Geta merse la spital să se intereseze de starea colegului ei, dar mânată mai mult de curiozități decât de grija lui. Când ajunse aproape de salonul în care era internat Sirius, dădu acolo de mama lui, care aștepta încordată în hol. Atunci se așeză pe un scaun, cu gândul să analizeze comportamentul acestei femei care îi stârnea o stranie preocupare. Minute întregi, mama lui Sirius nu ieși din încordarea ei, uneori păstrându-se țeapănă ca o statuie, cu ochii pierduți în imagini doar de ea văzute și cu buzele conturând cuvinte ca într-un dialog interior. Frământa în degete un șirag de mătănii, ceea ce lămurea încordarea ei, însă pentru Geta acest gest era un semn de culpă ascunsă însoțită de convingerea că toate cele făcute cândva nu au fost spre folosul propriu. Poate că este singurul ei fiu, gândi Geta, dar unde este tatăl?
Apoi se gândi să testeze tensiunea femeii și, prefăcându-se că a scăpat portfardul din mână, îl trânti de podea ținând un ochi asupra acesteia. La primul zgomot, mama lui Sirius nu avu nicio reacție, iar Geta gândi că are de a face cu o habotnică religioasă care nu și-ar lăsa rugăciunile neterminate nici dacă i-ar lua casa foc. Însă, în urma izbiturii, capacul din plastic al portfardului se desprinse și continuă să se învârtă cu sunet abia perceptibil, reflectând ușoare unde luminoase în ochii femeii. De data aceasta, femeia își îndreptă fața spre sursa zgomotului, iar Geta îi putu remarca acea tristețe bolnavă pe care o au oamenii când simt că puntea de legătură dintre ei și această lume începe să se surpe, acea apăsare pe care o vedem, de obicei, pe chipurile lor când realizează, în sfârșit, că stagnarea într-un mod de viață arhaic este sursă de vanitate. În comunitățile restrânse, oamenii imită inconștient un arhetip al gestului de manifestare a durerii și, prin asta, au tendința de a poza mai bătrâni decât sunt – gândi Geta după ce făcu această asociere cu mama ei, o femeie simplă de la țară, pe chipul căreia până și zâmbetul trăda vlăguire și suferință, ca și cum ar face eforturi considerabile pentru îndeplinirea obligației de a trăi cât mai mult în scopul a ce?
Ziarista se surprinse dojenindu-și în sinea ei mama pentru că a renunțat la măruntele ei bucurii în favoarea copilului care, fără să vrea, mai târziu va purta povara automustrării că a stors viața din propria mamă, iar acest reproș îl adresa chiar și acestei femei cu care nu schimbase o vorbă. În vreme ce mama lui Sirius reveni la obișnuita ei preocupare, Geta rememoră întâmplările din toată ziua, realiză că dispunea de energie fără să fi servit decât cafeaua de dimineață, care era cam a șasea parte din doza ei obișnuită, și își spuse că asta se datora valurilor de adrenalină provocate de fiecare eveniment. Deja știa că se va trezi greu dimineață și se gândi să își ia o zi liberă, dar tot atunci își spuse:
—Ia te uită! Parcă aș lucra într-o uzină cu program fix! Firește că eu îmi fac programul, drept cine mă cred?
Nu realiză că acest gând, ivit din neprevăzut, nu avea nicio legătură cu stilul ei de viață și că nu existau date în memoria ei care să stabilească un raport logic între el și experiențele trăite. Dar nici nu avea cum să știe că, în acele clipe, femeia din hol se ruga cu sârg la Dumnezeu ca fiul ei să renunțe la viața intelectuală, pricină a nenorocirilor prin care el trecea, să ajungă într-o uzină, oriunde, numai să îl știe teafăr și sănătos.
Geta trecu pe lângă geamul care dădea spre salonul lui Sirius și, după ce îi ură colegului ei un gând de însănătoșire grabnică, se îndreptă spre ieșire. Însă auzi o ușoară bătaie în geam și, în salonul următor, îl văzu pe doctorul de gardă, care îi făcu semn să intre.
—Ce este? întrebă Geta după ce trase ușa în urma ei.
—Privește-o bine pe mama pacientului – spuse doctorul pe un ton care trăda intenția să anunțe o mare descoperire. Este zgârcită în declarații și îmi face impresia că ascunde ceva de importanță vitală.
—Parcă mai devreme v-am spus la ce ziar lucrez. Știți ce poate însemna o conversație ca a noastră?
—Am văzut cum o analizai acum câteva minute, de aceea cred că ai pătruns în acest caz mult mai adânc decât lași să se vadă.
—Ce vrea să însemne asta?
—...mult mai adânc decât prevede fișa postului, continuă doctorul. Crede-mă, dacă nu ai fi avut renumele pe care îl ai, nici această conversație nu ar fi avut loc. Așa că ce-ar fi dacă tu cu relațiile tale și eu cu experiența mea am începe o colaborare în urma căreia tu vei ajunge redactor la un ziar serios și eu îmi voi publica teza la care lucrez de atâția ani? Desigur, interesul pacientului este prioritatea noastră.
Geta își cercetă interlocutorul câteva clipe, apoi spuse:
—Vreau combustibil!
Doctorul îi arătă un tratat de terapie prin hipnoză publicat de un coleg al său și zise:
—Tot ce ne interesează se află aici, dar voi păstra documentul pentru mine. Caută-l pe autor și aplică eficientele tale tehnici de colectare a informației.
—Doctor Ș.M. Carp?! A fost considerat un șarlatan, iar Colegiul Medicilor i-a retras dreptul de liberă practică. De ce ar fi el important?
—Am descoperit legături între acest pacient și simptomele descrise în tratat. Șarlatan sau nu, autorul acestui studiu trasează o sumă considerabilă de linii obiective și concluzii de care trebuie să ținem cont.
—Și dacă se află mai sus?
—Cei de sus ar trebui să se îngrijoreze de sănătatea populației și să înțeleagă de ce pacientul iese din cabinetul medicului mai bolnav decât intră. Adevărații șarlatani stau la vedere și vă mulg buzunarele fără să le pese de viețile voastre, în vreme ce Carp a ieșit din vizor înainte de a apuca să-și perfecționeze inovația. Dar și mai interesant în afacerea asta e faptul că am rostit numele lui Carp în prezența acelei femei din hol și ea a reacționat ca și cum îi suna cunoscut.
Geta nu mai făcea față volumului de adrenalină. Duse o mână la frunte și făcu un efort să lege câteva fire în minte, în vreme ce doctorul continuă:
—Deja ai începutul articolului care te va propulsa spre categoria grea. Acum trebuie să te odihnești, căci va trebui să muncești mult.
—Nu sunt în stare să mai conduc până acasă și somnul mă doboară irezistibil. Credeți că sunt șanse să găsesc un pat aici?
—Desigur. Dar convinge-o și pe femeia aceea bigotă să se culce. Avem nevoie de creierul ei odihnit pentru recuperarea în timp util a pacientului.
La aceste cuvinte, Geta avu o urmă de antipatie față de mama lui Sirius, deși nu o cunoștea, dar nutrea și milă pentru simplitatea ei de mamă neconsolată care se obișnuise a suporta singură și în tăcere toate suferințele. Merse la ea, se prezentă drept colega fiului și, după ce îi propuse să stea de veghe în ture, femeia respinse categoric cu o privire de gheață, determinată să stea acolo până când își va vedea fiul din nou în picioare. Atunci Geta schimbă o privire neputincioasă cu doctorul, care se apropie de femeie și îi administră în umăr un relaxant injectabil. Apoi liniștea deplină domni peste coridoarele spitalului.
În dimineața următoare, Geta se trezi ca la un semnal și, amintindu-și multitudinea de evenimente din ziua precedentă, sări din pat fără să mai caute cafea ca de obicei. Ajunsă în hol, fu surprinsă să vadă că mama lui Sirius era deja acolo, căci relaxantul injectat trebuia să aibă efect pentru cel puțin șase ore, iar ea dormise numai trei. Dar femeia nu era singură de data asta, ci atrasă într-o discuție elaborată cu un domn mărunt și slab, cu părul aranjat în fugă spre a-i ascunde începutul de calviție și cu o pereche de ochelari imenși ce-i dădeau un aspect sinistru.
Doctorul ieși din salon și, prefăcându-se a trece ca un necunoscut pe lângă ea, șopti:
—Acela este Carp!
Geta merse la baie, își potrivi camera ascunsă de înaltă definiție, porni și reportofonul de rezervă, apoi se duse direct către femeie spunând cu fals entuziasm:
—Bună dimineața, doamnă!
Mama lui Sirius avea aceiași ochi goi care păreau a privi prin oameni, iar Geta, simulând un amestec de surpriză și descurajare, urmă:
—Nu vă amintiți de mine? Sunt colega fiului dumneavoastră. Ieri v-am stat alături până după miezul nopții.
Geta își permise această gratuitate în cuvinte deoarece, judecând după aparențe, credea ca mama lui Sirius este o provincială încuiată, dacă nu chiar o tâmpită. Carp, care o analiză cu interes pe Ziaristă, se insinuă:
—Tulburători vă mai sunt ochii, domnișoară. Vi s-a mai spus vreodată cu nu sunteți fotogenică, nu puteți poza drept model pentru un pictor pentru că clipiți prea des și nu puteți fi hipnotizată?
Geta citise undeva, demult, că hipnoza are efect doar asupra subiecților care acceptă să se supună acesteia și că acea transă atât de vehiculată în literatura senzațională este o ridicolă fabulație cu priză imediată doar în cazul unei imaginații necritice alimentată de naivitate. Cercetări scrupuloase au analizat mecanismul psihologic angrenat în fantezie si, în raport cu hipnoza, au stabilit că aceasta poate fi asociată cel mult cu autosugestia și cu o mare așteptare, dar nimic mai mult. Geta se abținu cu greu să-i spună asta lui Carp, care, prin stăpânirea lui de sine și datorită aurei misterioase care îl înconjura, izbutea să insufle sentimentul că nu ar fi tocmai omul cu care să te pui. Dar, prin prisma meseriei și a curiozității femeiești cu care se răscolesc ape necunoscute, zise:
—Cu siguranță, un maestru al hipnozei dispune de mijloace nebănuite pentru a-și atrage subiecții.
—Un maestru, ziceți? făcuse Carp lăsând să i se citească pe chip satisfacția că obținuse mai mult decât era necesar.
Geta realiză, abia atunci, că a fost atrasă în capcana lui Carp prin psihologia reversibilă și își deconspirase faptul că știa cu cine stă de vorbă. Căci negarea susținută a psihologului are menirea de a-l face pe subiect să-și analizeze propriile valențe și, astfel, să se redescopere, iar, fără să vrea, să certifice tocmai ceea ce este negat la el. Simulând o reverență, Geta spuse:
—Domnule profesor!
—Lasă, lasă! reteză Carp zâmbind cu îngăduință. Dar află că psihicul uman dispune de o ultimă fortăreață peste care nu poate trece nimic în afară de autonomia personală, drept pentru care cele mai intime gânduri rămân tăinuite în siguranță acolo.
—Vă mulțumesc! spuse Geta, de data asta încercând o inocentă cochetărie, căci experiența îi dovedise cât se aseamănă jurnaliștii și psihologii: niciunul nu spune mai mult de 80% din ce știe, așa cum fac femeile.
—Ați văzut cât de ușor ne împrietenim? făcu profesorul cu o nedisimulată jovialitate.
Remarcând turnura cordială pe care o luase dialogul dintre cei doi, mama lui Sirius își îndreptă fața spre Geta cu simpatie și disponibilitate, în timp ce Carp o privi pe jurnalistă ridicând cu subînțeles din sprâncene, ca și cum i-ar fi spus: Și acesta este un mijloc de hipnoză! Apoi Geta, citind pe chipul profesorului rugămintea de a fi lăsat singur cu femeia, se retrase către salonul în care dormise, unde o aștepta doctorul. De cum intră, acesta îi spuse:
—Mărturisesc că ai reușit să mă surprinzi: ori ești foarte inteligentă, ori ai avut norocul de a-l hipnotiza pe Carp. Tu știi câți s-au străduit să îi între în grații, însă fără succes?
—Ați încercat să-i cereți un autograf?
—Hai, nu te da mare! zise doctorul recunoscând scorul de 1 la 0 pentru ea. Spune-mi, mai bine, ce rezultate ai înregistrat?
Geta, devenind cât se poate de serioasă, păstră câteva secunde de tăcere, părând că a mai tras unele concluzii pe care ezita să le exprime pentru a nu stârni doctorului vreo criză de ilaritate. Apoi, ca și cum ar fi orientat discuția spre alte repere, rămase cu privirea fixată asupra unui obiectiv imaginar și spuse:
—Constat că toate se învârt în jurul hipnozei. Cum altfel să se fi instalat ideea asta în mințile noastre dacă nu cumva este rezultatul unei voințe exterioare nouă? Ieri, Augustin mi-a descris un dans ritualic care a pornit ca prin hipnoză. Rocker a trecut neobservat printre oameni tot ca prin hipnoză. Noi doi am vorbit despre Carp ca și cum ar fi dispărut fără urmă și iată-l azi sosit aici fără niciun efort detectivistic, pe deasupra comunicativ și dornic să destăinuie misterele propriei vocații. Iar toate acestea au pornit odată cu acea posibilă halucinație colectivă pe care eu și Sirius am avut-o la orfelinat.
—Acum admiți halucinația colectivă?
—Știu că pare ceva absurd, de aceea nu fac o știință din asta! Dar să ne gândim puțin! Poate este vorba de telepatie? Sunt cunoscute acele cazuri în care doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată și trăiesc la distanțe de mii de kilometri au conceput același gând, nu neapărat simultan, dar un gând inedit pe care și l-au comunicat pe cale telepatică. Nu ai avut niciodată certitudinea că un gând al tău neîmpărtășit se concretizează în fapta altei persoane? Același sentiment îi nedumirește pe scriitori când uită inspirația și, peste un timp, cineva publică o operă inedită care conține idei fidele ce nu au fost nimănui divulgate. Poate că acel gând, rezultat al unei electrizări cerebrale de foarte scurtă durată, devine energie și plutește în derivă până când întâlnește o țintă. Poate că așa se explică telepatia pentru noi, profanii, care suntem prea limitați în neputințele noastre. Dar dacă pentru o minte înzestrată lucrurile stau cu totul altfel? Dacă ceea ce noi cu pretenție numim telepatie este ceva firesc pentru acea minte?
—Începi să mă pierzi...
—Hai să punem lucrurile altfel, inversând valorile și încercând să gândim ca o minte superioară. În centrul chestiunii de față este Sirius, care seamănă izbitor cu un băiat supradotat din trecutul lui Augustin și căruia, în mod inexplicabil, i-au parvenit amintirile unui om pe care nu l-a întâlnit niciodată.
—Așadar?
—Ei bine, ce face un detectiv când se află pe urmele unui criminal necunoscut?
—Încearcă să gândească la fel ca criminalul.
—Exact! Ceea ce pentru noi este un lucru abominabil trebuie să fie firesc pentru acel detectiv. Prin extrapolare, ceea ce pentru noi este imposibil, pentru o minte supradotată este înfăptuit deja. Cam la fel gândea Einstein ținând piept contemporanilor limitați și fără viziune.
—Felicitări! M-ai luminat! Continuă, te rog!
—Nu mă întrerupe când sunt în vervă! spuse Geta simulând o stângace aroganță. Astăzi, noi gândim lucruri care pentru un învățat din antichitate păreau infatuări ridicole. De ce nu am crede că în orice generație poate exista cel puțin un om care gândește și vede lucrurile așa cum vor fi abia peste o epocă sau două? Dar știi ce este cel mai interesant pentru acei vizionari și supradotați? Că ei nu sunt conștienți de propriile valențe, ci le consideră ca fiind firești și pretutindeni, de unde rezultă marile lor dezamăgiri și frustrări. Așadar, să privim cu alți ochi spectacolul banalității, fără să derealizăm adevărul, ci să-i sporim valența acceptând o mutație de exponent. Puterea gândului, voință ascunsă, telepatie ori hipnoză... Cum se face că pricep teoriile lui Carp fără să îi fi citit tratatul? Doar dacă nu...
—Dacă nu... CE?! făcu doctorul surescitat.
—Carp mi-a spus ceva despre hipnoza multiplă sau formele ei. Adică nu lucrăm doar la suprafață, ci hipnotizăm interiorul pentru a modela exteriorul. Dar dispunem de acea fortăreață ascunsă în subconștientul personalității noastre peste care numai noi avem putere. Cu alte cuvinte, adevărata noastră personalitate acolo este, cea care transcende obiceiurile și experiențele noastre și rămâne inviolabilă, nepervertită. Ea are nevoie de un impuls pentru a se manifesta, care impuls, în cazul acesta, este reportajul de la orfelinat și amintirile readuse la suprafață. Sirius, deși nu prezintă caracteristicile excepționale așa cum le înțelegem noi, se aseamănă din multe privințe cu Rocker așa cum mi l-a descris Augustin. Și te asigur, domnule doctor, că Sirius a văzut o remanență a lui Augustin, o proiecție a acestuia așa cum îl știa de la ultima lor întâlnire din trecut. Augustin este un tânăr neșcolit, însă ieri mi-a vorbit destul de elevat; mai întâi a trăit un șoc dureros amintindu-și de copilărie, apoi și-a menținut privirile absente, ca și cum altcineva vorbea prin gura lui. Tot de la el am aflat că profesorul Carp ținea strânse legături cu familia lui Rocker încă de pe atunci. Puterea voinței, hipnoză, capacitățile excepționale ale lui Rocker... Trage dumneata concluziile!
Doctorul abia găsi puterea să spună:
—Conform tratatului lui Carp, Rocker și Sirius ar putea fi una și aceeași persoană.
—Rocker și Sirius SUNT una și aceeași persoană. Când pacientul își va reveni după șocul de ieri, vom avea surprize în a ne decide cu cine vorbim: cu Sirius ori cu Rocker.
—Mai bine zis, Rocker este adevărata persoană, iar Sirius este doar o fațadă modelată prin hipnoză pentru a corespunde unor criterii comportamentale comune nouă. Având în vedere că mama lui Sirius și Carp se cunosc, precum și criza declanșată de pacient la sosirea femeii, lucrurile încep să se lege. Peste toate, Sirius aude tot ce se vorbește în jurul lui, dar este captiv în paralizie aparentă și, astfel, Rocker ne transmite mesaje independent de voința celuilalt. Acceptând capacitățile excepționale ale acestui om, Carp a avut dreptate să îl hipnotizeze; altfel, bietul băiat ar fi fost pierdut în lumea asta exhaustivă.
— Cu diferența că, între timp, Rocker sau cum îi spuneți voi, a mai crescut și își cere dreptul de a ieși din acea fortăreață! se auzi vocea lui Carp, care ascultase discuția de după ușă. Fii liniștită, domnișoară, nu mă simt trădat. Iar despre dumneata, scump coleg, știu destule. Concluziile pe care le-ați trasat sunt corecte, dar incomplete în afara unui volum substanțial de informații și evenimente concrete. Am apreciat, mai ales, poziția voastră în raport cu excepționalul și aparența de senzațional și imposibil din spectacolul banalității. Dacă îmi permiteți o reinterpretare a conceptului, îl voi formula în cuvinte cât mai simple: totul este magie în actele unui iluzionist până în clipa în care descoperim și înțelegem mecanismul din spatele trucurilor sale. Au fost vremuri în care oglinda era considerată un obiect magic de către oameni, iar azi, fără ca ea să își fi pierdut câtuși de puțin din calitățile sale dintotdeauna, a intrat în banalitate și nu mai impresionează gândirea decât, cel mult, în artă. Așadar, în urma experiențelor voastre de ieri și de azi, puteți invoca telepatia, hipnoza, puterea de sugestie, dar important este să înțelegeți că vă stau la dispoziție nu din propria mea voie, ci pentru că așa îmi dictează... veți înțelege până la urmă! Poate mă veți înțelege și pe mine, dar mai ales pe mama pacientului. Așa cum am spus și în acel tratat – cu care nu mă mândresc de fel! –, cu energia psihică este inutil să te măsori, căci intri în dispute deja pierdute de tine. Eu mi-am avut propria dispută, iar acum sunt prea bătrân să o iau de la capăt. De aceea, elanul vostru este tot ce trebuie unui pacient ca să se vindece. Eu vă acord tot sprijinul, dar nu înainte de a smulge de la voi un jurământ. Date fiind ultimele evenimente și cunoștințele de care dispuneți, cu siguranță veți înțelege că, pentru cineva, jurămintele au o calitate aparte, nu-i așa? Geta și doctorul de gardă încuviințară în tăcere, apoi Carp spuse: Pentru că interesul pacientului este mai presus de orice motivație a terților, eu am să încalc rugămințile unei mame și am să vă prezint cadrul real al cazului. Colegul meu va înțelege rațiunile care mă guvernează acum, iar pe domnișoara jurnalist o voi ruga să lase deoparte așa-zisul conflict dintre mine și Colegiul Medicilor. Sunteți doi răzvrătiți din fire, de aceea, poate nu întâmplător, ați fost atrași în vâltoarea evenimentelor recente. Așadar, tot ce vă voi spune acum se va auzi o singură dată, de aceea pretind atenție sporită. Și încep prin a vă ruga să înțelegeți că nu medicul înfierat vi se adresează, ci un om just care își simte munca nedreptățită, un om care, pe calea cercetării, și-a asumat riscuri fără să ia în calcul faptul că, în loc să prevină un rău subiectiv interpretat în urma unei grave erori de optică, trebuia să evite inhibarea binelui potențial. Și iată cum se completează triunghiul rebeliunii, dragii mei!
Eschivele profesorului Carp se justificau prin marea lui prudență, drept pentru care îngăduința absolută și-a găsit adepții în cei doi interlocutori. Geta, destul de versată în ale cuvântului, aprecia faptul că metoda lui Carp de a-i introduce în povestea misterioasă a adultescentului era nici mai mult, nici mai puțin decât un act de hipnoză pasivă, indirectă. Deci, întărind jurământul de confidențialitate, cei doi acceptară în mod extrem de serios informațiile profesorului, fără a trăda acea stupefacție tensionată a neofiților. În salonul de urgență, monitoarele indicau lumini în culori neobișnuite prin armonia lor, iar Sirius păru că zâmbește încercând să-și îndrepte fața spre mama lui, care aștepta hotărâtă în hol.
-->
Comentarii