Nu sunt un înţelept, dar atunci când Pedro mă ascultă cu admiraţie, uimit de câte pilde pot să-i dau, sau când oamenii îmi cer sfaturi în acţiuni ascunzând porniri care te cutremură de la primul enunţ, atunci înţeleg că intre mine şi aceşti mărunţi vieţuitori se întinde un spaţiu vânăt şi gol peste care comunicăm doar prin acceptarea mea interesată. Toţi îşi primesc răspunsurile potrivite, ele corespund dorinţelor lor intime şi plătesc de aceea mai mult; le-am ghicit gândurile.
Aceasta insă nu este înţelepciune; cei mai mulţi nu o pot deosebi de agerimea oportuna a unui spirit ce se foloseşte de el însuşi ca o prostituată, vânzându-se mereu.
Rămân singur, întristat, privind peste pustiul mobilat cu recuzita întinsă pe blatul cafeniu al biroului, cărţi nedeschise, la fel ca toate celelalte mii din rafturi, de asemenea nerăsfoite, dar cunoscute din primul moment când le-am privit. Cuprinsul lor mi-a fost relevat într-o secundă,uneori două, dar definitiv instalate în mintea mea ca într-o uriaşă bibliotecă. Vrăjitor sau oracol, sunt un mit definitiv consolidat, căutat de toţi, politicieni, borfaşi, negustori, cumetre sau copile în aşteptarea unui pretendent bogat. Sunt foarte scump, vreau să scap astfel de ei, de aceşti bigoţi nehotărâţi şi incorecţi care umblă la două biserici, cea a lui Dumnezeu, unde se roagă ca apoi să treacă pragul templului meu păgân, şi mă cutremur când înţeleg ca eu însumi sunt o sfidare a normalului, beneficiind nemeritat de o alcătuire ciudată, vânzând fără deosebire, la acelaşi preţ, harurile Creatorului sau ale slujbaşului Său neagreat. Când mi se laudă înţelepciunea, sufăr. Eu sunt singurul care ştiu că nu am nici un merit.
Pedro îmi aduce cafeaua fierbinte. Tava de alpaca luceşte şi radiază aburi văzuţi numai de mine. Recunosc in ei zbătându-se chemarea, aceeaşi, incitantă şi neînduplecată. E timpul să plec iarăşi.
- Am obosit, Pedro. Câteva zile mă voi odihni. Va trebui sa contramandezi toate întâlnirile programate, iar tu vei avea grijă de mine şi de celelalte treburi, aşa cum ai făcut-o mereu. De asta data mă voi reculege în linişte un timp mai îndelungat. Te rog să urmăreşti ca nimic să nu mă tulbure.
- Cum doriţi, domnule.
Pedro nu vorbea mult, o calitate de nepreţuit; uneori îmi înţelegea gândurile, creând o convieţuire comodă. Acum zâmbea privindu-mă cercetător, bucurându-se de liniştea ce-o va avea în curând; era pentru el o vacanţă. Ieşi ţeapăn, stăpânindu-şi voioşia ascunsă, ghicită doar în mişcarea energică cu care închise uşa. Întreg universul lui nu depăşea pereţii casei, dincolo de ei nu mai exista nimic. Era un fericit ? Poate. Lui nu i se întâmplau nici rele, nici bune, mereu aceleaşi zile monotone, ideal decrepit arvunit pe termen nedefinit.
# # #
0 mângâiam pe creştet, avea pârul mătăsos, toate femeile au părul la fel, mai ales copilele cimbrilor, aceşti sălbateci îmbrăcaţi in piei netăbăcite ce miroseau urât când îi ploua prin pădurile lor mustind de ceată. Răspândeau duhoarea jivinelor moarte ; purtată de vânt peste ape, in tabăra noastră, neliniştea caii şi sentinelele. Docila şi blondă femeia se lăsa dezmierdată, uimită de gestul acesta straniu şi atât de binefăcător. Un iz de blănuri adus de ea din culcuşul barbarului care îi fusese soţ se răspândea în cort. 0 clipă mai târziu chiar el pătrunse ameninţător cu sabia lucind.
* * *
După el apăru Pedro cu aceeaşi tavă de alpaca, cu aceeaşi ceaşcă de porţelan japonez, cu aceeaşi cafea rece. Barbarii se ascunseră, alungaţi de timp.
- Nu vezi ca sunt ocupat? Lostrig din neamul cimbrilor tocmai îşi răscumpăra nevasta. Lasă-ne imediat singuri!
- Prea bine, domnule Caraffa!
* * *
- La ora zece vii să mă pregăteşti pentru odihnă. Sa nu uiţi discul şi tabloul!
Era inutil. Tabloul nemişcat de ani, şters uneori de servitor, atârna in faţa patului, pe peretele gol zugrăvit mereu in aceeaşi culoare cobalt închis, culoare care punea la grea încercare meseriaşii neobişnuiţi cu pretenţiile mele. 0 ramă albă stabilea limitele unei explozii gigantice,ale unui cer sau ale unui univers, o explozie inversă pornită din golul unui negru total care o generase şi o resorbea in acelaşi timp. Era tabloul moştenit, mai degrabă descoperit de mine în podul casei. Nu l-am găsit întâmplător, simţeam că el este acolo şi că trebuie să fac doar efortul de a-l şterge de praf şi a-l agăţa în perete. Acum plutea suspendat, neasemuit de curat, strălucitor, primind o lumina laterală. Centrul exploziei pulsa încet ca o inimă neagră. Torentele incandescente, la temperaturi astrale, se scurgeau maiestuos şi lent prin spatele ramei, regăsindu-şi cu siguranţă continuitatea în alte zone ale Universului. Sunt convins că undeva, la scară metagalactică, există un dreptunghi total gol, unde mărit la o scară convenabilă, se poate cola tabloul. Fiind doar un efect in doua dimensiuni el este vizibil numai unei părţi a fiinţelor conştiente. Dacă nu s-a descoperit încă de pământeni este pentru că noi suntem cuprinşi in acelaşi plan, poate suntem condensul negru al tuturor galaxiilor, în explozie-implozie simultană, poate centrul marei conflagraţii primordiale, big-bang-ul unuia dintre începuturi. Acordurile muzicii lui Vangelis creau desprinderi de spaţiu şi de timp, direcţionau spre înalturi viul care se separa treptat de ambalajul materiei, mereu mai inerte şi mai grele, cucerită de rigiditate cataleptică. Când înotam în bezna nucleului m-am întors către tiparul neviu rămas pe pat. Ne despărţisem şi acum puteam începe călătoria nestingherită pe meandrele dorinţelor mele.
Spitalul era locul unde îmi găsisem întotdeauna trupul cel mai potrivit. Îl luam în stăpânire alegându-l dintre cei morţi. De data asta a fost altfel...
Pictorul îşi trăia ultimele clipe, părăsit de medicii învinşi. 0 soră cu faţa rotundă, şi galbenă adusă din altă parte a lumii, plângea nemişcată copleşită de o sensibilitate anostă Când inima Pictorului s-a oprit şi spotul luminos a devenit o linie, femeia s-a liniştit. Indiferentă, acoperi faţa cu pânza albă a cearceafului, îndepărtându-se. Atunci m-am strecurat în el, preluându-i în câteva clipe funcţiile. 0 făcusem de multe ori, era o rutină.
- Soră!
S-a întors contrariată, răspunzând temătoare zâmbetului meu, cu ochii imenşi, dilataţi. Crescută într-o lume unde visul şi viaţa se amestecă cu graniţe indecise, acolo unde piatra prinde viaţă iar sufletul se poate ascunde intr-o floare, învierea unui mort urma, in mintea ei, o lege predestinată.
- Un pahar cu apă, te rog! Poţi să-mi desfaci toate legăturile, sunt inutile şi mă simt excelent!
Am părăsit spitalul după o oră, cu toate protestele medicilor care, ne mai înţelegând vitalizarea mea neaşteptată, au acceptat minunea şi m-au urcat în ambulanţa care mă adusese acolo cu numai câteva ore mai devreme. Mă felicitam, aveam o carcasă robustă şi o înfăţişare cu care voi reuşi o vacanţă plăcută, îl voi putea stăpâni multă vreme, moartea lui fizică a fost scurtă şi, revitalizat, se va descompune mai greu. Totul funcţionează în el ca într-un om viu deoarece eu, cuplat perfect, întreţin funcţiile lui; dar omul era un mort şi aceasta fiindcă eu gândeam, simţeam şi decideam în numele lui.
Brusc, lumina dimineţii colorează pânzele până acum doar ghicite în obscurul atelierului. Le privesc fără interes, uitându-mă la ele aş înţelege omul folosit de mine acum şi printr-un efort minimal aş găsi cauzele care l-au îndemnat la acest gest definitiv. Trecutul lui nu mă preocupă, mi-ajunge al meu. Deasupra căminului, printre liniile încâlcite şi verzi ale unei picturi regăsesc ochii barbarei, mai întâi imobili, privindu-mă întrebători. Clipesc afirmativ şi lianele se mişcă făcându-i loc să treacă, mai întâi capul, apoi umerii, braţele şi sânii, întregindu-se eliberată dintre vrejurile ce o ţineau captivă şi cu un salt uşor atinge podeaua, întinzându-se elastică. Trupul alb, marmorean, lustruit de mâna neîntrecută a Sculptorului, pulsa abia stăpânind dorinţa. Un tremur interior mă previne. Este pentru prima dată când constat o implicare totală, o împletire prea intimă cu rudimentele conştiente ale celui luat în stăpânire; controlez profunzimea conexiunilor; e prea târziu.
„- Nu înţeleg în ce stare mă aflu, sunt treaz, dorm sau sunt mort!?"
Am greşit şi un sentiment inconfortabil mă încearcă. El se opreşte nedumerit, rotindu-şi privirea, privindu-şi pânzele îndelung.
- Te simt, dar nu ştiu unde eşti.
- Aici, cu tine.
- Unde? Ce faci? Nu mă ameţi!
Strangulez irigarea creierului, oprind scurgerea sângelui atât de brusc încât, neatent, am căzut cu el pe podea. Inima lui îmi bate răscolită de emoţie şi noutate, mă tem de ce va urma, mă înspăimânt la gândul că uneori aş putea să-l scap, să redevină el, să afle că „suntem" în acelaşi loc şi timp, în acelaşi trup. Pot să-l părăsesc, dar e prea devreme.
„Aş vrea să înţeleg ce e cu mine, îmi amintesc câte ceva... da, îmi amintesc de moartea mea. Sunt viu... Sunt mort... Speram să găsesc odihna aici, nici în moarte nu scap de zbucium. Mai e cineva lângă mine, cu mine?"
Adoarme. Pe undeva, prin vene neştiute, un strop de viaţă se mai scurge odată cu sângele lui spre creier. Sunt ca un hoţ surprins asupra faptului, nu pot scăpa de ruşinea de a fi fost descoperit, de grija că secretul meu e cunoscut de o altă fiinţă.
Soneria. Când deschid uşa un domn uscăţiv, cu ochelari, mă înlătură cu un gest, intră impetuos şi încuie uşa. M-aş putea teme, dar sunt mai puternic,
- Stai jos! îmi spune. Eşti o vită! 0 vită grasă, pentru că astăzi ai preţ. Câte tablouri sunt aici?
- Peste o sută.
- Le cumpăr pe toate!
Nu-mi permit să mă amestec in afacerile lor şi mă retrag, trezindu-l din amorţeală. Negustorul examinează pânzele făcându-şi calcule.
„- Eşti aici, negustorule? Am dormit straşnic."
Prin ochelari acesta îl privea uimit.
- Aiurezi, stăm de vorbă de o oră.
„- Ar putea fi cum spui tu, sau cum spun eu, sau poate cu totul altfel... Ştii că am fost mort?"
- Scrie in ziare. Puteai să mă anunţi înainte de prostie, pregăteam lovitura mai temeinic. Norocul tău, ai socotit doza ca un farmacist.
„- Îţi spun un adevăr, chiar dacă pare stupid. Am luat şase caşete, înţelegi? Doza ajungea pentru trei armăsari!"
- Ai băut prea mult înainte. Pierdem timpul cu amintiri. Trucul tău a prins, chiar dacă a fost unul uzat destul până acum şi arată astăzi ca o pereche de ciorapi folosită o suta de mile. Faţă de oferta mea de ieri majorez cu cinci sute, chiar dacă risc enorm.
„- Destul de bine. Ştii doar că nu mă preocupă... "
Mă simt obligat să-l opresc. Pictorul nu are experienţă şi se poate păcăli. Eu doresc mai mult, chiar dacă lui nu-i foloseşte, poate doar moştenitorilor.
- Cinci sute ai spus? Mă tem că nu eşti realist, Negustorule!
- Aproape am dublat preţul!
„- Nu mă preocupă... "
Îl opresc şi continui:
- Faţă de cât oferi dumneata, încă o dată pe-atât. După o jumătate de oră îl îmbrâncesc afară, înţeleşi la câteva sute de mii pentru toate tablourile din atelier. A semnat cecul şi peste o oră îşi încărca marfa sub privirile dezolate ale altor negustori sosiţi mai târziu.
Mi-am promis o masa bună, dar am mâncat puţin. 0 nemulţumire fără sens mă împiedica să mă simt cu adevărat bine. Pană la urmă accept că sunt plictisit, ba chiar dominat de o îngrijorare nelămurită.
* * *
-->
Comentarii
D.na Emilia PR, mulţumesc!
Semn de lectură şi apreciere...