Ei bine, tovarășul Carp se dedase la gesturi de rebeliune, sătul până peste cap de aparatul căruia îi servise, dar, mai ales, provocat de porția dublă de nenorocire care avea să suplimenteze drama unei femei de la țară. Sistemul nu se mulțumea să atenteze la demnitatea umană prin demagogiile pe care le lătra de peste patru decenii, dar să joace zaruri cu viața populației întrecea orice limită imaginabilă a tiraniei. Cu cât erau mai îndoctrinați oamenii de la orașe, mai oropsiți cei de la sate și mai nescrupuloși cei din funcțiile de conducere, cu atât sporea eficiența mecanismului diabolic de subminare a dreptului elementar. Partea rea era aceea că mulți trăiau o iluzie în susținerea căreia luptau habotnici și fără rost. Nu doctrina socialistă în sine era o problemă, ci neadaptarea ei la prezent, la nevoi și la tendința de schimbare inerentă în evoluția societății omenești. Unde mai pui că viața era un concept relativ, încadrabil în cifre și statistici sterile? Unde mai pui că peste tot plutea un aer de tortură psihică, oamenilor fiindu-le mutilate spiritele prin amenințări invizibile? Cei care se pretau gata oricând să strige că s-au săturat se lăsau acaparați în angrenajul colosal ori erau reduși la tăcere prin încadrare în servicii care ridicau și alimentau mașina morții colective.
Din acest sistem se hotărâse Carp să dezerteze în același mod în care o făcuseră atâția alții. Ulterior, avea să se vadă că mulți dintre cei care s-au declamat distrugătorii comunismului au fost, de fapt, cei care l-au servit până în ultimele sale zile. Pe unii istoria i-a scos la suprafață, iar pe alții i-a înfundat în mocirla propriilor metehne, unde au început o viață parazitară în așteptarea unei reconstrucții a socialismului pervertit care le stârnea infinite nostalgii. Din toate acestea, oamenii de la baza piramidei sociale au avut cel mai mult de suferit și, potrivit legilor firii, societatea noastră va trage ponoase pe un termen nedefinit. Carp era conștient că planul conceput la Cernica se urnea prea greu și că multe sacrificii se vor mai face doar pentru că unii nu aveau curajul să dărâme iluzia unui lider rupt de realitate. El avea nevoie de multă precauție în acele vremuri în care metodele de tortură s-au diversificat. Oamenii își priveau neputincioși îngroparea de vii în acest aparat, învățau să rămână lași ori să manifeste resentimente față de viață. Gestul său de rebeliune nu avea să schimbe mare lucru, dar așa dădea și el un bobârnac leviatanilor adormiți în propria autosuficiență.
Așa că luă drumul care oprea la sediul Miliției și ceru o întrevedere cu comandantul, unde fu primit cu deosebită căldură, așa cum se face între aserviții aceluiași aparat criminal.
—Și zici că nu mai poate fi scos nimic de la el, Marine? îl întrebă comandantul pe vizitator.
—Dacă nici metoda radio nu smulge mare lucru de la el, înseamnă că asta-i tot ce știe.
—Totuși, nu l-ar fi adus degeaba la noi.
—Atunci, dă-mi voie să cred că s-a făcut exces de zel. Dar nu te preocupa. Vorbesc cu băieții și te scot curat ca lacrima.
—Faci treaba asta pentru un vechi amic?
—Doar pentru privilegiați. Dar tu te-ai mai gândit la epopeea „Argessis“?
—Dragul meu, mă tem că trebuie să rămân aici. Nu vreau să iau pe umeri ceva mai greu decât pot duce. Știu că băieții tăi fac treabă de calitate, dar mie mi-ar prinde bine să nu aflu mai multe.
—Apreciez dedicația ta de familist. Transmite salutările mele distinsei doamne.
—Mulțumesc, îi transmit. Tu ești bine?
—După cum vezi: pe ici, pe colo. Mai o treabă de teren, mai un separeu la nocturnă... Dar nu mă plâng!
—Mergem?
—Mai bine rămâi aici. Cunosc drumul. În două ore vei avea dosarul complet pe masă.
Tovarășul Carp avea harul de a-și impune autoritatea într-un fel care nu permitea insistențe sau alternative. Tonul său așezat, uneori chiar melodios, care se potrivea mai degrabă unui poet, nu avea nimic din asperitățile șefilor obișnuiți. Pentru că era înconjurat de mister, asta făcea din autoritatea lui mai mult decât o conștientizare a puterii. Prerogativele sale țineau de domeniul ocultului, atât de puțin cunoscut și, totuși, atât de mișcător prin miturile create în jurul lui. Dacă cititorii noștri își mai amintesc că, la înmormântarea unui simplu și necunoscut paznic de cimitir din București, s-au prezentat figuri din elita românească, foști și actuali politicieni, artiști de renume și membri ai unor societăți despre care se aud numai zvonuri de carton, ca și cum se petrecea înhumarea unei somități, ei bine, cititorii vor înțelege lesne tipul de autoritate ce îl caracteriza pe Carp. Iată de ce, rămas singur în oficiul său, comandantul dădu ordin sa fie respectate cu maximă strictețe directivele delegatului pentru cazul 2269. Nefiind pentru prima dată într-o astfel de vizită, subalternii se executară ca și cum s-ar fi aflat în perpetuă stare de alertă. Carp băgă de seamă servilismul grețos al acestora, toți tremurând ca iepurii în fața lui și gata să dispară la primul „bau!“ din încăpere. Privind cu o detașare bine controlată asupra lor, punând întrebări de rutină ca și cum avea poftă să mai tragă vreun ofițer pe cosor și să-l trimită ca șef de post într-un cătun inexistent pe hartă, se îndrepta cu pași fermi către izolatorul radio.
Izolatorul radio era o încăpere dotată cu un dispozitiv de emisie a razelor X în formă aglomerată, pe o frecvență de aproape opt sute de ori mai mare decât cea cu care operează aparatele de radiografiere. Această frecvență asaltează țesuturile vii cu forța unor pumni, dar fără să lase urme vizibile. Un bărbat expus acestui dispozitiv timp de zece sau douăsprezece ore moare fără să prezinte cauze cunoscute pe masa autopsistului. Chinurile îndurate de victimă sunt greu de imaginat: ficatul se simte strâns ca în menghină, stomacul pare că fierbe în sucul propriu, testiculele se inflamează ca în urma unei infecții, creierul zvâcnește ca într-o cumplită stare de mahmureală, inima palpită neregulat și plămânii tresar în convulsii disperate după aer. Prin urmare, un bărbat în plină vigoare tinerească prezintă atrofieri ale organelor interne ca și cum ar fi răpus de metastazele galopante ale unui cancer nedepistat la timp. Victima este introdusă în încăpere, lăsată în picioare înaintea ciudățeniei electrice și supusă unui interogatoriu agresiv. Întrebările se aud dintr-un difuzor aplicat deasupra aparatului, puse de un ofițer aflat într-o cameră alăturată plină de monitoare. Dacă răspunsurile nu convin – și, de obicei, foarte puține răspunsuri sunt mulțumitoare în astfel de cazuri –, cercetatul este supus unui duș de raze preț de câteva secunde, apoi un minut, apoi două minute – și tot așa, până când acesta cade inconștient și este trezit cu doze de eter pentru reluarea interogatoriului. Din privința asta, se poate spune că Bădia Gil a fost răsfățat de soartă și a primit o moarte prea blândă față de cea pe care i-ar fi rezervat-o doleanțele Emiliei.
Carp intră pe nesimțite în sala monitoarelor și surprinse doi ofițeri în acțiune.
—Mai dă-i o doză! spuse unul.
—Că bine zici, aprobă celălalt. Să-l prăjim pe șobolan!
Imediat, monitoarele arătau un om zvârcolindu-se în chinuri, fără putința de a scoate vreau sunet pe gură. Cercetatul era filmat din toate unghiurile, pentru ca ofițerii să poată distinge mesaje în limbajul non-verbal. Se presupunea că, după cinci astfel de ședințe, gesturile victimei devin automatisme și sistemul psihic central este atât de grav destabilizat, încât gura vorbește singură lucruri incoerente pe care chestorii, mai târziu, vor trebui să le ordoneze într-un raport edificator.
—Ce dracuʼ faceți voi aici?
La auzul acelei voci, ofițerii săriră ca arși de pe scaune și luară poziția de drepți.
—A-atribuțiuni de serviciu! îngăimă unul.
—Sub formă de distracție! reculă Carp. Păi cum să dați rezultate, incompetenților, dacă nu vă luați treaba în serios?
Puse întrebarea asta smulgându-le epoleții.
—Tovarășe, permiteți o lămurire.
—Permit, desigur! Sunt foarte curios să aflu ce-i în mintea unor idioți!
—Tovarășe, suntem la tură dublă și, din cauza oboselii, lucrurile par a fi scăpat de sub control.
—Firește! Dacă v-ați surmenat, rezolvăm cu un concediu pe termen nedefinit. Nu-i așa că aveți nevoie de treaba asta?
—Tovarășe, fiți înțelegător...
—Sunt! Am dovedit eu lipsă de înțelegere? De altfel, spuneați că sunteți obosiți. Marș afară!
Cei doi ofițeri se împleticiră mai să rupă ușa. Ieșind în urma lor, Carp se adresă însoțitorului:
—Sigilezi înregistrarea pe ultimele trei ore și o trimiți direct la mine. Iar voi, continuă către făptași, aveți termen până mâine dimineață să vă decideți unde vă fac transferul. Sper din toată inima ca opțiunile voastre să coincidă cu a mea. Lichele fără creieri ce sunteți!
Se auzea, pe atunci, că unul dintre cei doi ofițeri ar fi luat-o razna, iar celălalt și-ar fi parcat autoturismul în trunchiul unui copac, dar asta pare a fi, mai degrabă, folclor de cazarmă fără temei. Sigur că se făceau destituiri cu nemiluita în acele instituții, dar nu așa, duse la extrem.
Carp ordonă ca interogatul din izolatorul radio să fie restabilit în celulă și să i se prezinte cazul 2269. Adus înaintea respectivului, exclamă:
—Ia te uită în ce hal l-au mutilat! Păi ce este aici, adunătură de torționari?!
Escorta nu îndrăznea să-și manifeste nedumerirea față de acest comportament al superiorului său, pentru care lucrurile nu erau nici noi, nici mai grave ca altădată. Carp luă un dosar în mână, se prefăcu a-l răsfoi cercetător și, după ce consemnă câteva concluzii, îi aplică ștampila de clasare. Apoi se adresă arestatului preventiv:
—Te poți deplasa de unul singur?
—Pot! se auzi o voce cavernoasă, abia ieșită din gâtlejul fără vlagă.
Era vocea unui muribund, unul dintre mulții nevinovați aduși în starea asta și dintre puținii lăsați să-și dea sfârșitul la ei acasă. Resimțind oroarea, Carp își spuse că, în ritmul ăsta, lucrurile vor scăpa de sub control. Pentru evitarea acestui masacru, era de părere că trebuia provocat un haos controlat, dar în altă parte.
Mașina frigorifică porni la drum purtând trupurile neînsuflețite ale cazurilor 91943 și 2212, în vreme ce o ambulanță transporta cazul 2269 însoțit de Carp și un soi de medic cu monosprânceană. Carp băgă de seamă că bolnavul se îngrozea de câte ori surprindea privirile colegului său. Când au ajuns în sat, vehiculele trecură pe lângă o gloată de țărani adunați în fața Consiliului Popular parcă pentru a-și manifesta oarece nemulțumiri. Un agent pe nume Priboi defila printre ei ducând deseori mâna, într-un gest amenințător, spre bastonul din cauciuc prins la centură. Prin stația de bord a ambulanței se auzi întrebarea:
—Avem aceeași destinație?
—Rămâneți la numărul 19! ordonă Carp.
Ambulanța merse mai departe și opri în fața unei curți cu gardul dărăpănat. Frânele decompresate scoaseră un șuierat care agita câinii din împrejurimi și speria pisicile din locurile lor de tihnă. Carp ajută bolnavul să coboare din vehicul și îl conduse către casă, în vreme ce monosprâncenatul rămase de santinelă în uliță. Ochii acestui mercenar deghizat în doctor căutau necontenit de-a lungul și de-a latul zonei cu acel interes al gărzilor de corp.
—Alo! strigă Carp trecând pragul casei.
Fără a primi vreun răspuns, urmă traseul spre o cameră indicată de bolnav, unde acesta din urmă se întinse în pat răsuflând de extenuare. Medicul îi dădu să bea apă și întrebă:
—Unde ar putea fi fata dumitale la ora asta?
—Altarul, șopti acesta arătând spre o ușă ce părea ferecată pe dincolo.
Carp se hotărî să aștepte și nu dură mult până când Emilia părăsi încăperea în care își ținea momentele de reculegere. Ochii lor se intersectară cu vădită curiozitate, iar Carp înțelese că înaintea lui nu se afla o mamă aiurită de propriile tragedii, ci o femeie furioasă și determinată.
—Am riscat mult readucându-vă tatăl acasă.
Emilia avu un gest de lehamite și dezinteres, dar își doză cumva pornirile furibunde datorită acelui ton cald din glasul medicului. Trecu prin fața lui că și cum nu i-ar fi observat prezența și, când ajunse lângă tatăl ei, pocni din degete simulând mirarea:
—Dar văd că se autodepășesc pe zi ce trece! Iar dumneata cu ce scop pe aici?
Carp căzu în impas, neștiind dacă întrebarea fusese adresată lui, bolnavului sau unei prezențe imaginare. Voind să se asigure că fața Emiliei era îndreptată spre el, constată că aceasta purta în pântec o sarcină avansată și, astfel, își contură asupra femeii perspective mai sumbre decât acelea cu care venise. Trebuia să facă ceva, să-și pună în aplicare întreaga energie și experiență, dar se simțea dezarmat, neputincios, infim... Emilia era departe și nimic nu părea să o mai lege de oameni. Pentru că tatăl ei dormea, se întoarse către musafir cu o figură înspumată de cinism și zise:
—Știu că mi-ați adus și fata numai bună de așezat în pământ!
Carp tresări la această remarcă.
—Da! Da! reluă Emilia. O mamă simte asta! Am știut, încă din ziua în care mi-ați luat-o, încotro se îndreaptă lucrurile.
—Doamnă, înțeleg durerea care vă împinge să mă nedreptățiți...
—Ia auzi le el durere! Când trăiești cu ea în fiecare zi, an de an, îi spui oricum, dar nu durere; începi să vezi mult mai clar intențiile îndreptate spre eșec ale celorlalți! Dar ce știți despre toate astea voi, dejecții ale instituțiilor înalte, care ne sfidați amărăciunea existentă pentru a ne pune în cârcă altele mai mari? Și mai zici că te nedreptățesc! Crezi că nu am auzit de tine, tovarășe Carp? Expertul în hipnoză și membru al unei societăți care își propune să planteze în România un comunism cu față umană! Așa i se spune acum?! Ptiu! Te miră că știu de Ordinul celor 13, că vă cunosc atât de bine trecutul, încât văd viitorul care vă așteaptă? O perioadă veți avea izbândă, treișpiștilor, apoi veți fugi ca șobolanii când măreția propriilor succese vă va cădea în cap! Acum, dacă nu ai venit cu gândul să mă legi în cămașă de forță, te rog să pleci.
Carp se ridică în picioare ca la un impuls și, voind să reziste misterioasei inerții care îl ducea afară din casă, își simțea pașii ghidați în mod automatic. Câteva ore mai târziu, aflându-se în Bârlogul Argessis, căuta în fișet însemnări mai vechi. Dădu peste un manuscris care data din primul an al studenției sale la Paris, îl răsfoi cu nerăbdare, apoi, liniștit de ceea ce găsise, citi finalul unei corespondențe din partea unui profesor din Besancon:
Garde-toi de ne pas oublier la femme solitaire, mère de la morte et le vivant. En trouvant la femme morte et vivante, tu sauras le secret magique étant à ses mains. Quand la voie sera ouverte, tu finiras le baptême de cet enfant selon les manuscrits. Bon voyage, mon nautonier seigneur!
-->
Comentarii
Domnule Mihai Katin, într-adevăr, Carp a greșit enorm participând la mecanismul torturii, fără să fie, totuși, unul dintre principalii coordonatori. Cu toate astea, nu l-aș înfiera asociindu-l unor torționari ca Vișinescu. În fond, el a procedat la dizidență când a remarcat că mașina dogmatică se alimenta cel mai des cu sânge nevinovat. Carp a crezut că va face carieră prin harul său deosebit, dar, devenind conștient că nu era decât un instrument în mâna criminală a sistemului, și-a canalizat energia spre compromiterea acelui aparat diabolic.
Deci, eu sunt mai blând cu doctorul Carp și îi dau șansa de a nu fi un alt Mengele. Vă mulțumesc pentru lectură și comentariu și mă bucur că ați fost captivat de narațiune.
Cu deosebită stimă,
Aceasta detaliere a principiilor torturii nu strica memoriei de obicei receptivă la avatarurile răului Carp ca şi Himmler este plurivalent în diabolism de unde se deduce că diavolul îşi are elitele sale.
În general crema torţionarilor a reuşit o transformare mai mult decât a omizii în fluture pentru că arta de a prosti şi manipula se preda din acele vremuri, au reuşit să-şi creeze în cele trei decenii pseudo capitaliste un statut acceptabil şi chiar onorant cu mici scăpări gen Visinescu sau Ficior, de fapt un cinism al unei dreptăţi muribunde.
Masele sociale au simţit foarte diferit fostul regim, totul a depins de poziţionarea în sistem, de potenţa în a relaţiona cu cei necesari, un patriotism pur nu a servit nimănui, stahanoviştii au murit de tineri, îşi făceau cruce cu dreapta fluturând cu stânga steagul roşu, nu era nicidecum o blasfemie ci o adaptare la mecanismul marelui ghetou, omul simplu simţea instinctual ce ar însemna o întâlnire cu acest Carp, instinctual salvezi trupul dar laşi conştiinţa într-o paragina a compromisurilor şi trădării, dar ce contează, victimele sunt atât de anonime în marea lor majoritate pe când alde Carp poate beneficia de onoruri militare!... este oroarea unui absurd pur românesc pe care în anii din urmă l-am reîncărcat cu noi sadisme, vorba aceea, privind spre vest încă ne arde în spate o roşie stea...
Cu toată preţuirea mea pentru acest text ce mi-a inspirat gândurile de mai sus
Excelent!
Inca un capitol exceptional de bine realizat . Astept cu interes si celelalte .