Aşchiuţă
În şcoală fusese poreclit Aşchiuţă. Pe drept cuvânt. Era subţirel, fragil, agil… o sfârlează. Curios şi ambiţios, aşa cum veţi putea descoperi în această carte, pe care aţi ales să o citiţi. Şi bine aţi făcut !
Autorului, băieţii care jucau fotbal în bazinul îngheţat peste iarnă, din faţa Teatrului constănţean îi spuneau, prescurtat, Stani şi cine ar fi bănuit că în adolescenţă, năstruşnicul scria poezii. Eu, colega lui, încă din clasele mai mici nu am ştiut deşi lucram la revista şcolii şi frecventam cenaclul condus de o profesoară tânără, blondă, chipeşă, pe care elevii o sorbeau din priviri.
Acum, dacă privesc mai atent, tabloul cu fotografiile noastre de la absolvirea Liceului Mircea cel Bătrân îmi dau seama că atitudinea lui era una de mare cuceritor, nedeclarat însă. Greu de ghicit, atunci şi cât de îndrăgostit avea să fie mai târziu de respectiva perioadă de viaţă, cu o memorie de invidiat a întâmplărilor, profesorilor, orelor, reuşitelor, eşecurilor, prietenilor şi neprietenilor.
Ca şi noi toţi, Stani a păşit încrezător în viaţă. S-a pus pe treabă. Presupun că a făcut armata şi apoi stagiul de trei ani, absurd şi umilitor, la care am fost obligaţi, indiferent de domeniul în care ne pregătisem. O perioadă a lucrat la Canal. S-a însurat. A făcut copii. I-a aşezat la casa lor. A plătit taxe şi impozite. A contribuit din plin la dezvoltarea societăţii. Într-un cuvânt şi-a făcut, cu vârf şi îndesat, datoria.
Despre cei născuţi la malul mării se spune că au o nelinişte, o nerăbdare, un freamăt în plus faţă de alţii. Asta pentru că se trezesc cu un orizont nemărginit(vorba poetului) la picioare, încă de la începutul existenţei lor.
Faptul obligă fie la visare, fie la înţelepciune. Ceva îi macină în interior. Un dor de ducă, o nevoie de a şti, de a înţelege şi a exprima, o dorinţă de a face… un sentiment al puterii de a privi şi a vedea mult mai departe. E un privilegiu, dar şi o corvoadă. Un fel de datorie de a răsplăti ceva ce îţi este dat mai mult decât altora. Promiscuitatea universului deschis, zbaterea când furtunoasă, când molcomă, dar tenace a apei, murmurul sau strigătul permanent al valurilor, adierea blândă a brizei sau tumultul aspru al vânturilor ce se întretaie încrucişat pe faleză… toate acestea te urmăresc, te bântuie, te constrâng.
O întorsătură oarecum neaşteptată, în drumul vieţii, dar mai curând o formă de revoltă în faţa destinului, care nu se vedea mai repede împlinit l-a aşezat pe Stani în faţa calculatorului şi i-a acordat timp să scrie.
Din sacul burduşit de trăiri, observaţii, emoţii, vorbe şi fapte ale trecutului au început să ţâşnească una câte una, imagini suculente de viaţă.
Acum un an sau doi, când mi-a trimis spre lectură un text, i-am spus cu entuziasm că e vorba de literatură autentică. Mă gândeam ca e victorie şi dacă scrie numai pentru el. Dar Stani nu avea nevoie de confirmări. El ştia foarte bine ce are pe dinlăuntru şi ce are de gând, şi ce poate. El voia mai curând să afle care e drumul cel mai scurt, mai direct şi mai sigur spre alţii. I-am spus câte ceva, fără să am de fapt o reţetă, fără să ştiu în fond secretul. Calea a descoperit-o singur. Are prieteni şi cititori pe Internet. Se manifestă critic, atunci când este cazul, faţă de încercările neizbutite ale altora, scrie cu uşurinţă.
Cu cea de faţă are deja două cărţi publicate.
Susţinerea editorială îi vine de la Iaşi, patria de suflet a literaturii.
Cel despre care vorbim e, cu alte cuvinte, acum, scriitor. Şi nici nu a fost altceva, atâta amar de vreme.
Prefaţa volumului Un liceu la malul mării
-->
Comentarii
Felicitari!Frumos!