Medicul de gardă fu chemat de către o asistentă care ținea în mână o coală de hârtie. Geta se strădui să distingă din mișcarea buzelor acesteia despre ce era vorba, dar femeia avea un fel ciudat de a frământa cuvintele, făcând dificilă perceperea lor. După aproape două minute de conversație, medicul luă hârtia și reveni în separeu, spunând:
—Se pare că adultescentul nostru vrea să ne atragă într-un joc al misterelor.
Geta întinse mâna să apuce hârtia, dar fu oprită de Carp, care îi zise:
—Cred că știu ce este. Cumva, mă așteptam la acest moment. Textul de pe hârtie a fost derulat pe monitor, apoi a fost tipărit de pacient.
—Cum puteți ști una ca asta?! sări Geta.
—S-a mai întâmplat o dată, când Emilia a plecat din stabilimentul meu.
Văzând că jurnalista fierbea de nerăbdare, medicul îi cedă hârtia. Geta o citi mai întâi în gând, dar, pentru că era atât de înfierbântată, pierdu firul ideilor și nu putu să se decidă dacă a înțeles ceva din acele înscrisuri. Textul era un fragment fugar, un capriciu ideatic asupra morții, o artistică trecere în revistă a unor frământări poetizate și mai fusese citit în urmă cu aproape nouăsprezece ani. Carp, fiind mai stăpân pe sine, luă hârtia și citi cu voce tare:
Candida mângâiere a Morții călăuzește fătul pe un drum sinuos, îl ademenește cu o chemare lascivă din degete să sară din uter către marele reper și îi spune:
—Aici este viață! Trăiește, omule și nu mi te supune! Eu, Moartea, voi avea grijă să te înțelepțești, să zburzi prin caleidoscopul de idei ca și cum m-ai cunoaște de la începutul tuturor timpurilor! Eu, Moartea, te voi hrăni cu sevele cele mai dulci și îți voi construi grădini siderale pentru ca tu, omule, să crești frumos și demn în leagănul acelei vieți de care îți vei aminti doar atunci când ne vom reîntâlni. Aici e viață! Sigur că este, altfel, pentru ce ne-am mai întâlni la această șuetă? Trăiește-ți anii, om frumos! Trăiește-i pe toți, dar nu muri înainte să îmi fie dor de tine! Altfel, s-ar putea să nu apuc a-ți construi un leagăn mai frumos. Îți spune Moartea: trăiește!
Ce anatemă! Ca o capcană ideologică pentru a supune Moartea unui interogatoriu liric! În demersul unui proces de viață și incertitudini, Moartea este acuzat și apărător, Moartea este judecător și, pe alocuri, inchizitor. Procesul este imaginat de eul liric în proximitatea tribulației și, implicit, a conștiinței că Moartea mângâie fără să ucidă, își întinde brațele spre odihnirea sufletelor hăituite de viață.
Ambivalența face din conflictul viață-moarte un joc al contrastelor orfice. Predestinarea comportă o stratificare a verbelor, o contopire de concepte în simfonia lirică. Cenușa se înfiorează, roua se cutremură și pașii surzi ai soarelui revin obsesiv în viața mortului viu ca pentru a desfide avatarul celor mai apăsătoare principii.
Mirajul de a se reda Morții ca într-un festival cere construcția unui decor larg, degajat, sărăcit prin cerința defunctului. Nevoia de a muri în singurătate sfidează invazia lumii în intimitate, aruncă un ultim scuipat în fruntea înțelepților care decid legile vieții fără a cunoaște legile Morții. Prins în mareele vieții, sufletul își caută relaș pe plaja iluziilor, în vreme ce trupul înoată printre valurile frământărilor. Cât timp trupul se avântă în fluxuri și refluxuri, sufletul numără fire de nisip cu o mână invizibilă. Dialogul se extinde în abisuri ultimative, în provocări de a fascina sinele prin mirajul căutării unui corespondent sideral pe care tot Moartea îl arată cu degetul. Disputa cu Moartea intră în etapa de aforisme pe care sinele le clădește ca pe un zid împotriva propriului întuneric.
Epopeea Morții cade brusc în accident, iar Moartea, pierzându-și coasa, evadează din povești și iese din culise pentru a fi cel mai bun prieten al omului. Viața dă zadarnice amnistii, căci numai Moartea știe viitorul!
Crupa vieții își strigă explozia pentru o unică primăvară. Omul, unic prin timpul său, este o infinitate pe lângă acea desfacere. Flori de gheață îi răsar pe frunte în anotimpuri efemere. Eposul omenesc se constituie din contraste și dezechilibre, iar ființa trece prin purgatoriul lumii pentru ca, întâlnindu-și Demiurgul, să facă un transfer de corespondențe de la patimă și efemer la extaz și nemurire.
Invitația la reflectare este perpetuă, un impuls lăuntric, vag, care respinge analiza lumii pentru a se preocupa de consistența sinelui, de puterea și destinul său. Demersul liric se constituie într-o veritabilă filosofie care scoate Moartea din sfera ideilor brute și o plasează în arealul pulsiunilor emoționale redându-i, astfel, valorile originare inexorabile.
Așadar, Moartea transcende certitudinea și, prin lirism, devine un al doilea cer în lumea intimă a sufletului. Regăsit în universul eteric, spiritul desființează anatemele, își descătușează aripile de convenții și surâde de împlinire la întâlnirea unui vechi prieten. Temerile atavice rămân în urmă, în obscuritate, întrebările obsedante își pierd rostul, iar eul liric accede la eternitate prin raza translucidă a trăirilor pure.
Crepuscule curg dinspre vară spre iarnă,
Se-ngână cu lumea lipsită de zei.
Licoare amară în suflet își toarnă,
Frenetici de fel, prosternați și atei.
Reptile ascunse-n ținuta deșartă
A vremii lipsite de vânturi și mori,
Din Eden revin cu perfecta lor artă
Să scrie... rescrie pierdute valori.
Un colaps văzut prin perdele de ceață
Frământă principii dospite-n idei.
Un spirit rebel se trezește la viață
Să spulbere lumea și vrăjile ei.
Orfeu își ornează oglinda cu stele,
Scântei în pleiade apuse demult –
Selena privește absentă la ele,
Inertă când cerul se zbate-n tumult.
Mormântul își țese aripi din cerneală
Și zboară din mine, din sufletul meu.
Poemul desprins din lumina banală
Își caută-n beznă un nou dumnezeu.
Doar Moartea privește cu ochii-i de mamă
La viața ce curge prin lirica mea.
Că este-o zeiță, acum bag de seamă,
Divină, eternă și unică, Ea.
—Există o diferență între conținutul de acum și cel de atunci, zise Carp, în sensul că aceste reflecții erau intitulate Premoniția erorilor. Dar aș ruga-o pe domnișoara jurnalistă să ne ofere o primă impresie la întâlnirea cu acest text.
—Nu că m-aș pricepe să expun critici elaborate asupra unui text literar, se fâstâci Geta. De altfel, nici nu mi-am cultivat înclinația către lirism...
—Pe scurt, insistă Carp. O primă impresie, făcând abstracție de cazul autorului așa cum îl cunoaștem.
—Pff!... Mi-ar fi mai ușor să analizez o declarație scrisă, dar lirica...
—Nu vă cere nimeni să citiți printre rânduri.
—Ei bine, pornind de la tema centrală, Moartea, cred că suntem în fața unui manifest liric cu caracter existențialist. Iar abundența de cataclisme în contrast cu lumina vagă a eului interior mă duce cu gândul la indecizie și nesiguranță. Selena este întruchiparea lunii, corpul ceresc pe care romanticii și l-au ales drept simbol, dar și deschizătoarea mormintelor, însoțitoarea pe tărâmul morții, așa cum apare în arta gotică. Oglinda lui Orfeu, dacă ne-am raporta la filmul lui Jean Cocteau, este pragul dintre viață și moarte, de aceea mă intrigă faptul că un poet identifică acest prag în propria creație. Orfeu deposedat de propria oglindă este un ideal straniu al creatorilor lirici: aproape toți și-au privit talentul ca pe un blestem de care nu pot scăpa. Și mai este acea dorință mistuitoare de contopire cu originea cosmică, pe care iar nu o înțeleg la artiști. Parcă ar fi obsedați să moară pur și simplu, dar într-un fel care să îi lase definitiv în matca liniștii, fără să renască. Știu că vorbesc în linii generale, iar corespondențele mă fac susceptibilă de superficialitate. Dar v-am prevenit!
—Nu este nici o problemă. Și mie mi-ar veni greu să mă pronunț asupra arhitecturii: nu trebuie să îi știu tainele pentru a spune dacă o clădire îmi place sau nu. Privind lucrurile în lumina istoricului pe care îl cunosc, totul îmi este limpede în legătură cu acest poem, dar nu la fel de simplu mi-ar fi să vă ofer o traducere a acestuia în linii convenționale. De altfel, artiștii au tendința de a-și crea un argou propriu, uneori greu descifrabil, indiferent de ariile în care ei se manifestă. Și, bineînțeles, așa cum ai remarcat, domnișoară, creația este, pentru ei, un vifor aducător de gânduri pe care ei le alungă, dar care revin la fel de brutale, hărțuindu-le sufletele.
—Tot așa ați gândit la prima întâlnire cu textul? se insinuă medicul de gardă, ale cărui intenții de a pistona subiectul ateismului nu ne mai sunt străine. Iată, de pildă, eu intuiesc că acest poem este construit pe un oximoron ascuns, cam îndrăzneț: dumnezeul ateu. Să fie, oare, în sufletele creatorilor, același zbucium milenar care îi distinge?
—Este interesant că nu îi numești creatori doar pe artiști și ai dreptate să o faci, încercă profesorul o eschivă.
—Pentru că nu toți artiștii pot fi creatori. Cei mai mulți dintre ei, în opinia mea, sunt simpli speculanți cabotini, adică imitatori. De aceea ar fi și mai interesant de știut dacă poemul s-a născut în aceeași vreme cu autorul lui sau i-a fost indus autorului prin metode necunoscute.
—Iar ridici niște chestiuni a căror lămurire cere enorm de mult timp. Pentru început, nu pot spune decât că poemul a apărut din senin pe un monitor în ziua în care Emilia și copilul ei au părăsit Bârlogul Argessis. Am asigurarea ei că nu s-a jucat pe tastatură și nimeni din personalul subordonat mie nu a făcut-o, după cum arată înregistrările video din acea perioadă. Ce pot să spun cu tărie este faptul că am păstrat secret poemul în toți acești ani, crezând că el este o altă conexiune cu colaboratorii mei de peste hotare.
La aceste cuvinte, medicul de gardă se dezumflă, căci el nu înghițea teoriile conspirației și poveștile cu societăți secrete, ceea ce lui Carp îi convenea de minune. De aceea, profesorul păru a se lăsa ademenit de îndepărtările inițiate de medic, pe care conținutul poemului îl inflama în mod agresiv și nejustificat. Prin raportarea oarbă la ceilalți, pe care Carp o acuzase mai înainte, medicul căuta să probeze caracterul verosimil al propriilor concepții. Ba mai mult, era de părere că similitudinea a două gânduri ce originează în minți diferite nu este o coincidență, ci o consecință a rezonanței armonice ubicue în univers, lucru cu care Carp era de acord doar a posteriori. Însă a pune în contradicție un solitar ca profesorul și un blazat până la repulsie, cum era medicul, ar fi făcut tot atât de inutilă discutarea chestiunii.
De această prevenție se ocupă Geta, care îl avertiză pe medic că, mergând în continuare pe calea prejudecății, scorul îi va fi tot mai favorabil ei și numai ei.
Așa cum se dovedise până atunci, profesorul se păstra rezervat în exprimarea propriilor convingeri ateiste și descuraja sistematic efuziunile gratuite, în libertinajul lor stângaci, distructiv. Fiind un celibatar de vreo patruzeci și unu de ani, medicul de gardă scăpa din vedere faptul că și aceste exultări spontane prelungeau statutul social deplâns cu atâta amărăciune în viața lui intimă.
Prinși în dialogul lor asupra a ceea ce autorul poemului numea drept o premoniție a erorilor, Geta băgă de seamă că mama lui Sirius nu se mai afla pe băncuța de lemn din hol. Femeia profitase de neatenția cu care asistenta dădu fuga spre superiorul ei pentru a-i prezenta misterioasa hârtie, lăsând deschisă ușa salonului de monitorizare și merse la fiul ei. De data asta, aparatele nu au mai luat-o razna ca în seara precedentă, dar nici nu mai indicau vreun parametru, oricât de vag. Adeptă a vânătorii de senzațional, jurnalista țâșni către salon fără să spună o vorbă, urmată apoi de cele două noi cunoștințe. Ajunși acolo, găsiră o mamă prinsă într-un dialog șoptit și liniștit cu fiul ei, drept pentru care profesorul Carp sugeră ca cei doi să nu fie tulburați. De altfel, Emilia fu inspirată să încuie ușa în urma ei, iar medicul de gardă, respectuos până la adulație față de legăturile dintre mame și fiii lor, el însuși legat ombilical de femeia supremă care îi influența celibatul, nu folosi cardul electronic de acces. În acest timp, Geta înregistra cu camera minusculă ascunsă în pandantiv, ea însăși sperând cu o nefirească fantezie că între Sirius și mama lui se va aprinde un nod de lumină.
Medicul de gardă, profitând de acest unic răgaz, se adresă, cu un ton mai temperat, profesorului:
—Spuneați că nu vă tentează să vă insuflați opiniile ateiste nimănui, lăsând oamenii să facă propriile descoperiri în sensul ăsta.
—Dacă aș avea asemenea opinii!
—Totuși, cu ocazia primei vizite a Emiliei în biblioteca dumneavoastră, ați atras-o într-un dialog pe seama unor conținuturi din Vechiul Testament care stârnesc confuzie.
—Cu toate astea, dialogul nostru nu a urmărit nicio clipă și nici nu a reușit să-i stimuleze Emiliei ateismul. A rămas o credincioasă ferventă, așa cum a fost dintotdeauna. Însă, pentru că ea nu s-a dedat la o credință oarbă, nu a putut trece peste contradicțiile și paradoxurile inhibitoare prezente în conținutul biblic. Ce am făcut eu nu a fost doar să-i încurajez gândirea critică asupra textelor din scripturi, ci să-i arăt că nu este singură și că, la fel ca ea, milioane de oameni din lumea întreagă își pun aceleași întrebări în mod firesc, indiferent de orientarea lor confesională.
—Mai pe înțelesul profanilor, divinitatea trebuie desprinsă de contextul social în care a fost invocată prima oară pentru a o înțelege mai bine? Chiar și așa, credința și adorația sunt adresate unui dumnezeu care, bun sau rău, a fost imaginat de un singur om și apoi încetățenit. Acesta este motivul pentru care unii creștini născuți și formați într-o anumită confesiune, citind cu atenție textele biblice, s-au îndepărtat de dumnezeul lor.
—Iar alții, pierzând dumnezeul dogmatic care le-a fost înaintat prin educație, și-au reinventat unul propriu prin meditație. Biblia este plină de nonsensuri și absurdități pentru că a fost scrisă de oameni ai unor vremuri care astăzi ar fi imposibile. Dar asta nu are nimic a face cu percepția personală asupra divinității. Încearcă să crești un copil departe de societatea îndoctrinată, fără a-i insufla nimic din preceptele religioase care, de cele mai multe ori, derivă din fantezii. Crescând, acel copil va percepe fenomenele naturii ca pe ceva specific unei forțe extrapământești doar pentru că el nu le poate controla.
—Păi cam așa au apărut primele culte religioase.
—...ca și prin puterea de convingere a unor schizofrenici care și-au privit rătăcirile mentale ca pe niște prețioase revelații! Dar azi trăim vremuri în care religia își dovedește limitele, ceea ce poate afecta mai mult sau mai puțin credința. Mă îndoiesc că lucrul ăsta se va petrece cu ușurință, pentru că religiile moderne caută să se transforme, păstrând, totuși, un caracter conservator imuabil.
—Asta gândesc și eu. O fi de bine?
—Depinde ce alegi să faci cu ceea ce gândești. Dacă tot ce crezi te face un om mai bun, ești minunat.
—Sună încurajator.
—À propos! Ai avut vreodată senzația gândului geamăn?
—Nu cred că pricep la ce vă referiți.
—Gândul geamăn este asemenea glasului stelelor. De câte ori umblăm la aparatul de radio, între două posturi se aude un zgomot specific, pe care unii îl numesc sunet rezidual. Ei bine, acel sunet este produs de frecvența undelor stelare trimise către noi. Cu cât astrul este mai aproape, cum e soarele nostru, cu atât frecvența este mai joasă. Impresionant este faptul că noi percepem mai ușor frecvențele înalte. Tot astfel, gândurile gemene circulă în derivă prin spațiu odată ce au fost concepute. Ca să înțelegi mai bine, să presupunem că ai la dispoziție câteva date pe care le supui analizei și, printr-un proces de sinteză, ajungi la o teorie. Este munca ta intelectuală, produsul original al unei meditații laborioase. Deodată descoperi că aceeași teorie, prea puțin diferită prin conținut, există într-o carte care a fost scrisă cu multe decenii în urmă. Ai comis un plagiat? Nicidecum! La fel ar sta lucrurile și dacă teoria gândită de tine ar fi concepută și publicată, peste un deceniu sau două, de către cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată și care trăiește în celălalt capăt al lumii. Lucrul ăsta ni s-a întâmplat aproape tuturor oamenilor, ceea ce înseamnă că aceste gânduri gemene circulă în mediul rezonant cosmic.
—Un gând geamăn ar putea fi revelația? Mai precis, epifania?
—Ar putea fi. Prin corespondență, deși suntem ocazional conștienți de glasul stelelor, el ne bombardează permanent. Dar să venim mai aproape de pământ. Probabil, te mândrești cu telefonul tău mobil dotat cu o cameră video. În memoria telefonului, păstrezi imagini prețioase ție sau surprinzi momente care te impresionează. Deși le vezi, ele nu există sub formă materială, palpabilă, ele fiind doar coduri unice de algoritmi care traduc imaginea într-o formulă logică.
—Dacă, în felul ăsta, vreți să-l scoateți pe dumnezeu din abstract pentru a-i da coerență, mulțumesc, nu simt nevoia!
—Chiar nu încerc treaba asta. Dar sunt oameni pentru care atâta lucru este mai mult decât suficient.
—Încep să vă suspectez de toleranță religioasă.
—Și ce ar fi rău în asta? „Nu este necesar să crezi în dumnezei ca să fii un om bun. Într-un fel, conceptul tradițional de dumnezeu este depășit. O persoană poate fi spirituală fără, însă, a fi religioasă. Nu este necesar să mergi le biserică pentru a-ți căuta divinitatea – pentru mulți oameni, Natura poate fi biserică! Unii dintre cei mai buni oameni din istorie nu au crezut în dumnezeu, în vreme ce unele dintre cele mai mari atrocități au fost săvârșite în numele divinității. Cu sau fără religie, oamenii buni se pot comporta frumos și cei răi pot face rău”. Cu sau fără dumnezeu, lumea este la fel de bună... și de rea! Cu înverșunarea ta împotriva religiei, ce ai vrea să faci? Tulburi ape care oricum se limpezesc de la sine, chiar dacă printr-un proces lent. Judeci religia din perspectiva unui trecut consumat, riscând să întorci împotriva ta răul pe care îl acuzi, căci ai tendința de a persifla boala înainte de a o vindeca?
Aceste cuvinte din urmă atinseră orgoliul medicului, de al cărui profesionalism nu se îndoia nimeni. Dar, așa cum inimile fierbinți pot surprinde uneori prin răceala lor, la fel și oamenii impulsivi se dedau la un calm nespecific în momente potrivite. Carp știa că stă de vorbă cu un erudit care scapă frâiele răbdării din pricina unei educații antisociale primite acasă. Astfel de oameni trebuie să-și gestioneze comportamentul înainte de a-și exporta adevărurile pe care le posedă.
—Îmi permiteți să păstrez poemul? întrebă Geta, care începea să se simtă ignorată.
—Cum să nu?! zise Carp. Am încredere că, nu peste foarte mult timp, îl vei recepta cu totul altfel. Și, da, stimate coleg – reveni către medic –, textul îi aparține cu siguranță pacientului dumitale.
—Dar cum este posibil să-l fi tipărit acum, de vreme ce nici nu s-a mișcat din locul lui? Unde mai punem că nu există imprimantă în salon?
—Sigur nu ați uitat evocarea lui Augustin în legătură cu dansul din ploaie.
Geta ar fi vrut să spună că și Augustin știa de existența lui Carp, dar fu mai dornică să afle încotro ducea povestea acestuia.
—Se știe, continuă Carp, că femeile, în timpul sarcinii, își transferă emoțiile către făt. Să nu vă imaginați că citirea de către mamă a unui text literar, chiar și cu voce tare, influențează în vreun fel starea generală a fătului, care oricum nu pricepe nimic din ce aude. Însă, la fel ca la ascultarea muzicii, la mirosirea unei flori, la impresia trăită citind o poezie, toți fiorii plăcuți care inundă ființa mamei ajung și la copilul nenăscut. Nu vă voi ascunde faptul că, în perioada dorinței de a muri a Emiliei, care a culminat cu acel vis, fătul era suficient de dezvoltat pentru a recepta stările afective ale mamei. Între momentul în care eu am preluat-o și cel al nașterii, nu au trecut nici trei luni. Impresiile ei au fost atât de puternice, încât s-au transferat la copil și au devenit amintiri ereditare. Cu alte cuvinte, gânduri gemene! Desigur, subconștientul modelează gândurile simulând amintiri care nu ne aparțin, dar care revin la suprafață în clipe de intensitate extremă cum a fost vizita voastră la orfelinat, unde, pe fundalul casei scării, s-au proiectat detaliile galeriei în care Bădia Gil și-a găsit sfârșitul. Poate că vă întrebați de unde a știut Emilia de acea carieră pe care nu o văzuse niciodată. Ei bine, voi nu ați uitat că Bădia Gil a murit cu gândul la ea, că spaima și regretul ultimelor clipe au devenit un nod de gânduri gemene care a plutit în derivă până și-a găsit ținta. Procesul acesta este numit, generic, telepatie și oamenii îl experimentează deseori sub o formă ușoară. Foarte rar, însă, se întâmplă ca telepatia să fie mai mult de atât, când puterea gândului unuia poate determina gesturile altuia. Iar momentul în care acest lucru se petrece nu este unul de manifestare a dorinței puternice, ci a conștiinței nelămurite că lucrul respectiv s-a petrecut într-un trecut foarte apropiat.
-->
Comentarii