Mai bine de cinci ore, Sirius nu a răspuns la stimulii externi, deși semnele vitale indicau parametri optimi. Părea că este conștient de tot ce se petrece în jurul său, însă refuză să reacționeze la orice comandă. Mama lui venise în vizită și, văzându-l inert, cu ochii închiși țepeni asemenea unui mort, avu un șoc ca și cum această imagine i se arăta pentru a doua oară. După ce își făcu prezența în salon, dispozitivele care monitorizau starea fiului ei o luară razna, iar un medic, alertat de sunetele specifice, o pofti să treacă numaidecât în sala de așteptare, unde îi spuse:
—Fiul dumneavoastră aude toate sunetele, dar nu poate reacționa decât la nivel interior. Se pare că nu leșinul este responsabil de paralizia lui aparentă, ci șocul care a provocat acel leșin.
—Fiul meu este în comă?
—Doamnă, mi-ar fi greu să admit asta. Tot ce știm este că asemenea cazuri de pacienți sunt extrem de rare, iar medicii din toate timpurile nu au reușit să stabilească un diagnostic pe baze fixe. Toate organele lui funcționează ireproșabil, de aceea nu sunt motive să căutăm cauze patologice. Cum spuneam, pacientul refuză să iasă din apatia sa generală, ca și cum psihicul nu îl ajută, căci este prea slăbit în urma șocului.
—Dar ce ar fi putut duce la acel șoc?
—Numai o emoție extremă, însoțită de mari eforturi cerebrale. Colega cu care el realiza un reportaj într-un orfelinat ne-a spus că l-a văzut dialogând cu unul dintre copiii de acolo, apoi s-a prăbușit, dar nu înainte de a se fi citit pe fața lui că a descoperit ceva.
Femeia îngăimă imperceptibil:
—Orfelinat... descoperit...
—Ce spuneți? întrebă medicul.
Mama lui Sirius rămase pierdută în tenebroase gânduri, iar medicul, pentru a preveni alte șocuri, o lăsă în grija unei asistente, apoi se duse în cabinet și, crezând că a descoperit cauza vegetării în paralizie a tânărului din salonul de urgențe, se adresă unui stagiar:
—Am nevoie de fișa medicală a pacientului! Mă interesează tot istoricul său. Cred că starea lui ține de competența unui neuropsihiatru, dacă nu chiar mai mult de atât. Până una-alta, aveți grijă la ce se vorbește în jurul lui; se pare că aude tot și unele lucruri îl irită, după cum au arătat monitoarele. Mai mult, cred că mama lui nu este străină de originea șocului, dovadă fiind reacția critică a pacientului la venirea acesteia în salon.
În acest timp, Geta se întoarse la orfelinat pentru a afla ce dialog a purtat Sirius cu acel băiat. Directorul, revăzând-o, spuse iritat:
—Eu înțeleg conceptul de libertate a presei, dar unii dintre voi sunteți de-a dreptul tupeiști când scormoniți în rahatul altora. Chiar nu ai altceva mai bun de făcut?
—Domnule, de data asta mă interesează starea colegului meu. Trebuie neapărat să vorbesc cu unul dintre internii căminului.
Directorul nu prea îndrăznea să mai crâcnească în fața Getei, deoarece primise de la ea jurământul solemn de a nu scrie vreun articol despre straniul eveniment de mai înainte, cu condiția ca el să colaboreze la elucidarea acestuia. Merseră împreună la secretariat, unde căutară printre fotografii chipul băiatului. Nu îl găsiră.
—Aceștia sunt toți asistații social de la noi, zise directorul.
—Sigur nu ați rătăcit vreo poză?
Directorul, pierzându-și răbdarea, o lăsă pe Geta în grija secretarei, apoi plecă. Aceasta din urmă scoase un alt set de fotografii, din care Geta o recunoscu pe cea potrivită.
—Sunteți sigură? întrebă secretara.
—DA! ACESTA ESTE!
—Sper să nu mi-o luați în nume de rău, dar este imposibil să-l fi văzut pe Augustin. El a fost asistat al Centrului în urmă cu mulți ani, iar acum trebuie să fie însurat, la casa lui... Poate ați văzut pe cineva care îi seamănă, deși mă îndoiesc, căci nu are frați aici, iar alte fotografii nu vă mai pot pune la dispoziție.
—Sunt sigură că eu și colegul meu nu am avut halucinații colective! zise Geta pozând cu telefonul mobil chipul din fotografia de pe masă. Și, dacă nu mă înșală memoria, colegul meu i s-a adresat băiatului cu numele Augustin ori pentru că îl cunoștea, ori pentru că atunci s-a prezentat puștiul.
—Este aproape ora cinei și toți copiii se strâng la cantină. Dacă obțineți aprobarea șefului, puteți merge să vă uitați printre ei.
Ceea ce se întâmplase fără mari bătăi de cap. Geta căută cu atenție pe fețele orfanilor și, după ce primi asigurarea că prezența era completă, avu bănuiala că ceva i se ascunde. Camera minusculă plantată la pandantiv îi permise să capteze imagini pe care urma să le cerceteze mai târziu, în ideea că unele detalii au scăpat ochilor. Acasă la ea, descărcă poza din telefon în computer, o trecu printr-un simulator care oferea o imagine aproximativă a modificării feței după anumite vârste și, printre altele, rulă filmarea de pe retroproiector. Apoi sună o cunoștință care lucra la Poliție:
—Crezi că poți căuta în baza de date o persoană? Îți cer un favor.
—Dă-mi niște repere și văd eu ce pot face.
—Îți trimit o fotografie a lui de acum 9 ani și una digitală cu aspectul actual simulat. Se poate să nu mai fie înregistrat aici în oraș, dar a crescut în orfelinatul de pe strada Castanelor și se numește C. Augustin. Faci treaba asta pentru mine?
—Pentru quesadilla aia pe care o gătești când îmi oferi o bere rece, merită efortul.
—Ah! Numai peste flămânzi și setoși am dat în viața asta!
—Eh! Așa suntem noi, bugetarii: mai oropsiți. Te sun imediat ce aflu ceva, OK?
—Te-am pupat. Ești un om prețios.
—Știu, măcar o dată în an!
După ce încheie convorbirea, Geta se concentră asupra filmului, oprind cadrele pe fiecare față. Mai târziu, primi un e-mail de la prietenul polițist, care conținea datele personale și fotografia de buletin ale lui C. Augustin, însoțite de mesajul: „Livrarea serviciilor se face la domiciliul firmei”.
—Onanistule! zise Geta oftând dezgustată.
Aflase că Augustin nu a plecat din oraș, că trăia în concubinaj cu o femeie crescută tot în orfelinat, care îi dăruise un băiat și mai avea unul dintr-o relație anterioară. Geta merse la adresa la care Augustin locuia cu chirie și, văzându-l, constată cât de mult s-a schimbat, că muncile grele, fumatul și consumul excesiv de alcool i-au săpat riduri adânci, iar asta îl făcea să pară cu mult mai nefericit decât era. Reprezenta prin excelență acea categorie de oameni care și-au tăbăcit sufletele sub asaltul deziluziilor, nihiliști și indiferenți cu pierderile care trec pe lângă ei, simțindu-se mai bătrâni ca toți și primind așa-zisele ghinioane cu o detașare dusă la extrem, ca și cum un minim instinct de conservare este la fel de nesemnificativ ca buruiana de pa marginea drumului. După ce se prezentă, Geta îi arătă poza acestuia din adolescență, moment în care Augustin se cufundă în triste aduceri aminte, dar trecu peste ele aproape zeflemitor.
—Ai cunoscut vreun băiat care își spunea Sirius? întrebă ea.
—Niciodată. Chiar numele mi se pare ciudat.
—La orfelinat, nu ai avut un prieten mai mic cu trei ani ca tine?
—Acolo toți sunt prieteni și străini, se dușmănesc din orice și se împacă repede sau niciodată.
—Poate de el îți amintești – spuse Geta arătând poza de legitimație a lui Sirius.
Făcu asta cu mișcări calculate, de efect, urmărind fiecare reacție a interlocutorului. Augustin, privind fotografia, trecu iute de la uimire la o tristețe și mai adâncă, apoi spuse:
—Acesta este Rocker. Frumușel a mai crescut.
—Așadar, îl cunoști?
—Nu aș putea spune că am fost prieteni, dar îl cunosc. Doamne, ce suflet minunat avea băiatul ăsta! Ne-am întâlnit doar de două ori, dacă nu mă înșel...
Apoi Augustin se scuză că amintirile îi răscoliră sufletul și izbucni în plâns. Dar plângea înfundându-și suspinele, asemenea celor obișnuiți să sufere în tăcere, neconsolați de nimeni. Geta, care adulmeca o poveste senzațională, îi mai arătă o dată fotografia, spunând:
—Te rog să te uiți foarte bine la el și să te asiguri dacă vorbim de una și aceeași persoană. Ești ferm convins că el este băiatul de la orfelinat?
—Cred că ați înțeles greșit, spuse Augustin după ce își mai veni în fire. Rocker era din familie și habar nu am cum a nimerit la noi în orfelinat. Dacă vorbim de persoane diferite, trebuie să recunosc că acest Sirius seamănă extraordinar de bine cu Rocker. Chiar și aerul lor este același, pe care mi-l amintesc. Numai că Rocker știa extrem de multe, se vedea în ochii lui; parcă se născuse învățat, nu altceva, pe când tânărul din poza asta are privirea mai puțin pătrunzătoare, lipsită de sclipiri.
—Uite ce este. Azi am fost cu Sirius la orfelinatul în care ai crescut și el mi-a zis că locul i se pare foarte cunoscut, deși m-a asigurat că a venit aici pentru prima dată. El este din alt oraș, de aceea lucrurile se leagă ciudat. Tot azi, Sirius a vorbit la orfelinat cu un puști care seamănă cu tine când erai adolescent și, parcă l-ar fi cunoscut de mult, l-a strigat pe numele Augustin. Crezi că este posibil să ai un frate mai mic și, din nefericire sau dintr-o oarecare coincidență, părinții tăi să-l fi botezat ca pe tine? Poate știai că tatăl lui Ceaușescu, când s-a dus să-și înregistreze fiul la starea civilă, era atât de beat, încât uitase că mai avea deja un fiu cu numele Nicolae.
—Doamnă, părinții mei au murit demult: mama – după ce m-am născut; iar tata a dat în patima băuturii și a fost găsit rece pe o grămadă de gunoi când eu aveam vreo nouă ani. Cât privește misterul prietenului dumneavoastră căruia îi spuneți Sirius, mărturisesc că sunt foarte depășit.
—Am înțeles și de asta mă voi ocupa eu. Te mai rețin doar un pic, deși am rugămintea să mai faci un efort de memorie și poate să-ți răscolești mai tare sufletul. Îți amintești dacă ai luat vreodată o bătaie atât de rea, încât ți-a curs sânge din urechi?
Augustin fu mai întâi furios, ca la amintirea unei nedreptăți, apoi, rânjind resemnat, luă o mină indiferentă și spuse:
—Nicio problemă. Unele lucruri nu se pot uita, oricât sunt ele de dureroase, ba chiar încep să intre în normalitate și amintirea lor pare mai ușoară. Bătaia aceea, da, nu o pot uita, căci se leagă... și de cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în copilărie. Se făcea că Rocker apăruse din senin în orfelinat, zdrențăros și murdar ca un vagabond, încât până și noi am râs de el. A intrat în rândurile noastre, a servit masa cu noi, a dormit printre noi și trei zile a trecut neobservat de către cei din personalul căminului. Eu l-am îndrăgit din prima clipă, chiar dacă părea un copil al străzii, care se instalase acolo clandestin. Cum spuneam, știa atât de multe lucruri, ca și cum ar fi citit toate cărțile din lume, încât era o adevărată desfătare să îl asculți. De la el am auzit o mulțime de povești, prin el am cunoscut multe legende biblice. Și mai avea talentul extraordinar de a cânta din voce! Mi-a spus că știa să cânte la multe instrumente, că într-o zi va avea la picioare o întreagă orchestră simfonică și, chiar dacă toate păreau simple fantezii copilărești, cuvintele lui erau atât de magice, încât prin ele totul devenea posibil. Am avut impresia că este un înger! Într-o zi, cei mari se delectaseră cu un film chinezesc, apoi au vrut să exerseze scheme de arte marțiale – pe cine credeți? Pe noi, cei mici și slabi, lipsiți de apărare. Orice tentativă de a riposta se pedepsea cu bătăi crunte pe care nu aveam curajul să le raportăm cadrelor, căci ne așteptau alte bătăi în urma cărora ni se spunea că, până ne însurăm, ne trece. Nu știu cum se făcea, dar Rocker parcă era invizibil pentru cei mari, căci nu a luat bătaie de la ei cât a fost între noi, dar a suferit cumplit văzând ce fel eram tratați, ignorați și sălbăticiți încă de mici. Așa că Rocker m-a luat de mână și m-a condus la scara care ducea asupra clădirii. Când am ajuns afară, tocmai se pornise o ploaie cu fulgere de îți venea să te ascunzi în pământ, nu altceva. Rocker a ridicat o mână spre cer și, după ce a spus că prin magie va cânta muzica, pocni din degete și atunci se auzi de pretutindeni cântecul ,,Mica țiganiadă” al trupei Phoenix, ca și cum niște difuzoare uriașe se aflau dincolo de nori. Să ne fi văzut atunci cum dansam în ploaie, antrenați de ritmul muzicii! Mai bine spus, ne destrăbălam călcând băltoacele în picioare, ne învârteam cu mâinile întinse ca și cum am fi avut aripi, cu fețele în extaz ridicate spre cer și strigam: ,,Hei! Hei!” A fost prima dată când am simțit cum este să plângi de fericire. Prima și ultima... Oh! Doamne, cum a trecut vremea! Mult mai târziu am realizat că acel dans a fost, de fapt, un ritual de evadare, că nu spărgeam băltoacele, ci călcam orfelinatul în picioare, desființam un sistem defectuos și nefast. Odată cu muzica a încetat și ploaia. Noi am coborât de pe clădire, am căutat un ciob de sticlă, ne-am tăiat ușor pielea brațelor în zona metatarsienelor și ne-am încrucișat rănile, supranumindu-ne frați de cruce și jurându-ne veșnică loialitate, așa cum am văzut într-un film românesc mai vechi. După pecetluirea acestei frății, Rocker mi-a spus cine era el de fapt, din ce fel de familie se trăgea și mi-a promis că mă va lua cu el acasă, unde vom crește ca doi frați adevărați. Doamne! Să-l fi văzut atunci în solemnitatea lui! Părea un rege împlinit, nicidecum un copil superinteligent. Și drept vă spun că și-a ținut promisiunea. Imediat în ziua următoare, ne-am trezit dimineața devreme și am părăsit curtea orfelinatului sărind gardul. Am mers într-un parc, unde Rocker avea ascunși niște bani, cu care ne-am cumpărat bilete de tren și am pornit la drum.
—Numai puțin – întrerupse Geta. Din câte îmi amintesc, copiii nu prea aveau acces la cumpărarea biletelor de tren pe atunci, căci regulamentul caselor de bilete impunea asta.
—Știu, pentru că nu mă aflam la prima mea tentativă de evadare. Însă asta se petrecea prin 1992, când rigorile pluteau în derivă cam peste tot în economia românească. Eu, pentru că păream mai în vârstă la cei doisprezece ani ai mei, m-am dat drept fratele mai mare al lui Rocker, astfel am putut procura biletele – oricum, în vremea aceea noțiunea de regulament lipsea cam peste tot, drept pentru care casiera nu că a fost indulgentă cu mine, ci doar interesată să vândă. Între timp, absența mea a fost sesizată, dar nu și a lui Rocker, pe care ceilalți copii nu îl pomeneau, deși petrecuseră multe clipe în compania lui. Am ajuns într-un oraș frumos, iar de la gară nu a fost mult până la el acasă. Când am trecut pragul casei, am dat peste mama lui, care avea fața transfigurată de îngrijorare și era angajată într-o convorbire telefonică pe seama dispariției fiului ei. Dând cu ochii de noi, femeia a scăpat receptorul din mână și a dat fuga să-și ia băiatul în brațe. Apoi groaza îi reveni când s-a uitat la mine, din nou la Rocker, ne-a măsurat îmbrăcămintea murdară și, imaginându-și cine știe ce aventură neortodoxă care a prejudiciat integritatea fiului ei, a pornit un tir de întrebări din cele mai bizare. Întreba fără a vrea să asculte răspunsurile, cu atât mai puțin s-a lăsat înduplecată la rugămințile fiului ei de a mă primi și pe mine în casa lor. Am văzut că Rocker era slab în fața mamei lui, că femeia avea asupra sa o puternică înrâurire și că ei amândoi aveau motive să fie îngroziți. În sfârșit, femeia a blufat prefăcându-se convinsă de insistențele fiului, ne-a trimis să ne spălăm și să ne pregătim de masă. În timp ce așteptam ca Rocker să-și termine baia, am auzit câteva voci la parter. Mama lui chemase Poliția ca să mă ridice. L-am strigat disperat pe Rocker, care a ieșit din baie așa ud cum era, dar nu s-a putut face nimic pentru a învinge puterea celor patru polițiști care m-au luat pe sus și m-au dus la dubă, unde mi-au aplicat câteva scatoalce pe spinare. Ultima vedere cu Rocker a fost când mama lui l-a cuprins cu un prosop să-l șteargă, în timp ce el o privea cu oprobriu și dezamăgire. Astfel, eu am revenit la orfelinat, unde, după ce mi-am luat papara pentru că am îndrăznit să fug, viața mea a continuat ca înainte. Știu că Rocker ar fi făcut orice ca să ne revedem și că ceva straniu l-a împiedicat să își onoreze jurământul. Acum, amintirea dezmățului nostru în ploaie face ca toate celelalte să nu doară și să nu conteze. Doar că uneori îmi este tare dor de fratele meu de cruce și aș vrea să îi mulțumesc că a trecut atât de frumos prin viața mea.
Geta, mai pragmatică de felul ei, reteză aplombul lui Augustin întrebând:
— Până la urmă, ai aflat de unde se auzea muzica aceea?
— Habar nu am! Putea să fie doar în capul meu, dar ce mai contează când vrei să păstrezi magia clipei? Căutând o explicație logică tuturor miracolelor, riscăm să demontăm poate cel mai fascinant lucru care ne face umani. Firește, Rocker cunoștea secretul trucurilor sale, de aceea magia lui stătea în tainele pe care și le rezervase. Poate a fost puterea sugestiei, hipnoză, însă nu vreau să știu. Este ca și cum, în loc să admir floarea din grădină, o smulg și o disec pentru a afla ce o face atât de frumoasă.
Puțin dezumflată, Geta spuse:
—Într-adevăr, prietenul tău Rocker te-a făcut să gândești frumos. Spuneai, însă, că l-ai întâlnit de două ori. Prima dată, la orfelinat. Dar unde a fost a doua oară?
Augustin răsuflă cu vădită osteneală, ca în fața unei mari complicații, apoi zise:
—Nu aș vrea să vă dezamăgesc ori să vă pun în eroare, însă pe cea de-a doua nu aș mai putea-o numi chiar întâlnire. La câteva luni după cele povestite mai înainte, am avut un vis în care Rocker îmi transmitea să țin minte un număr de telefon. M-am trezit fără să rețin numărul, dar am crezut, în schimb, că la mijloc trebuie să fie un mesaj important. Aveți dreptate, eram un puști fantezist și superstițios. Ei bine, am mai fugit o dată din orfelinat, conștient de urmările triste ale gestului meu și, ascunzându-mă prin trenuri, am ajuns la el acasă. În fața casei era parcată o mașină ca acelea care ne fac să credem că aparțin unor oameni cu putere și influență. Reamintindu-mi cum am fost băgat în duba Poliției, am rămas deoparte, în așteptare. Mai târziu, l-am văzut pe Rocker ieșind din casă, însoțit de un om important, cu ochelari mari și priviri severe, cercetând împrejurimile. Au mers împreună la mașină, pornind în trombă. Atunci am văzut un băiețel ferchezuit care, deși semăna foarte bine cu Rocker, parcă nu era el. Avea privirile acelea nesigure și nedefinite ca ale tânărului din poza de legitimație.
—Crezi că este posibil să aibă un frate geamăn?
—Rocker mi-a spus că nu avea nici frați, nici tată. Dar sunt sigur că el era, căci l-am cunoscut după cicatricea din vârful frunții.
—Să fi fost cumva sedat?
—Exclus! Nu vorbim de un prizonier, nici de un copil silit să facă ceva împotriva voinței sale. Era chiar foarte vioi, ca și cum mergea la un eveniment important pe care îl așteptase cu nerăbdare. Când a întrat în mașină, Rocker a îndepărtat o perdea din spate și, privind către soare, i-a spus ceva însoțitorului, după care a coborât privirea către locul în care eu stăteam ascuns. Pentru o clipă, am revăzut ochii lui de altădată, de unde am înțeles că Rocker avea momente când devenea superom, dar, mai târziu, cu trecerea anilor, m-am debarasat de fantasme și așteptări. Dacă Rocker este într-adevăr un om deosebit, va avea momentul lui.
—Ești un om religios, Augustin?
—Pff! Nici nu mai știu!
—Bine. Îți mulțumesc pentru timpul acordat și mă bucur că te-am cunoscut.
—Eu vă mulțumesc pentru că m-ați ascultat și vă mai aștept, oricând veți binevoi.
Își luară bun-rămas, apoi Geta se întoarse acasă pentru a-și continua cercetările . Locuia într-un apartament modest, unde lucrurile personale erau lăsate cu neglijență peste tot, iar pentru această delăsare avea mereu aceeași explicație: orice dezordine are ordinea ei. De altfel, ea știa unde se află orice lucru de trebuință și scotea de sub un vraf de țoale ba un cotidian mai vechi, ba o pereche de pantofi și, numai când mama ei o vizita și așeza toate cele în dulapuri și sertare, tabieturile i se dădeau peste cap. De obicei, nu se ostenea să facă șmotru când aștepta musafiri, ci îngrămădea lucrurile pe apucatelea, așternând peste ele ba o pătură, ba o husă mai de placul ochiului. Acum atenția îi fu captată de o imagine din filmul luat fără permisiune: când chipul unui copil sta fix în cadru, în spatele lui, cam la o distanță de 10 metri, un altul se ridică de la masă și părăsi cantina. Geta nu putu vedea fața celui plecat, însă recunoscu hainele de pe el, care erau aceleași cu cele purtate de puștiul întâlnit de Sirius. În aceeași clipă, ușa se deschise și în apartament își făcu apariția polițistul, pe care Geta îl dădu afară strigând surescitată:
—IEȘI!!! Nu te-am invitat în seara asta!
Încurcat, polițistul îngăimă ceva și trecu peste prag cu spatele până se trezi cu ușa pusă în nas. Geta se întoarse la filmul ei, derulă și dădu stop cadru de câteva ori cercetând amănunte care puteau să-i fi scăpat până atunci. În afară de acea controversată siluetă vestimentară care părăsea fundalul, nimic altceva nu se dovedea demn de luat în considerare. Polițistul mai rămase câteva minute în casa scării, după care își luă oftând adio de la o seară minunată și se întoarse acasă la soția lui.
-->
Comentarii
Captivant! Cu fiecare capitol e mai captivant! Abia îl aștept următorul!
Lecturat cu drag!