O sirenă aruncată pe ţărm de valuri uriaşe
nu se retrage-n mare odată cu ele
priveşte nelămurită
până o recuperează următoarele valuri.
În mintea ei îndrăgostită de pământeni
se produce declicul,
rupe margini împosibile,
tăcerea se-mparte între suflete tari,
frigul însingurării se desparte de ele
şi sângele devine respirul vieţii.
Ziua în care soarele rămâne al nostru
cerul îl prinde-n frânghii
şi norii alunecă uşor
până ploile simt dragostea
pământului jilav.
Verdele fraged creşte,
sub tălpi reavănul prinde contur
câmpiile răsuflă uşurate,
coc în coaje anotimpul.
-->
Comentarii