Pe aripi de vis îți văd părul tremurând
În bătaia rece a vântului de seară
Îți aud glasul ca un ecou surd
În plina iarnă …
Te simt în adierea rece a vântului de seară
Îți văd ochii printe stele, te-am rugat
Te-am chemat și ți-am soptit “Rămâi”
Dar ai plecat …
Am rămas delirand printe amintiri,
Singură, bolnavă de o dragoste nebună
Ce mă mistuie încet, mă sfâșie pe interior
Mult prea lent…
E anotimpul nevrozelor și momentul depresilor
Acum mă pierd printre fantomele trecutului,
Te ating printre frunzele ruginiii și te sărut amar.
Adio...dar rămâi cu mine…
Katherina Andreescu
-->
Comentarii
un poem simplu, dar amplificat de legătura indubitabilă a omului cu cel de lângă el şi a omului cu natura. Fermecător! Adio! Dar aş mai rămâne...