06. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Altă desfacere
Sfârşit de Februarie
Există o clipă, în fiecare an, când iarna încetează să mai fie castă. Se întâmplă pe nesimțite, într-o după-amiază când soarele, deși palid, are o altfel de privire. O privire care mă caută pe sub haine, care se agață de ceafa mea dezgolită. Pământul, sub tălpile mele goale pe iarba udă, nu mai geme înăbușit sub platoșa de gheață. El tremură ușor, ca o iubită care știe că amantul ei e pe cale să sosească.
Eu sunt martora acestei așteptări. Mă așez în grădină, pe o piatră rece, și îmi lipesc palmele de pământ. Vreau să simt pulsul. Și îl simt. O bătaie slabă, adâncă, neregulată. Rădăcinile se întind în întuneric, ca niște degete care caută frenetic o mână de strâns. Este cea mai intimă dintre pregătiri. Este dansul subteran al germinației, o coregrafie mută pe care doar pământul și semințele lui o știu.
În aceste zile de sfârșit de februarie, când calendarul minte că e primăvară dar vântul mai mușcă, eu îmi încep jurnalul. Un jurnal al desfacerii mele, odată cu desfacerea pământului. Fiecare floare care va răsări va fi o filă nouă, o confesiune, o mângâiere sau o rană. Voi scrie cu sevă, nu cu cerneală.
---
Jurnalul rădăcinilor nerăbdătoare
25 Februarie
L-am găsit azi. Era acolo, la marginea pădurii bătrâne, sub un tufiș de mure uscate. „Spânzul”. „Eranthis hyemalis”. Aconitul de iarnă. Ce nume războinice pentru o creatură atât de fragilă! Și totuși, el răsare primul, ca o flacără galbenă chiar lângă zăpada care încă nu s-a topit. E ca o gură fierbinte care sărută obrazul rece al iernii. M-am aplecat să-l privesc și am simțit cum genunchii mi se afundă în pământul umed. O umezeală caldă, ca o respirație. L-am atins ușor cu vârful degetului. Petalele lui sunt ceroase, rezistente, parcă blindați pentru această bătălie a începuturilor.
M-am gândit atunci la toate războaiele pe care le port cu mine însămi. La iernile mele interioare. Și mi-am promis că, precum spânzul, voi învăța să fiu o flacără chiar și când în jur e încă ger.
27 Februarie
Azi noapte a nins. Ușor, ca o pudră, o minciună de zăpadă. M-am trezit devreme și m-am repezit la fereastră, temându-mă că florile mele timide au pierit. Și atunci l-am văzut. „Ghiocelul”. *Galanthus nivalis*. Lacrima Evei, floarea zăpezii.
Erau trei fire, ieșite parcă din senin, spintecând pânza albă subțire. Gâturile lor plecate, ca niște capete de îngeri căzuți pe gânduri. Legenda spune că atunci când Adam și Eva au fost alungați din Rai și au pășit pentru prima dată pe pământul rece al iernii, Eva a început să plângă. Din lacrimile ei, îngerii au făcut să răsară ghiocei, ca să-i aline durerea . Ce poveste tulburătoare! Sânul dezgolit al durerii străbate pământul și naște cea mai pură floare.
Eu i-am privit și am simțit cum mă doare în piept. Și nu era frig. Era recunoașterea faptului că și durerea poate fi frumoasă, că și lacrima poate înflori. Ghioceii nu sunt doar vestitori, sunt vindecători. Sunt iertarea pe care ți-o acorzi după ce ai plâns. I-am cules trei fire, le-am lipit de piele, pe încheietura mâinii. Pielea mea s-a umplut de furnicături. Era frigul lor, sau poate răspunsul meu la atâta gingășie.
1 Martie
A venit Martie, luna bărbată, luna războinică. Și parcă și florile au simțit. Azi am dat peste un covor întreg de „brândușe”. Mici, nenumărate, vesele. Sunt ca o ceată de fetițe îmbrăcate în fuste colorate: lila, galben-pal, alb-crem. *Crocus*. Numele lor sună grecesc, ca o monedă veche. Și într-adevăr, în mitologie, ele sunt asociate cu tinerețea și frumusețea efemeră. Se spune că un tânăr pe nume Crocos a îndrăznit să o privească pe nimfa Smilax și, neîmpărtășit, s-a ofilit de dor, transformându-se în această floare . O pildă tristă a dorinței neconsumate.
Dar privindu-le acum, pe ele, nu simt tristețe. Simt o veselie aproape nerușinată. Se cuibăresc una într-alta, își ating petalele, se împletesc. Sunt vulvele pământului, crăpături gingașe prin care natura își arată sexul timid, dar ferm. Mi-am vârât degetele printre ele, am simțit pământul cald. E ca o mângâiere pe o rană veche. Brândușele sunt primul râs al primăverii.
3 Martie
Azi noapte am visat vânt. Un vânt cald, care mă dezbrăca ușor, cu o răbdare infinită. Când m-am trezit, mi-am amintit de „anemone”. „Anemone coronaria”. Numele lor vine de la „anemos”, vânt. Grecii antici credeau că florile de anemone se deschid doar când bate vântul, ca și cum ar dansa doar pentru el, s-ar oferi doar lui . Ce imagine erotică tulburătoare! O floare care se dăruiește vântului, amantului invizibil.
Am ieșit în grădină și ele erau acolo, roșii-sângerii, mov-închis, unele aproape negre. Legenda spune că au răsărit din lacrimile Afroditei, care plângea moartea frumosului Adonis, și din sângele lui vărsat pe pământ . Fiecare petală roșie e o picătură de sânge divin, fiecare lacrimă de rouă e o jale de zeiță. Când le privesc, simt cum inima mi se strânge. E atâta frumusețe în durere, atâta viață în moarte. Le-am cules câteva și mi-am pus-o în păr, în piept, între sâni. Pentru o clipă, am fost Adonis și Afrodita în același trup.
8 Martie
Parfumul m-a trezit înaintea luminii. Un parfum greu, aproape sufocant, care intra pe fereastra întredeschisă și se lipea de perdele, de cearșafuri, de pielea mea. Am știut imediat. „Zambilele” au înflorit.
*Hyacinthus*. Ce nume frumos pentru o tragedie. Tânărul Hyacinthus era iubit de doi zei: Apollo, zeul soarelui, și Zefir, zeul vântului de vest. Dar Hyacinthus l-a ales pe Apollo. Și Zefir, orbit de gelozie, într-o zi când Apollo arunca discul, a deviat arma, lovindu-l mortal pe Hyacinthus. Din sângele tânărului mort, Apollo n-a lăsat să se nască o floare obișnuită. A scris pe petalele ei, cu degetul îmbibat în lacrimi, „AI AI”, suspinul de durere al zeului . Privind o zambilă mov-închis, aproape neagră, parcă văd literele acelea. Parcă aud oftatul lui Apollo.
Parfumul lor e acest oftat. E durerea transformată în desfătare, e moartea prefăcută în cea mai vie dintre miresme. Îmi îngrop fața în buchet și inspir adânc. Mă amețește. Mă face să vreau să fiu iubită cu atâta patimă încât să meriți o asemenea jale. Zambilele sunt iubirea care ucide și care, din moarte, renasc. Sunt stăpânele mele în această săptămână.
12 Martie
Azi a fost ziua narciselor. Am mers special în livadă, acolo unde cresc sălbatice, nu în grădini îngrijite. *Narcissus poeticus*. Narcisa poetului. Cea adevărată. Albă, cu coronița galbenă, roșie la margini. Ca o cupă de aur înconjurată de petale de nea.
Mitul lui Narcis mă bântuie. Tânărul atât de frumos încât a respins iubirea nimfei Echo și a fost pedepsit de zei să se îndrăgostească de propria-i imagine. S-a privit în apa unui lac și n-a mai putut pleca. A murit acolo, privindu-se, și din trupul lui au răsărit narcisele . Ce poveste tulburătoare despre iubirea de sine! În lumea noastră, iubirea de sine e un păcat. Dar oare nu e izvorul oricărei iubiri adevărate? Cum poți iubi pe altul dacă nu știi să te privești pe tine însuți cu aceeași tandrețe?
Eu am stat în fața narciselor ore întregi. M-am privit în ele ca într-o oglindă. Mi-am văzut oboseala din ochi, dar și scânteia. Mi-am atins obrazul, mi-am urmărit curba gâtului cu degetul. Narcisa m-a învățat că nu e rușine să mă privesc, să mă doresc, să mă iubesc. Ea e prima care îndrăznește să spună: „Uită-te la mine. Sunt frumoasă. Merit.” Și da, merit.
15 Martie
La umbra copacilor, acolo unde soarele abia pătrunde, am găsit covorul albastru. „Viorelele”. *Scilla*. Mici, modeste, dar atât de multe încât pământul pare oglinda cerului. Sunt albastre ca privirea unui copil, ca cerul de martie seara.
În mitologia romană, se spune că nimfele le foloseau pentru a-și fermeca iubiții, iar în Evul Mediu, viorelele erau considerate protectoare împotriva spiritelor rele . Poate de aceea, când stau întinsă printre ele, mă simt atât de în siguranță. E o liniște albastră care mă învăluie, o pace adâncă. Nu e patima zambilei, nu e vanitatea narcisei. E o iubire curată, aproape castă, dar atât de profundă încât mă face să plâng.
Îmi place să le ating cu buzele. Sunt reci, catifelate. Miros a pământ și a ceva îndepărtat, a amintiri din copilărie. Viorelele sunt inocența pe care o regăsesc în mine primăvara.
20 Martie
„Bergenia”. O plantă modestă, pe care multă lume o ignoră. Frunzele ei sunt mari, cărnoase, verzi tot anul. Iar primăvara, dintre ele, răsar niște buchete de flori mov-rozalii, ca niște clopoței cărnoși. E planta care a supraviețuit iernii fără să moară, doar și-a păstrat răsuflarea. Acum, își desface florile cu o lentoare aproape trufașă.
Ating frunzele de bergenia. Sunt groase, suculente, parcă pline de seva care aștepta. E planta iubirilor răbdătoare, a celor care nu mor, doar așteaptă să vină primăvara ca să înflorească din nou. Mă regăsesc în ea. Și eu am așteptat ierni întregi, păstrându-mi seva, păstrându-mi puterea de a înflori.
---
2 Aprilie
Azi a sosit ziua pe care o așteptam cu teamă și cu dor. „Lalelele” s-au deschis. Totul s-a schimbat. Grădina nu mai e un loc de taină și șoapte, e un bazar, un carnaval, o sărbătoare a simțurilor. „Tulipa”. Numele vine de la tulbant, turban, pentru că florile lor le amintesc turcilor de aceste acoperăminte ale capului.
Laleaua e haremul primăverii. Vine din stepă, din grădinile sultanilor, unde era mai prețuită decât aurul. Mania lalelelor din Olanda secolului XVII spune totul: un singur bulb de lalea prețuia cât o casă pe canal . Pentru o floare! Pentru o clipă de frumusețe efemeră, oamenii erau gata să dea totul. Ce este asta dacă nu dorință pură, irațională, erotică? Să posezi o lalea însemna să posezi o bucată de rai.
Privesc lalelele roșii. Sunt atât de deschise, atât de oferite! Staminele negre, pline de polen, sunt ofranda pe care o întind soarelui. Ating o petală. E mai fină decât pielea unui copil, dar arde. E ca o flacără care nu dogorește, dar care te cheamă să te apropii. Mă apropii atât de mult încât aproape o sărut. Mirosul lor e dulceag, amețitor. Laleaua e femeia care știe că e frumoasă și se oferă fără rușine. E învățătoarea mea de aprilie.
5 Aprilie
„Irișii”. Regii grădinii. Vin în nuanțe de purpură și albastru, cu petale care par aripi de fluturi uriași. Numele lor vine de la Iris, zeița curcubeului, mesagera zeilor, cea care călătorea între cer și pământ pe puntea colorată . Privind un iris, înțeleg de ce. El însuși e o punte între pământesc și divin. Petalele lui superioare se înalță spre cer, cele inferioare cad spre pământ, ca o binecuvântare.
Ceea ce mă fascinează la iris e barba aceea catifelată din mijlocul petalei inferioare. E o invitație la atingere, un secret bine păstrat. Atingi barba irisului și simți o tresărire, ca și cum floarea ar răspunde. E senzualitatea discretă, dar intensă. Irișii sunt regii care se dezgolesc doar pentru cei care știu să privească. Ei mi-au amintit că și cea mai distantă frumusețe are colțurile ei intime, unde se lasă atinsă.
8 Aprilie
Parfumul „freziilor” e ca o dantelă invizibilă care se întinde peste grădină. „Freesia”. Atât de delicate, atât de galbene, atât de parfumate. Sunt florile pe care le asociez cu iubirile de început, cu primele săruturi furate. Parfumul lor e proaspăt, dar tulburător. E o promisiune.
Se spune că freziile sunt florile prieteniei și ale încrederii . Poate. Dar eu simt în ele ceva mai mult. E încrederea pe care ți-o oferi când te lași iubită. Când îți deschizi trupul și sufletul fără teamă. Freziile sunt delicate, dar nu fragile. Ele îndrăznesc să parfumeze o grădină întreagă dintr-un buchet mic. Ele sunt cutezanța gingășiei.
12 Aprilie
„Ranunculus asiaticus”. Piciorul cocoșului. Ce nume caraghios pentru o floare atât de sofisticată! *Ranunculus* vine din latinescul *rana*, broască, pentru că multe specii cresc în locuri umede . Dar ranunculus asiaticus, cel din grădinile noastre, e cu totul altceva. Are atât de multe petale încât pare un buchet întreg într-o singură floare. Ca un trandafir sălbatic, dar mai generos, mai dăruitor.
Când o privesc, mi se pare că privesc o rochie de bal, cu fuste nenumărate, suprapuse. E exuberanță pură, bucurie de a trăi, de a fi. Ranunculus e floarea care nu se ascunde, nu se codește. Ea vine și spune: „Uite-mă! Uite ce multe sunt! Uite ce plină sunt de viață!” Îmi place să o țin în palmă și să simt greutatea atâtor petale. E plinătatea pe care mi-o doresc și eu.
18 Aprilie
„Magnolia”. Apoteoza. Ea nu e o floare, e o sculptură, un miracol. Copacul e încă gol, fără frunze, iar pe ramurile lui negre, ca niște arsuri, au apărut bobocii uriași. Acum s-au deschis. Petalele sunt groase, ceroase, albe ca marmura sau roz- pal. Parcă ar fi niște porumbei albi așezați să se odihnească.
Magnolia e cea mai veche floare de pe pământ. A existat încă dinaintea albinelor, din vremea dinozaurilor. Era polenizată de gândaci . Ce imagine stranie și frumoasă! O floare atât de delicată, care a supraviețuit milioane de ani, care a văzut venind și plecând ere întregi. Să privesc o magnolia înseamnă să privesc timpul însuși.
Când o floare de magnolia cade, nu se ofilește încet. Se desprinde dintr-o dată și se prăbușește în iarbă ca o mantie de catifea de pe umerii unei împărătese obosite. Am cules una de jos și am lipit-o de piept. Petala rece, ceroasă, pe pielea caldă. Pentru o clipă, am fost zeiță. Am fost veșnicie.
---
1 Mai
Azi e 1 Mai. Ziua muncii, dar pentru mine e ziua „lăcrămioarelor”. „Convallaria majalis”. Lăcrămioara, lacrima Maicii Domnului, se spune că ar fi răsărit din lacrimile Sfintei Fecioare răstignirii Fiului . Și acum, când le văd clopoțeii albi, atârnați ca niște lacrimi mici, înțeleg. Sunt lacrimi de mamă, lacrimi de durere, dar și de iubire infinită.
Parfumul lăcrămioarelor e dulce, aproape sufocant. Intră în nări și nu mai pleacă. E parfumul amintirilor, al copilăriei, al primelor buchete aduse acasă. În limbajul florilor, lăcrămioarele înseamnă „întoarcerea fericirii” . Ce promisiune frumoasă! Că durerea trece, că fericirea se întoarce mereu, ca primăvara.
Le cules un buchet mic, le leg cu o panglică albă și le pun în pahar lângă pat. Toată noaptea voi visa ploaie și lacrimi și iertare.
5 Mai
„Salcâmul galben” a înflorit. E mai sălbatic decât cel alb, mai puțin pretențios. Crește pe marginea drumurilor, în câmpii, acolo unde nimeni nu-l plantează. Și totuși, când înflorește, totul în jur devine auriu. Ciorchinii lui galbeni atârnă grei, plini de parfum.
Parfumul salcâmului e parfumul verii care vine, al serilor calde de mai. E un parfum de miere, de dulce, de săruturi furate la poartă. Când eram mică, mergeam cu bunica să culegem flori de salcâm pentru ceai și pentru plăcintă. Aroma aceea dulce, lipicioasă, mi-a rămas în nări toată viața.
Acum, când trec pe lângă un salcâm înflorit, opresc mașina și cobor. Mă apropii de el, îi cuprind trunchiul cu brațele și inspir adânc. Parfumul mă îmbată. Mă întoarce în copilărie, în brațele bunicii. Salcâmul e timpul care se oprește, e amintirea vie.
10 Mai
„Panseluțele” și „primulele”. Ele sunt florile de la sfârșit. Grădinile sunt deja pline, explozia a trecut, vine liniștea. Panseluțele au fețe de oameni, zâmbesc sau par triste. Sunt inocente și jucăușe. În Evul Mediu, li se spunea *viola tricolor* și erau folosite în poțiuni de dragoste . Petalele lor catifelate, în trei culori, sunt ca o declarație de dragoste scrisă în codice.
Primulele, „Primula”, sunt printre primele care înfloresc primăvara – de aceea și numele lor, din latinescul *primus*, primul . Dar la noi, în mai, ele sunt sfârșitul poveștii. Sunt modeste, vesele, nepretențioase. Vin în buchete mici, colorate, ca niște ultime surprize ale primăverii.
Privind panseluțe și primule, simt o melancolie dulce. Primăvara se duce. Vine vara. Dar nu sunt tristă. Sunt împlinită.
Sfârșit de Mai
Privesc în urmă la aceste luni. La spânzul care mi-a fost flacără, la ghiocelul care mi-a fost lacrimă, la lalea care mi-a fost patimă, la magnolia care mi-a fost veșnicie. Grădina mea a fost oglinda mea. Fiecare floare mi-a spus ceva despre mine, despre ce pot fi, despre ce am fost, despre ce voi fi.
Primăvara nu e doar un anotimp. E o stare, e o desfacere continuă. De la primul ghiocel timid, până la ultima petală de magnolia căzută în iarbă, întregul meu corp a vibrat. M-am trezit dimineața și n-am mai avut nevoie de nimic. M-am hrănit cu priveliști.
Grădina mea a devenit oglinda mea. M-am uitat la lalele și am învățat să mă ofer fără rușine. M-am uitat la viorele și am învățat gingășia. M-am uitat la spânz și am învățat că și în cele mai reci momente, pasiunea poate mocni. M-am uitat la iris și am învățat că frumusețea are colțurile ei secrete.
Căci, până la urmă, florile sunt doar gândurile pământului, iar eu le-am ascultat pe toate. Și ele mi-au spus că singurul păcat este să nu înflorești. Iar eu, în această primăvară, am înflorit cum n-am mai făcut-o niciodată. M-am desfăcut. M-am oferit. M-am iubit.
Și acum, când ultimele petale cad, știu că rădăcinile mele sunt mai puternice. Pentru că am învățat secretul: primăvara nu vine din cer. Primăvara răsare din noi. Din întunericul din noi. Din pământul din noi. Din semințele pe care le păstrăm în adâncuri, așteptând momentul potrivit să înflorească.
Acesta a fost jurnalul meu. Jurnalul unei primăveri. Jurnalul unei desfaceri.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii