Chiar şi când nu are nimic de făcut, Maricica face ceva, de parcă ar veni sfârşitul şi ar găsi-o nepregătită. Doar Duminica mai stă pe lângă Ilie, dar, amândoi căpoşi, sfârşesc în certuri fără noimă, aşa că, de cele mai multe ori, îl lasă în treaba lui. Ca şi-acum.
Fără companie, Ilie meditează pe fotoliu, explicând motanului din braţe:
- Ce-ţi pasă, motan afurisit. N-ai nici o greaţă. Vii când vrei, pleci când vrei. Conştiinţa ta… oare ai conştiinţă? Tu câţi ani îi fi adunat? Şi eu? Anii sunt o povară grea pentru oricine şi cu cât se adună mai mulţi, cu atât vrei să scapi de ei, iar la un moment dat aştepţi moartea ca pe o izbăvire.
Moş Ilie încă n-a ajuns în faza asta, ba, crede că mai are multe treburi de rezolnat, numai că nu le prea poate identifica.
Au trecut două săptămâni.
Copiii s-au întors de la mare şi cum vacanţa nu s-a terminat, Neluţu şi cu Nina îi aduc iarăşi nepoţelul în custodie. Va avea cu cine povesti, măcar seara, că ziua, micuţul Ionuţ nu are stare. El are treburi mai importante cu cei de vârsta lui.
- Noroc de vacanţele astea, ca să mai veniţi pe la noi, îi reproşează Ilie fiului.
- Crezi că nouă ne place? Crezi că noi nu am vrea să lenevim la soare, ca tine?
- Nu cumva îmi reproşezi că sunt pensionar şi stau pe spinarea celor tineri ca tine?
Nelu întârzie cu răspunsul, ceea ce-l irită şi mai tare pe Ilie.
- Scoateţi din cap tâmpeniile, altfel nu te mai cunosc. Eu nu aşa te-am crescut.
- Lumea tată, lumea… - Auzi, măi Nelule, las-o aşa. Am altă treabă cu tine.
- Zi-i, tată!
- Am cunoscut zilele trecute nişte oameni în oraş. Mi s-au părut de treabă şi cum ştiu că voi nu aveţi mulţi prieteni în târg, în afară de cei de la muncă, m-am gândit că ar fi bine să vă cunoaşteţi. Ştii cum e, prieteni mulţi, griji împărţite mai mici…
- Şi duşmani mai mulţi.
- Şi asta-i drept.
- Am înţeles, tată. Vrei să mergem azi?
- Păi, dacă n-ai alte treburi…
- N-am, abia de poimâine incolo.
- Atunci, hai să umplem coşul asta cu ce găsim prin grădină.
Îşi lasă nevestele să păzească cratiţele şi-n jumătate de oră opresc în poarta Cristinei, care, văzându-i pe geam, îşi trimite gemenii în întâmpinare, apoi îşi anunţă soţul care cloceşte în faţa televizorului:
- Avem musafiri, Marine. Nea Ilie e îndată la uşă şi nu e singur.
- Şi eu ce trebuie să fac?
- Ce face o gazdă. Te-ai prostit de tot?
- Aproape.
Copiii năvălesc pe uşă:
- A venit moş Ilie şi ne-a adus un coş cu de toate.
Marin parchează proviziile în bucătărie. În urma lui, musafirii.
Ilie:
- Ia vedeţi voi ce-aveţi acolo! îi invită el pe băieţei în bucătărie, să facă prospecţiuni. Bună, Cristina! El e Ion, zis Nelu, zis Neluţu, fiul meu. M-a adus până aici şi mi-am zis că nu se face să-l las în maşină. E băiat de treabă, să ştiţi!
- Hei, tată, ce faci? Se răzvrăteşte Nelu, aşezând la piciorul mesei damigeana plină cu vinul moşului.
- Luaţi loc, îi invită Cristina, făcându-se că nu bagă în seamă spusele celor doi.
Marin revine după câteva minute:
- Nea Ilie, numai de-asta am în casă, ştii mata, de mere. Eu, când am nevoie de altceva, mă duc la crâşmă.
- Las’ că-i bine aşa. Ne încălzim cu ea şi-apoi ne răcorim cu vinul de sub masă. - Şi eu? Sunt cu maşina, se lamentează Nelu.
- O tragi în curte şi ne cazăm la tine, la minunatul tău apartament de bloc.
- Da’, pe oamenii ăştia i-ai întrebat?
- Îi întreb acuma: Nu-i aşa că sunteţi de acord, Marine?
- Absolut! aprobă acesta zâmbind.
- Tată, Nu suntem la tine acasă şi nici la şcoală, ca să stea toată lumea drepţi.
- Ştiu eu mai bine unde sunt. Bagă zeama aia de mere, Marine!
Ca un elev ascultător, gazda umple paharele şi le plantează în faţa musafirilor, zicând:
- Să fim sănătoşi!
- Da, aprobă Ilie, toată lumea să trăiască, numa’ noi să nu murim!
Pauză de vorbire pentru golirea cu gesture personalizate şi strâmbături artistice.
- Şi măseaua ce-ţi mai face? întreabă Ilie.
- Bine. S-a desumflat şi continuă să se tocească.
- Vezi că Nina e “dentistă”, pune-te bine pe lângă ea şi te rapară de nu te mai recunoşti în oglindă.
- Cine-i Nina? întreabă Marin.
Ocupat cu al doilea pahar, Ilie întârzie cu răspunsul.
- Nevastă-mea, îl lămureşte Nelu pentru a mai tăia din avântul tatălui pus pe discursuri.
- Ăăă…
Ilie lasă paharul jos:
- Nici un ăăă. Te duci şi spui că te-am trimis eu. Lumea de azi e rea şi perversă, rar găseşti oameni de treabă. Toţi au câte o hibă, se vaită, se scuză, se lamentează, se învinovăţesc, se laudă ori… mai daţi-mi voi nişte cuvinte, că eu le-am terminat.
Cei doi nu ştiu ce să spună, îşi golesc paharele şi tac. Tot Ilie ia cuvântul:
- Băieţi, să trecem la damigeană, trupul meu are la bază vinul, ţuica îl corodează.
Marin schimbă recuzita, Nelu bagă combustibil, iar Ilie conduce:
- Nu ştiu cum vedeţi voi lumea, da’ eu n-o văd bine. Mi s-a făcut lehamite. Nimeni nu spune adevărul. Ce să aleg din toate minciunile astea? M-aş revolta, dar împotriva cui, dacă nu ştiu unde-i buba?
- Asta-i treaba, nea Ilie, concluzionează Marin.
- Ba nu. E aşa pentru că noi o lăsăm să fie aşa.
- Păi, chiar mata ai spus că n-avem ce face.
- Omule, n-ai înţeles, eu nu pot! Sunt aproape dus şi nu am nici curaj.
Marin se revoltă:
- Am înţeles exact. E mai uşor să pasezi responsabilitatea pe altcineva, să-i impingi pe alţii la înaintare, dar asta însemnă că eşti laş.
- Aşa-i! Vezi, Nelule? Te-am adus la un băiat deştept. L-am mirosit eu de la început. Are dreptate. Nici eu nu sunt mai breaz. Numai că, atunci când nu te ţin puterile să faci o treabă, ori o pasezi ori renunţi. Complicat.
Nelu încearcă o diversiune:
- Şi Cartea Sfântă?
- Care, că sunt mai multe. Cine-mi spune mie care e cea adevărată? De ce trebuie să ascult de una şi de celelalte nu? De-aia m-am ascuns în văgăuna mea. Mă sperie lumea. Nu are nici un fel de logică, de orânduială. Ne amăgim cu una, cu alta. Realitatea e că nu ştim nimic. Bâjbâim prin întuneric, având iluzia că progresăm. Aiurea.
- Te-ai îmbătat tată.
- Da? Aşa o fi. Uite, şi motanul ăsta, apărut din neant, nici el nu ne mai suportă şi umblă de colo-colo, crezând că va găsi până la urmă pe cineva care să nu-l alunge de câte ori dă ochii cu el. Nici măcar nu ştiu dacă e acelaşi motan care se ţime după mine ca un scai Am să-i pun zgardă sau un inel în coadă, ca să-l pot recunoaşte. Tot aşa ar trebui marcaţi şi hoţii, că nu se mai poate. Şi-acuma o să ne cărăm pe la case. Marine, mâine vin să-ţi iau copiii, Vezi cum aranjezi cu Cristina. E timpul să mai răsuflaţi şi voi.
-->
Comentarii
Observ, acum, la Domnul Ion Vanghele, aceleași nedumeriri cu care m-a ”apostrofat” și pe mine cu ceva timp în urmă.
Ceea ce spune domnia sa: ”Când citeste o altă persoană, povestirea, aceasta nu relaționează, nu se mai prelungește în mintea lui și din acest motiv, textul este reținut altfel, un pic discontinuu, având niște goluri care trebuiesc totuși completate.” este, în esență adevărat, căci atunci când descrii funcționarea unei instalații, dacă omiți câteva detalii cel care va citi nu va înțelege principiul de funcționare al mașinăriei. La fel în cazul unei monografii în cadrul căreia vrei să faci un studiu științific amplu asupra unui subiect anumit pe care să-l tratezi detaliat și cvasiexhaustiv.Ori, aici suntem printre oameni cu imaginație care se pricep a umple goluri și la propriu și la figurat
Ca o idee, taică-meu, carele e trecut bine de optzeci de ani, tot așa de neastâmpărat ca Moș Ilie, și deși nu e de la țară ci chiar din buricul Focșaniului, hotărât să-și valorifice tichetele gratuite pe CFR, tot le calcă pe soră-mea și pe fii-mea la Bucale, aducându-le în pragul disperării căci e genul care verifică nivelul stratului de praf de pe mobile. Cum, nefiind nici prost, s-a sesizat de cestiune, și-a tras rapid un amic găsit pe tren, unde cam la două săptămâni se duce să joace șah, făcându-i ăstuia mare bucurie, și de unde își convoacă directorial fata și nepoata, să vină să-și ia pachetele cu bunătăți.
Felicitări! Lecturat cu drag!
o narare cusivă, cu dialoguri fireşti...
ei, ar trebui sa scrieti un roman cu titlul " Omul şi viciile". APoate asa am cunoaste si noi oamenii. Citit cu zambetul pe buze