Amintiri, amintiri...autor Mihai LEONTE

[Mihai LEONTE]

Amintiri, amintiri- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu plăcere scrierile din presa vremii, când citeam cu admiraţie poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu şi tabletele de scriitor ale matusalem-ului poeziei româneşti Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca şi articolele scrise despre minerii din Leşul Ursului, îmi retrăiesc tinereţea acelor momente care mi-au rămas neşterse în memorie după aproape cinci decenii.Îmi amintesc cu tristeţe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărţi, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit şi când a văzut cartea mi-a luat-o din mână şi când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, şi mi-a interzis să mai spun cuiva despre carte. Era timpul când se prea mărea sovietismul şi stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea şcolii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toţi elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toţi eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai după ce ne spunea ce am greşit. Întotdeauna ne scotea în evidenţă calităţile şi nu defectele. Toţi eram buni, frumoşi, cuminţi. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.Amintiri frumoase păstrez şi despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toţi, elevi, profesori, ingineri, maiştri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazaţi la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munţii Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereţii în ,,calcio vecchio’’ vopsiţi în alb, ca şi uşile şi ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasă şi liniştită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos îşi trimitea şuşotitul în permanenţă până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu şi a soţiei sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii şi ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi şi niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Aceşti oameni au fost minunaţi şi noi îi respectam iubindu-i aşa cum înţelegeam noi atunci.Pentru mulţi din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o şcoală profesională? Ei bine, din acest gen de şcoală au ieşit mulţi meseriaşi care mai târziu au schimbat faţa României de după cel al doilea război mondial. La şcoala din Zlatna învăţau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare şi haine pentru a învăţa o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma şi cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulţi să aibă o rampă de lansare mult mai uşoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alţii au ajuns în domeniul lor buni meseriaşi, devenind apoi maiştri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a şi întâmplat în anii următori. Şcoala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu şcoala era şi biblioteca oraşului. Timp de citit aveam suficient, îţi trebuia doar dorinţa de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desăvârşit cunoaşterea marilor scriitori români, şi universali. În şcoala elementară din Buneştii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alţi scriitori acceptaţi la acea vreme. Cum lucrasem şi în Ploieşti frecventasem şi biblioteca rafinăriei unde lucram, dar şi biblioteca centrală din acest mare oraş, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam şi sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ţi însuşeşti literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puţin îndoctrinate.

[Mihai LEONTE]

OK. Le-am adunat la tinerete si acum incerc sa le scriu.
Insa e GREU, FOARTE GREU.
Multumesc pentru citire si comentariu.

[Ioan Muntean]

Cele mai profunde amintiri le aduni, în linişte, singur, pe-o bancă-n parcul tinereţii...

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]