Amintiri din copilărie... de această dată proză

[Vladimir Nichita]

 Galațiul, vestit prin construcția de vapoare, cât și ca mare port la Dunăre, apărea tuturor
 locuitorilor lui un oraș frumos, chiar dacă mai existau pe aici pe colo locuri uitate de lume, 
 aidoma celui în care trăia bunica.
 Strada Scânteii, actuala Anghel Saligny, era situată pe partea stânga, acolo unde se termina 
 șoseaua națională, chiar la intrarea în oraș. Era o stradă imensă, de o lățime respectabilă, 
 fiind considerată ca un fel de arteră principală de către cei ce erau născuți, ori locuiau aici.
 Era învecinată doar de câteva străduțe... și ele uitate de lume. Asfalt nu exita, dar exista o 
 râpă, mărginită de dealuri, ce dădea locului un fel de farmec, caracteristic satului românesc.
  -------------------------------------
 Bunicul murise de trei ani. Niciodată nu am putut să-mi reamintesc  figura lui, motivul fiind
 acela că la trecerea-i în neființă... fusesem prea mic ca vârstă, pentru a putea înțelege măcar
 un pic semnificația unei probleme de o importantă atât de mare. Mai târziu am aflat cât de
 mult mă iubise. Fiind bolnav, stătea cât era ziua de lungă pe prisma casei, măcinat de dureri
 cumplite, ce îi apropiau sfârșitul. Știa că mai are doar câteva luni de trăit, cancerul inaintad 
 rapid prin tot trupul.
 Mă mângâia cu palmele lui mari, având tot timpul lacrimi în ochi. Mă strângea cu patimă la 
 piept, trăgând speranța că nu va pleca și că nici nu mă va pierde. Dar nu a fost să fie așa...
 Timpul trecea, iar bunica nu îl putea uita. O lacrimă, de multe ori două, îi apăreau în căușul
 minunaților ei ochi, fapt pentru care îi puneam o mulțime de întrebări, fiind întotdeauna
 cuprins de o curiozitate extraordinară.
-De ce lăcrimezi din nou, bunicuțo ?
-Ei, dragul bunicii, cred că mi-a intrat ceva în ochi, dar sunt sigură că o să mă simt mai bine,
 dacă ai să-mi dai un sărut, Vladutul meu drag !
 Fără a mai aștepta o a două invitație, îmi agățăm mânuțele de gâtul ei, înălțându-mă pe
 vârfurile micuțelor mele piciorușe, ca apoi, cuprins de o inexplicabilă fericire, să o sărut pe
 amândoi obrajii... nu o dată, ci de zeci de ori. Lucrul acesta îmi plăcea nespus de mult, știind
 că și bunicuței îi plăcea întotdeauna.
 Zâmbind, mă juca pe genunchii ei, alintându-mă... ca apoi să aștepte ceva ce era de așteptat.
- Spune-mi o poveste bunicuțo, vreau o micuță poveste, din aceia cu feți frumoși și zâne bune.
 După câteva secunde, firul poveștii se deșira, fiind spusă într-un fel în care numai scumpa 
 mea bunica putea să o facă.
 
 De cele mai multe ori, era vizitată de câteva dintre vecinele ei, un grup de așa zise prietene
 guralive, vorbind vrute și nevrute, neputându-se abține de a critica pe toți din jur.
 Bunica, fiind cam rușinoasă din fire... nu putea să le trimeată acasă, fiind forțată să le asculte
 toate gogomăniile, care nu-i făceau de fel plăcere.
- Auzi, Olgo...să facă ăla așa și așa, ai auzit de bărbatul lui Profira ce a făcut ?
 Telefonul fără fir funcționa perfect, înfățișând acea situație comică pe care numai fețele acestor
 așa zise "soacre"... puteau s-o înfățișeze.
 Coana Sofia, Paraschița, Madam Lazăr, cât și coana Mandola, erau numai câteva din șucarele
 nume ale vremii. 
 Sunt convins... că vestitul Caragiale, ar fi fost fericit să le aibă ca personaje în celebrele sale 
 schițe umoristice !

Vladimir Nichita / Australia.
24/02/2019

[Ioan Muntean]

[Vladimir Nichita]

Mulțumesc, draga mea prietena Lenușa !
     

[Muntean Ioan blog]

Lecturat cu mare drag... Mi-a plăcut mult această povestire plină de nostalgii și amintiri...Felicitări!

Aleasă prețuire! 

[Vladimir Nichita]

Mulțumesc, Dorina !
Mă bucur că ai descoperit un altfel de Vladimir... niciodată nu e prea târziu
să cunoști un om.
Și eu am lecturat cu mare drag... comentariul tău !
         

[Pop Dorina]

Am descoperit un altfel de... Vladimir, mai așezat, mai nostalgic, mutând cu tâlc iubirea spre generația a treia, dar apelând la mesajul „haz de necaz”. Am lecturat cu drag.

[Vladimir Nichita]

sunt prieten minunat
atunci când sunt ”comentat” -
dar de nu sunt, măi Plătică
te văd mic... cum e-o furnică...

[Petru Plătică]

 Mrs..., prietene!

[Vladimir Nichita]

Mă bucur că ți-a plăcut,povestirea mea, drag prieten, Petru.
Nici eu nu sunt în ale prozei, poezia este marea mea pasiune.
Ești un prieten minunat... te apreciez nespus de mult.
Mulțumesc pentru apreciere și comentarii !

[Petru Plătică]

 Mi-a plăcut mult povestirea ta...

[Petru Plătică]

Nu prea îmi place să citesc proză, însă amintirile tale din copilărie n-am putut ca să le trec cu vederea și sincer: am rămas plin de emoții și sentimente...

 Mi s-a părut atât de cunoscut...

 Și eu când eram mic; aveam doar câteva luni, mi-a murit bunicul (tatăl lui tata). Nu-l țin minte pe nici unul (tatăl lui mama a murit când ea era mică). Iar mămuța mea (așa-i ziceam bunicii) ma crescut de mic și ma educat mai mult ca mama care muncea de dimineață până-n noapte.

 Cât de tare o iubeam pe mamuța...

 Și ea pe mine la fel...

 Dumnezeu să-i odihnească în liniște pe buneii mei și pe toți ceilalți care ne-au părăsit...

 Umblam cu bunica la șezătoare și asculat minciuni peste minciuni de la babe. Mă distram, iar ele mă serveau cu mere și bomboane.

 Era interesant.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]