Adultescentul (cap. 2)

[Paul Rotaru]

În speranța că am adus o lumină cât de cât lămuritoare asupra adultescentului nostru, îl vom invita pe cititor să cunoască și latura întunecată a personalității acestuia, latură de care el era mai mult sau mai puțin conștient. Sirius – cum obișnuia să se prezinte printr-un straniu exercițiu de empatie – dezvoltase o viață dublă pe fondul introversiei și al sentimentului de neacceptare în mediul imediat. Firește, toți avem multiplă personalitate ce se manifestă în funcție de locurile și situațiile în care ne regăsim, iar acest lucru este natural. Tulburarea lui consta, însă, în faptul că una dintre cele două personalități ale sale își construise o lume virtuală în care ducea o viață atât de bogată, încât lumea cea reală ajunsese a fi asimilată, treptat, celeilalte, iar Sirius se văzu pus în imposibilitatea de a mai discerne granița dintre ele.
Dacă, la început, preferase lumea virtuală pentru că era așa cum și-o dorea, mai târziu psihicul ripostase spre a stabili un echilibru, de unde au izvorât numeroase confuzii, iar personalitățile s-au ignorat una pe cealaltă până într-atât încât se distingeau ca indivizi total diferiți, cu vieți distincte străine între ele, fiecare cu propria vigoare și periculozitate. Autonomiile dezvoltate de aceste personalități intrau adesea în conflict pentru că una era copilul înzestrat cu valențe, însă pesimist, iar cealaltă era adultul încrezător, însă neîndemânatic, lipsit de potențial practic. Și, precum frații siamezi care împărtășesc același comportament deși au creiere diferite, copilul și adultul se toleraseră o vreme în pielea aceluiași individ, până când scepticul puternic îl provocase pe idealistul slab, desigur, pe fondul unei crize declanșate pe la optsprezece ani, la puțină vreme după experiența cu fatidicul cenaclu literar.
Proaspăt admis la facultate într-un oraș în care era ferm convins că venea pentru prima dată, izbutise printr-o cunoștință să-și găsească de lucru la redacția unui ziar local și, cu leafa modestă pe care o primea de acolo, își putu asigura căminul și cantina. Mare lucru nu i se cerea: să ajute la treburi mărunte precum curățenie, manipulare de materiale care soseau ori plecau și, câteodată, sarcini de curierat. Având tipografie proprie, redacția edita când și când cărți ale unor autori locali, însă cele mai mari venituri și le realiza prin cotidianul plin cu articole de scandal, căci, după cum stăteau lucrurile în societatea noastră, cam asta era marea cerere pe piață. De aceea, când primea la birou vreun contract de editare a unei cărți, redactorul-șef, care era și patronul tipografiei, răsufla nemulțumit pe nas, căci numărul de exemplare era, de obicei, mic, solicita modificarea unei linii de tipar, iar asta însemna un număr redus de ziare și câțiva potențiali noi abonați ajunși clienți ai altei publicații. Pe acestea încă nu le știa Sirius, care, după câteva luni de când își făcea treaba ireproșabil și săritor la orice solicitare, se gândi să discute cu editorul despre eventualitatea tipăririi unui volum de versuri.
Nu putea spune că a intrat în grațiile șefului său – căci așa sunt șefii: oricât de mult te-ai speti cu munca, ei nu te văd decât atunci când te oprești să răsufli –, dar nici nu își crease prilejul de a primi bobârnace. Singura hibă pe care i-o descoperise până atunci era tremuratul mâinii în ziua de salariu, căci șeful, având alte ambiții decât redactorii clasici, reușea să îi facă pe angajați să se simtă ca și cum ar fi plătiți degeaba. Dar toată lumea zicea bine-merci că șeful le trasa câteva sarcini dimineața, iar în restul zilei nu stătea pe capul nimănui. Avea el acea formulă: rog ca cineva să... cu care își atrase ironii tacite, așa cum se întâmplă deseori acolo unde un incult practic are în subordine oameni care îl depășesc prin erudiție.
Astfel, încrezător și cu visul de mărire înaintea ochilor – căci, în ultimul an de liceu, profesoara de limba română îl îndemnase să publice –, Sirius prinse un moment liber și îndrăzni să bată la ușa biroului șefului. Fu invitat înăuntru și rămase în picioare câteva clipe care îl stingheriră, căci șeful era prins în calcule privind procentele după modificarea TVA. Când aproape se răzgândi asupra scopului său, Sirius își văzu șeful ridicând cu ușurare ochii din hârțoage și spuse:
—Dacă nu este momentul, pot reveni mai târziu.
—Te rog, dacă tot ai urcat până aici! zise șeful cu o vagă iritare.
După ce Sirius explică motivul venirii sale, ochii șefului căzură puțin într-o aducere aminte, căci au mai fost pe la el angajați de-ai lui care au crezut că acest birou e ca sânul lui Avraam, apoi o grimasă obosită i se instală într-un colț al gurii, trădând plictiseală și neîncredere.
—Cum ai de gând să plătești?
—Îmi puteți reține din leafă până la concurența sumei necesare.
—Nț! Așa nu merge. (Sirius începu a sorbi ușor din elixirul dezamăgirii.) Banul trebuie să ruleze odată ce marfa este pusă în lucru, altfel se devalorizează. Pentru binele tău, găsește o metodă de plată care să ne convină deopotrivă, altfel nu văd cum pot să te ajut. (Nemernic care jupoi pielea de pe om! se surprinse gândind, plin de ură, Sirius.) Dar, dacă ai materialul la tine, lasă-mi-l să mă uit peste el și poate mă gândesc la vreo soluție.
Sirius abandonase deja ideea editării, dar făcu întocmai cum i se ceru și părăsi dezumflat biroul. A doua zi, dând cu ochii de șef, așteptă de la acesta o părere, însă omul trecu pe lângă el salutând absent. Desigur, are prioritățile lui și se cuvine să-i acord un răgaz – gândi Sirius. Trecu o săptămână, apoi încă una, cu același rezultat. Își aminti că aceeași profesoară care îi recomandase să publice i s-a adresat cam după o lună de la primirea caietului cu versuri, aceeași profesoară care, în primul an de liceu, citindu-i un eseu pe tema fericirii și a hedonismului, îl sfătuise să urmeze facultatea de jurnalism. Uite cum se legau lucrurile după atâta vreme: nu s-a înscris la jurnalism, dar lucra la o redacție și întrevedea posibilitatea publicării. Însă au trecut mai bine de două luni de când Sirius aștepta întrevederea cu șeful său, așa încât sămânța gândurilor negre încolțise și deja începu a da rod. Sirius își dădea seama că șeful nici măcar nu se sinchisise a-i citi poeziile, altminteri i s-ar fi părut logic să-și abordeze subalternul într-o manieră care să-i arate că i-a fost descoperită natura nevăzută, aceea frumoasă prin superioritatea ideilor și intensitatea simțului.
Dar ce știa acest visător despre lumea pe care uneori se temea să o descopere așa cum era, cu frumosul și grotescul ei? Se hotărî a-i cere șefului caietul înapoi, iar pentru asta plămădi o gogoașă pe care numai un naiv ca el putea să o creadă eficientă. Parcă îl auzea pe bișnițarul hrăpăreț spunându-i: Dar ce credeai, tinere, că voi veni la tine cu osanale să-ți spun ce mare talent posezi? Nu știi tu că visătorii sunt condamnați la sărăcie veșnică? Uite că nu se înghesuie lumea să te citească! Pune mâna și fă bani, dacă vrei să ajungi cineva și toți să te respecte!
Într-o dimineață de aprilie, moinoasă și rece încât nu scoteai nici câinii din casă, șeful trimise vorbă către Sirius să urce la el în birou – în coteț, cum obișnuiau să spună angajații. De cum intră, i se spuse că azi va merge cu Geta, vestita vampă care își făcuse renumele de Geta Ziarista mai mult pentru talentele ei libertine decât pentru reportajele care consacrau acel cotidian. Înainte de a ieși, Sirius îndrăzni să întrebe dacă își poate recupera caietul cu versuri, întrucât – chipurile! – îi trebuia la o serată literară studențească.
—Desigur! spuse șeful indicând caietul ce părea să se afle în același colț al biroului în care îl lăsase, de data asta acoperit de câteva hârtii. Și, dacă te interesează opinia mea (Nici nu ți-am cerut-o, boule! gândi Sirius cu aceeași furie neîmpăcată), îți sugerez să fii mai obiectiv. Trăim vremuri imprevizibile, viața și ritmurile ei i-au îndepărtat pe mulți de lectură și cu atât mai greu digerabile vor fi niște versuri în care autorul își vaită propriile drame. (Ia te uită! ripostă Sirius cu dispreț. Te pomenești că deplângi soarta ingrată a literaturii doar pentru că nu reușești să vinzi!) Cititorii vor să zâmbească, nu să se crispeze la suferința altora, căci nu interesează pe nimeni să știe ce simte un necunoscut. (Așa, scapă de constipația de idei, fariseule!) Tu ai potențial, de aceea îți recomand să frecventezi niște cercuri literare. (Minunat! O recomandare mai avizată ca asta nici că era posibilă! Ce generos din partea ta!) Vezi cam ce se scrie, fă-ți relații, înoată o vreme cu rechinii și apoi mai gândește-te. (Oh! Sunt numai ochi și urechi! Continuă, nătărăule!) După ce ai intrat în circuit, lucrurile vor sta altfel. De exemplu, încearcă să scrii pamflete; fă compromisul ăsta și vei avea succesul garantat. Mai târziu, vei putea publica lucrările la care ții atât de mult și, chiar dacă nu se promit comerciale, ele se vor vinde ca pâinea caldă. (Genial! Cum de nu m-am gândit la asta?! Sfatul unui bandit este providențial!)
Cititorii vor înțelege cadrul în care un mercantil vorace și limitat în aria sa estetică se lansează în acele emanații pretențioase cu iz omniscient, iar pentru asta nu trebuie decât să și-l imagineze pe redactor la sfârșit de zi, când, după contabilizări repetate ale bilanțului obișnuit, mulțumit de cifre și încântat că inspirația i-a mai dictat o stratagemă evazionistă în raport cu obligațiile ce-i revin asupra impozitului, se lasă comod în propriul scaun, ține un pahar de coniac într-o mână și un trabuc în cealaltă și, părând a reflecta în tăcere la esența pietrei filosofale, se simte binecuvântat, frumos și interesant. Cu același interes teatral și de o bonomie străduită, apucă într-un gest delicat caietul cu versuri și, arborând seriozitatea autosuficientă care consacră astfel de indivizi, trece fugar cu ochii peste câteva pagini, își face o idee despre conținutul pe care nu îl înțelege și conchide absurdități ilare ale căror inepții ne revoltă până acolo unde stupefacția personală se confundă cu ridicolul.
Sirius nu mai spera de mult la impresii și ovații inflamate până la explozie, dar o recomandare atât de fățișă îi întrecuse orice surpriză. Mai mult uimit decât jignit de cuvintele bișnițarului, salută în silă și își văzu de treabă. La parter îl aștepta Geta, care dădu o ceașcă de cafea peste cap, supse două fumuri din țigara ajunsă la carton și spuse pe un ton apăsat, gutural:
—Ia geanta aia și hai cu mine!
Apoi Geta sări la volanul unui Matiz ca vai de el, porni motorul și strigă:
—Urcă în dreapta, nu sta cu alea în mână!
După vreo cinci minute de mers în care Sirius era pierdut cu gândul la cele spuse de șef, Geta, dornică de conversație, sparse gheața cu un hm! frenetic și spuse:
—Când ai urcat la boss, nu aveai caietul ăla. Ce-i cu el?
—Nimic important. Îl uitasem mai demult la el pe birou.
Geta zâmbi ca și cum înțelesese mai mult decât i se spunea, apoi zise:
—Nu ești primul scriitor care pleacă dezamăgit din cotețul lui. Unii au ajuns până la a-și arde manuscrisele. Dar nu ar fi rău să ai în vedere ce ți-a recomandat. Boss-ul e băiat bun și uneori are dreptate în ce privește gustul pieței. Pe vremuri, a fost și el un simplu rahat cu ochi ca noi, la un ziar de propagandă, iar, după 1990, ziarul acela a devenit cel de azi, cu patronul pe care îl știi.
—Să-i urăm succes, atunci!
—Te superi degeaba pe el. Crezi că, dacă era așa mârlan cum pare, nu putea să-ți tipărească vreo sută de exemplare și tu să-i rămâi dator vândut? Ce făceai cu toate volumele acelea? Dădeai o parte la prieteni, poate unor profesori și atât. Dar, vezi tu, nu e suficient să publici ceva ca să fii cineva. El știe ce se citește, chiar dacă este un incult; în douăzeci de ani de editură, a văzut cum se transformă gustul și interesele publicului, iar tu ești mult prea mic ca să faci față acestor murdare exigențe.
Deși nu-i picau prea ușor aceste cuvinte, Sirius le dădea dreptate, chiar dacă în sine își spunea că fiecare cuc la ora lui cântă. Primise mii de recomandări de când a început să scrie și niciuna nu a fost atât de caustică precum a șefului. În fond, el înțelegea prin preferința publicului o literatură cât mai lejeră și care să dea impresia că nu solicită timp cititorului. Poezia în vers clasic risca să obosească mai mult decât cea modernă, mai puțin pretențioasă și exonerată de orice fel de cenzuri, licențe și cutume. Rima te forțează cumva să recurgi la artificii, conținutul propriu-zis suferă ajustări solicitante și, astfel, creatorul este tentat să abstractizeze inutil pe marginea esențialului, în vreme ce poezia modernă nu a cunoscut aceste obstacole și chiar a izbutit să transmită prin tușe simple o varietate de idei... Gândindu-se la toate acestea, descoperise acum că era impulsiv și suspicios, dar nu bănuia cât rău aveau să-i facă aceste aspecte...
Văzându-l așa abătut, Geta spuse:
—Ai văzut o mulțime de concursuri televizate, în urma cărora câștigătorii desemnați de un juriu nu coincideau întotdeauna cu preferințele publicului. Pentru a se evita nemulțumirile, s-a trecut la votul popular, cel mai facil mod de a indica gustul audienței, iar asta a dus la schimbarea industriei televiziunii și a demarat o afacere care mulțumește pe toată lumea. De aceea, ar trebui să urmezi acest exemplu, să activezi în underground și să scrii nu pentru juriu, ci pentru public, căci publicul te va căuta, nicidecum o șleahtă de aroganți care cred că puterea lor stă în creioane și statistici măsluite. Scrie cum simți, dar scrie astfel încât cititorul să se regăsească în paginile tale, să nu se simtă un nimic în lumea asta pe care uneori riști să lași impresia că nu o cunoști. Preferi versul clasic? Foarte bine că poți scrie așa! Dacă altădată literatura era un moft rezervat păturii superpuse, acelora care își umpleau golurile existenței cu snobismul de a fi văzuți cu o carte în mână, acum aproape toți oamenii au acces la ea. Dincolo de orice prejudecată privind gusturile unor categorii de oameni, nu uita că ei citesc doar ceea ce le captează interesul. Au existat vremuri în care Biblia era interzisă celor de rând; dar iată că acum nu mai este si, totuși, cine îți garantează că toți o citesc? Nu-i așa că postmodernismul a lansat o mare provocare literaturii și artelor în general prin sincretismul și toleranța pe care le propune? Ei bine, consideră că asta poate fi șansa destinului tău literar. O poezie pe sufletul cititorului atrage lecturarea alteia și nu este nevoie sa te pervertești de dragul acestei mase a cărei sumă de indivizi va fi întotdeauna relativă. Ceea ce place azi poate să displacă mâine și nu doar o dată voi, scriitorii, ați avut aceeași rezervă față de operele voastre. Cred că asta a vrut să spună boss-ul, dar nu și-a ales bine cuvintele. Acum, hai să facem un pic de presă, că am ajuns la cuptorul nostru cu pâine!
Sirius nu mai asculta de mult perorația Getei, într-atât era de prins în jelirea propriilor neșanse, ci se supuse mecanic îndatoririlor ce-i reveneau, luând pe umăr geanta aceea de vreo douăsprezece kilograme. Mașina oprise în vecinătatea unui orfelinat. Sirius o luă orbește la pas înainte, dar fu oprit de Geta, care îl certă autoritară:
—Nu te înfige așa, căci sperii șoarecul care ține în gură porția noastră de caș. Pregătim de aici utilajul, pornim camera și intrăm ca furtuna peste ei.
—Ce fel de reportaj facem noi, mai exact?
—Unul de scandal, adormitule! Directorul acestui orfelinat își serbează aici ziua de naștere. O sursă din interior mi-a dat pontul: copiii sunt lăsați de izbeliște, în vreme ce personalul petrece cu alcool la serviciu.
—Și noi vânăm acum niște petrecăreți afumați?
—Uite cum stă treaba: secretarul Consiliului Județean și-a angajat aici o mulțime de rude, de la bucătar până la un așa-zis educator necalificat care îndeplinește sarcini de călău și pedepsește copiii obraznici prin mijloace greu de imaginat. Un copil a fost ținut 30 de secunde în lada frigorifică pornită. Acel copil a fugit din orfelinat în urmă cu trei luni, iar interesul personalului de a-l găsi a fost atât de eficient, încât micuțul a sfârșit asfixiat în catacombele vagabonzilor din București. Cine trebuie să răspundă pentru acest incident? Dracuʼ! Directorul Asistenței Sociale dă liniștit declarații de presă și cere țapi să-și lase capetele la tăiere, fără nicio remușcare pentru istoricul său pătat. Valurile din presă s-au mai calmat, iar ăștia petrec bine-merci, în timp ce mama mortului caută să...
—Și noi dăm buzna așa? interveni Sirius nerăbdător. Știu că peștele de la cap se împute, dar se curăță de la coadă. Ce vină au acești petrecăreți ca tu să-i implici în articolul tău și așa destul de compromis?
—Cred că trebuie să înveți cum se face presă în mileniul trei. Nu stabilizăm și nici nu desființăm sisteme care se clatină, ci atragem atenția societății să participe la demascarea impostorilor și consolidarea... Aha! Ți se par vorbe mari, domnule poet? Nu ai trăit suficient cât să scrii poezia pe care vor toți să o citească. O bibliografie intimidantă nu te face învățat dacă nu experimentezi ceea ce te face mai puțin șovăielnic. Dacă mergi mai departe pe calea asta, rămâi un copil speriat și indecis, care va eșua prin a consimți sclavagismul atât de des blamat în poezia ta.
—Destul! Hai să facem presă!
Autorul celor de față se vede obligat, în acest punct al narațiunii, să lămurească ezitarea adultescentului. Printre poeziile recitate de el colegilor de la redacție, Sirius s-a distins drept un partizan al fondului pur, niciodată înclinat spre artificii și mereu dispus a pleda cu abnegație pentru prezervarea acestui principiu. Departe de a se erija într-un Garibaldi al ideilor, trăda, totuși, o doză de fanatism în apărarea propriilor convingeri, doză care izvora din predispoziția lui la psihoze maniacale. De aici și nedumerirea ironică a Getei față de rezerva lui sceptică și exterminatoare, căci el își canaliza întreaga energie doar spre sistemul axiologic personal. Numai o decepție ca aceea trăită mai înainte în biroul șefului putea să destabilizeze asemenea hotărâri și să îl orienteze către preocupările celorlalți. Însă nimeni – nici chiar el – nu știa că, trecând prin clipe de depresie, adultescentul era cu totul altcineva decât îl știau colegii, ba chiar altul decât cel pe care ne-am încumetat să îl prezentăm în paginile dintâi ale romanului de față. Cu alte cuvinte, el nu mai era Sirius, ci metamorfoza în incipit a unui om nou, străin chiar și pentru sine, dacă nu cumva metamorfoza aceea era doar o stare aparentă ce anticipa eliberarea unui arhetip ascuns în rarele atitudini de războinic cu care fascina în mod inexplicabil pentru un tânăr naiv ca el. Așadar, dacă ezitarea lui era un semn de lașitate pentru Geta, noi ne vom propune să o privim ca pe un prilej de reconsiderare a dimensiunilor eului și identității lui.
Apropiindu-se de orfelinat, Sirius exclamă:
—Ciudat!
—Ce este ciudat?
—Clădirea asta îmi pare foarte cunoscută.
—Multe orfelinate au fost construite după unul și același proiect, de aceea este foarte posibil să fi văzut o clădire asemănătoare oriunde în altă parte.
Sirius nu mai spuse nimic. Însă informația oferită de Geta nu îi liniști uimirea, chiar dacă ea avea dreptate. Accepta posibilitatea să fi văzut așa ceva în vreo secvență fugară dintr-un film vechi ori să fi visat, ceea ce credea mai puțin, dar era ferm convins că în realitate nu a trecut pe lângă o astfel de construcție niciodată. Înzestrat cu o memorie eidetică de lungă durată, i-ar fi fost ușor să facă legătură cu concretul, dar această amintire îi venea dintr-o beznă inexplicabilă ca aceea care ne face să credem că un vis uitat și retrezit este amintirea unei vieți anterioare. Cu cât se apropiau de intrarea principală a orfelinatului, senzația stranie se intensifică, devenind mai mult decât un deja-vu, o certitudine, ca atunci când te culci prima dată într-o casă străină și, la deșteptare, experimentezi o ușoară confuzie până realizezi unde te afli. Sirius trăia acele senzații de după trezirea din somn.
Imediat ce intrară în holul imens, care lui Sirius îi era la fel de familiar ca și clădirea, el execută mecanic indicațiile Getei și, când aceasta intră ca o furtună în cancelarie să filmeze petrecerea necuviincioasă, el rămase în hol, urmărind decorurile ca pe niște lucruri pe care nu le mai văzuse de mult și acum le regăsea în străfundurile memoriei latente. În dreapta acestui hol se afla un glasvand care dădea spre un coridor cu multe uși de o parte și de cealaltă. Cu cât descoperea mai multe detalii, cu atât sporea certitudinea lui că a mai fost aici – și nu doar în trecere, ci în repetate rânduri, dacă nu cumva a zăbovit vreme îndelungată.
Se gândi să-și sune mama pentru a-i cere lămuriri, dar era certat cu ea de vreo câteva zile – și ce ar fi însemnat tocmai acum pentru biata femeie să o întrebe dacă el a fost adoptat dintr-o casă de copii sau dacă ea l-ar fi lăsat pentru o vreme acolo în primii lui ani de viață? Se poate să fi fost lăsat la o creșă de zi, cum procedau mamele care lucrau program lung și nu aveau cu cine să lase copiii în îngrijire. De altfel, mama lui a dat mereu impresia că ascunde un trecut misterios, că este o străină într-un oraș fără nici o altă rudă decât fiul ei, iar asta îi dădea lui o iritare ce sporea odată cu convingerea că a mai fost aici. Nu ar fi știut să spună ce se află dincolo de pereți și uși, însă își amintea lesne fiecare detaliu de care dădea cu ochii și, dacă ar fi depus eforturi mai mari, simțea că putea asocia acele decoruri cu cadrul unor întâmplări. Și, dacă într-adevăr îi reveneau amintiri suprimate mult în trecut, era posibil ca toate detaliile să fi rămas neschimbate după atâția ani? Dar, cu cât se apropia de orice nou obiectiv, în memoria lui totul era invers, se îndepărta, ca și cum toate aceste amintiri îi reveneau dintr-o ultimă vizită a locului de la care își luase, poate, adio.
Tărăboiul iscat de Geta în rândul petrecăreților abțiguiți atrase curiozitatea câtorva copii care se apropiară dinspre coridor, dar care rămaseră dincolo de glasvand. Sirius recunoscu acel tip de figuri ale orfanilor instituționalizați: fețe blege și tâmpe în aerul lor de o sălbăticie medievală, ochi bolnavi, triști și cu lumini stinse, așa cum arată orice copil maltratat despre care știi că va deveni o brută. Acele linii grosolane trasate între nasuri și bărbii, dar care în cele mai indulgente aprecieri se cheamă zâmbete, erau simple rânjete grotești ce trădau dinți strâmbi, murdari și stricați, așa cum vedem la orice bestie care se numește om doar pentru că știe să-și verbalizeze foamea. Terifiat de această vedenie, Sirius se luă după Geta, care acum urca la etajul întâi însoțită de directorul orfelinatului. Geta reuși să îl pună în impas pe acest domn, asigurându-l că venise pentru un interviu pe care el, probabil, uitase că l-a programat pentru azi.
Ajuns pe casa scării dintre etajele unu și doi, Sirius păru că revede pereții aceia vopsiți în albastru deschis; cândva, pe acești pereți, își amintea el, erau prinse scânduri în poziții neregulate, din care ieșeau vârfuri de piroane ruginite și strâmbe, iar scările erau înțesate de rotocoale din sârmă ghimpată. Parcă retrăia spaima de altădată, dintr-un timp dincolo de logică, ca într-un coșmar în care alerga printre sârme și țepi metalici, pe aceste trepte din beton cândva deteriorate, când fugea îngrozit de un nene agresiv care brutaliza pe oricine și din orice motiv. Acest gând era mult prea complex pentru a fi doar un deja-vu, căci imaginile erau însoțite de senzații clare; nici un vis premonitoriu nu putea fi, deoarece nu s-au demonstrat premonițiile exacte, fidele unui cadru natural real, cu oameni și locuri. Judecând după vestimentația omului agresiv, își spunea că, în acele clipe, mai mult ca sigur i s-au trezit amintiri refulate, amintiri dintr-o vârstă mai fragedă decât aceea la care își amintea că făcea la oliță, vârstă pentru care amenințări violente, spaima extremă și fuga disperată erau prea mult, prea peste puterea de a discerne pentru a nu fi îngropate definitiv în beznele uitării. Să fi fost oare amintiri induse? Dar cum, prin ce mijloace? Dacă omul acela a trăit prin 1950, cum trădau hainele sale, cum era posibil ca Sirius să și-l amintească în oricare ipostază, când și la 1983, anul nașterii lui, ar fi fost prea bătrân pentru vigoarea aceea? Nu rezistă și își sună mama, pe care o întrebă cu un ton precipitat și anxios:
—Ai lucrat vreodată la orfelinat, poate când erai însărcinată cu mine?
—Dumnezeule! Dar ce ți-a venit să mă întrebi una ca asta?
—Poate altcineva din familie, ori vreun bunic, o rudă oarecare a lucrat sau chiar a fost internat în casa de copii? Unele experiențe pot fi atât de puternice, încât devin amintiri ereditare.
Femeia, cunoscând hipersensibilitatea emoțională a fiului ei, respiră ca și cum ar fi înțeles despre ce era vorba și întrebă:
—Iar ai citit vreo carte sfâșietoare?
Sirius nu mai apucă să răspundă, căci întâlni privirea iritată a Getei, care îi reproșa neatenția și îl îndemna să nu uite pentru ce a venit aici. Dar el nu dădu importanță toanelor colegei sale si, scotocind adânc printre cele mai îndepărtate amintiri, fără a găsi ceva edificator între ele, socoti că aceea era amintirea unei povești ori a unei scene dintr-un film care, în fragedă copilărie, l-a impresionat zguduitor și a fost imediat uitată, așa cum uită copiii un coșmar când sorb un pahar cu apă. Nemulțumindu-se, totuși, cu rezoluții și decizii gratuite, expeditive, își spuse că nu poate ignora certitudinile avute, pe rând, de la intrarea în orfelinat până la momentul dintre cele două etaje. În același timp, un glas care i se părea straniu de cunoscut se auzi din dreapta:
—Rocker, te-ai întors, în sfârșit?
Sirius văzu lângă el un băiat de vreo treisprezece ani, chel și costeliv, cu fața osoasă pe care se vedeau pete de sânge coagulat.
—M-au bătut degeaba, Rocker! reluă băiatul pe un ton categoric și reprobator. Nu știu ce au avut cu mine.
Privind neclintit figura lovită a puștiului, Sirius păru că recunoaște un vechi tovarăș de suferință alături de care cândva a vrut să fugă din orfelinat, pe când abia intrară la școală, din pricina zilelor grele de acolo: mese frugale datorate orfelinilor mai mari care le luau mâncarea din față, educația prin mijloace coercitive exercitată de către pedagogi călăi, somn chinuit și adesea întrerupt de spaimă în paturi metalice cu lenjerie fetidă, toate derulându-se pe o scurtă perioadă de timp înainte și după care se lăsa întunericul. Știa că o poveste ca aceea care motivase articolul Getei la începutul zilei putea să îl miște într-atât de profund încât, identificând-se cu oamenii în suferință, avea halucinațiile patimilor celorlalți, asemenea unui pios fervent care experimentează stigmata. Nu o singură dată i s-a întâmplat ca, la citirea unui scenariu înfiorător, precum uciderea calului în evocarea lui Dostoievski, să își piardă cunoștința și să aibă groaznice coșmaruri din care își revenea trăind senzații de greață și dureri de cap. De data asta, un prezent ocultat prin cine știe ce împrejurări se contura aievea în fața lui, devenind veriga lipsă a unui lanț logic de evenimente. Sirius făcu eforturi considerabile să întrebe:
—Augustin?
Puștiul rânji sinistru, cu acea paloare pe chip ce îi dădea un aspect cadaveric, apoi spuse:
—M-au bătut degeaba. Ce au avut cu fratele Augustin? Spune, Rocker!
De unde îl cunoștea el pe acest băiat pe care îl vedea pentru prima dată? Și de ce băiatul i se adresa cu acel sobrichet atât de simpatic și familiar lui? Tot atunci, din biroul directorului ieși Geta care, văzând că Sirius dialoga cu acel puști bolnav și murdar, cu picioarele desculțe, întrebă:
—Ai aflat ceva nou? Hai, că împărțim pontul.
În loc de răspuns, Sirius desființă în sinea lui posibilitatea halucinației si, având asigurarea că și Geta îl văzuse pe băiat, fu mai tare cuprins de neliniști, conturându-și o mulțime de perspective asupra existenței sale, de la cele mai ridicole până la cele mai plauzibile. Puștiul Augustin deschise ușa să plece, moment în care Sirius se oglindi în sticla fumurie a acesteia și, în loc să-și vadă chipul obișnuit, se recunoscu drept un puber cu trăsăturile grotești ca ale orfelinilor de jos, aceia care îl îngroziseră la intrare, speriat și cu ochii obosiți și plânși, cu părul răvășit și o ureche zgâriată rău ce îi sângera, și gâfâind ca în urma unei încăierări. În clipa aceea își pierdu cunoștința și leșină, iar ultimul lucru pe care îl văzu din propria cădere fu pantoful sport al Getei care, având prezență de spirit, făcu iute un pas către el și, astfel, Sirius dădu cu fruntea de vârful moale al pantofului fără a se izbi cu capul de pardoseala din beton. Geta strigă după ajutor și, lăsându-și colegul în grija directorului, fugi în urma puștiului de mai înainte. Probă ușile care i se iveau în cale, dar toate dădeau spre camere în renovare, fără țipenie de om. Unde putea să fi dispărut băiatul ăla? Reluă camerele la control, însă cu același rezultat. Mai mult furioasă decât dezamăgită, auzea semnalele unei ambulanțe apropiindu-se de orfelinat.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]