În mulţimea de nevoi care-mi macină nervii
pe genunchii tăi
de nu-mi mai pot suporta existenţa,
meditez în zadar
cum aş rupe lanţul câinelui turbat,
să-i dau drumul în lume să se facă bine
şi să se întoarcă asemenea mie la jugul dinainte
nu doar vindecat, dar şi cu altă speranţă de viaţă
după închistarea şi singurătatea mârâită-n fiecare zi
şi bucuria unei porţii înghiţite pe nerăsuflate.
Nu mă mai recunosc nici în ochii tăi spălăciţi de aşteptare,
îmi plimb trupul ca pe un buştean pe roate
iar tu priveşti totul ca pe o călăuză
adusă de pe drumuri împotmolite de vijelie,
lăsat să-şi revină în minţi,
să capete măsura norocului avut
şi să trăiască mai departe
cu credinţa că a scăpat de răul necesar ca pedeapsă.
Îmi las zilele să huzurească prin sat,
să se mângâie că n-am murit ca alţii
duşi de viituri în infernul păgân,
am o femeie
care nu mă lasă pierdut
ca pe o monedă ruginită,
fără valoare.
Mă-ntoarc acasă spăşit şi flămând
într-un cosmos divin.

Comentarii