dintre trecători.
Adun prea mult rău, dar nu îl las să zburde
pe lângă lumea pe care mi-am sculptat-o
din semne și cuvinte.