Mergeam de zile întregi cărându-ne umbrele şi dezamăgirea. N-am băut apă patru zile, nu voi bea din smârcurile otrăvite al şanţurilor! Sfârşitul este acelaşi, să mori prin istovirea trupului lipsit de apă şi de umorile vitale sau secătuit de bolile ce se dospeau în zăcători; e tot una… Cad unul după altul, îi număr după focurile de armă, cad, mai ales, cei care au băut apă din bălţi, poate şi alţii şi, după fiecare împuşcătură mă bucur, mă fericesc cu ruşine, încă nu sunt eu acela. Nu vrea să mă îngenunche soarta, trebuie să duc osânda până la capăt…
În lagăr ajungem mai puţin de jumătate din câţi am pornit, dar încă prea mulţi pentru duşmanul sărăcit de atâţia ani risipiţi. Mâncăm odată la două zile şi bem apă odată pe zi, aceeaşi porţie, o gamelă. Trec zilele, se face tot mai frig, muncim mereu la şanţuri şi la drumuri. Nopţile sunt mereu mai lungi, nu mă pot odihni, gândul se duce acolo pe câmpia cu lanuri de grâu unduind în soarele devenit doi ochi ca farurile de la maşina boierului Prasa, lucind ca o fâşie mereu mai îngustă, acum doar o aţă, parcă o rază scăpată printr-o crăpătură. Printr-un gol cât un nasture văd căutătura rea şi mustaţa ţigănească a lui Condei, cu chipul turtit de puterea pumnului meu, lăţit ca o pâine necrescută. Apoi lângă mine ochii lui şi buzele mişcându-i-se în tăcere. Mai târziu înţeleg: „- Lixandre, eşti sănătos? De câteva zile te văd mereu mai slăbit.” Fantoma mă sperie, îi întorc spatele alungându-mi-o din priviri. „- Dacă ai nevoie de ceva, te ajut eu, numai să-mi ceri.” Aud bine glasul chiar dacă este şoptit, prevăzător, să nu-l afle plantoanele. Îmi bag capul sub pătură, nu vreau să aud, nu vreau să văd stafiile în cotloanele lor mucegăite. Să nu chinue oamenii! Şi chiar dacă ar vrea, pe mine n-o să poată, căci eu, Lixandru, nu voi da socoteală decât Cerului! Ştiu, am pierdut pentru totdeauna liniştea sufletului, aceasta e osânda pentru luarea viaţii unui om. Aşa a fost să fie atunci, aşa va fi şi de acum înainte. Voi trăi chinuindu-mă cu acest gând! Dar fără fantome!! Fără chipuri străvezii arătate numai mie!! Pieriţi în hăurile iadului, lăsaţi-mă părerilor mele de rău!!
Drumul spre şanţuri este mocirlos, abia îmi smulg bocancii din clisă. Din norii plumburii plouă, câteodată un fulg cade printre picăturile reci. Simt cum îmi arde trupul, ştiu după ochii închişi, după greutatea din tălpi şi din furnicarea pulpelor. Merg pas după pas, scoţând cu greu piciorul din glod, cu puţina forţă ce o mai am. Până când? Nu mă pot opri, atunci ar fi sfârşitul… Întorc privirea spre căruţa din urma coloanei, cea care va duce leşurile la întoarcere. „- Eşti bolnav, Lixandre? Trebuie să ceri o scutire!” Iarăşi stafia lui Condei!? Mă opresc înmărmurit, privindu-l de sus, sunt mai înalt decât el. Mă întreb de ce nu s-a gândit atunci să-mi spintece burta, i-ar fi fost mai la îndemână, tocmai fiindcă era mai scund decât mine. Dacă ar fi făcut aşa, nu s-ar mai fi înfăptuit destinul… „- Hai, nu te opri! Sprijină-te de mine, sunt mai în putere!” Aşa este şi merg alături de el dus ca un copil, fără un gând anume, ce-aş mai putea gândi mergând sprijinit de umbra lui Condei, cel lăsat fără viaţă de pumnul meu acum nevolnic!? Privesc înainte, trebuie să văd numai ceea ce am în faţă, nimic dintr-o parte sau alta, în stânga mortul , în dreapta moartea… omul cu arma… Nu vreau să mai văd!... Şi ochii cuprind din ce în ce mai puţin din marginile câmpului, acum numai un fir ca prin crăpătura dintre două scânduri prost alipite. „- Uite bucata asta de pâine, o să-ţi dea putere!” O mănânc, este pâine din lagăr, e bună şi asta, mi-a dat puterea să-l întreb: „- Ce cauţi aici, Condei?” Îl privesc în ochii smoliţi, nedumeriţi. Mustaţa subţire, ţigănească, abia se mai vede printre perii crescuţi. „- Ce cauţi aici, de ce mă urmăreşti? Mă crezi în puterea ta? Dacă nu mai învins cât timp erai viu, acum că eşti mort, nici atât! Nu mă tem de tine!” „- Aiurezi!? Eu sunt Geo Măcrineanu! N-aveai de unde auzi de mine, am ajuns pe front dintr-o greşeală şi acum, aici, dintr-o altă eroare regretabilă.” „- Eşti Condei, ce-a mai rămas din tine, din el, de acolo din lanul de grâu când te-am buşit cu pumnul!…”
# # #
„- Nici nu ştiu de unde am avut atâta putere să te car în spate atâta drum! Ai căzut ca mort şi abia am putut opri santinela să nu te împuşte. I-am arătat ce piept de bivol ai şi cât eşti de mare, iar dacă erai fără simţire, febra era de vină şi, cu siguranţă, îţi vei reveni după un timp de odihnă. Nu ştiam dacă ţi se trage de la tifos sau de la cine ştie care altă boală. Ai zăcut pe iarbă şi te-a plouat tot timpul, apoi te-a nins, dar erai atât de fierbinte încât ţi se usc apa pe frunte. Aici, în infirmerie, ai stat opt zile, eu te-am hrănit. Te-am spălat cum am putut… Toate astea m-au costat ţigările, i-am dat păcătosului de felcer tot… A venit vremea rea şi zilele acestea mulţi s-au dus… Între timp eu m-am descurcat, sunt la bucătărie, aşa am putut să te îngrijesc… erau porniţi rău împotriva ta şi nu ştiu de ce, Ofiţerul te urmăreşte… L-am păcălit până acum rugându-l să te lase viu, fiindcă dintre toţi care sunt aici, numai tu poţi ucide un bou cu pumnul! Nu m-a crezut, dar te priveşte cu atenţie, cred că abia aşteaptă să te faci bine, să te pună la încercare. Vine mereu şi se uită la tine…” „- De unde ştii tu, Condei, de uciderea cârlanului?” „- Cu tine nu se înţelege omul, ţi-am spus că eu sunt Geo Măcrineanu, dintr-o eroare ajuns aici… Eu ştiu multe şi sunt umblat prin lume, tu poţi ucide boul cu pumnul… De mic copil vorbeam limba lor şi încă altele… O gravă eroare m-a adus printre voi, Lixandre!” „- De unde îmi cunoşti numele?” „- Doar nu poate fi un secret, aşa, ştiu cum îi chiamă pe unii oameni din jurul meu, ca şi pe tine… Dar să lăsăm prostiile!... Uite, înghite ciocolata , e o bucată mică, jumătate din cât mi-a dat Ofiţerul. Dar eu te mint, Lixandre! Era toată bucata pentru tine, de la Ofiţer… Eu nu m-am putut înfrâna, am mâncat o parte, am poftit întotdeauna la ceva al altuia, acesta este blestemul meu, sunt devorat de o pornire… de cât de puţin al altuia…” „- Ai luat odată şi boul acela de la Petrea!” „- Aiurezi! De când am ajuns şi hoţ de vite? N-am coborât până acolo… Îi spuneam Ofiţerului cum este la noi, cât de greu ne ferim nevestele de privirea pofticioasă a boierului, cum trimite el maşina noaptea pe uliţă să i le aducă, unde se opreşte ochiul lui…” „ – De unde ştii tu de maşina boierului Prasa?” „- Peste tot este unul la fel, la voi Prasa, în altă parte Iarca! Apoi vin şi tâlharii, cei de care vorbeai mai înainte că i-au furat boii lui Petrea sau ai lui Ion…” „- Îţi aminteşti de toate?” „- Odată, Lixandre, va trebui să-mi lămureşti aiurelile tale. Ce ţi-o fi trecând prin minte!?” „-Ştii tu bine, Condei!” „- Dacă vrei să-mi spui aşa… de multe ori mi-am schimbat numele şi nu de bună voie, ca şi acum cu tine. Apoi vine şi războiul ăsta idiot şi eroarea care mă aduce aici. Dar vom scăpa, Lixandre! Ai trecut multe cumpene… Vei mai avea necazuri… A pus Ofiţerul ochii pe tine şi nu e semn bun. Vezi ce faci, să nu-l întărâţi, te bănuiesc eu cât eşti de furtunos, ai fi în stare să ucizi un om când te orbeşte mânia. Dacă l-ai lovi cu pumnul tău cât maiul, i-ar sării creierii cât acolo! Să te fereşti de mânie! Şi blestematul ăsta de Ofiţer care a pus ochii pe tine!” „- Deci ştii, îţi aminteşti, doar n-a trecut un veac! Blestemată spiţă trebuie să mai fi fost! Că fiind viu, m-am luptat cu tine un ceas, iar după ce-ai murit mă voi lupta o viaţă! Doar vrăjitoarele ar putea să mă scape de duhul tău!” „- De ce vrei să mă alungi? Eu îţi vreau binele şi te slujesc!” „- Cine vei fi fiind, umbra lui Condei sau un altul, chiar om bun de eşti, eu îţi spun să pleci! Să nu te mai văd în preajma mea şi, chiar dacă-ţi par nerecunoscător, chiar dacă nu-ţi răsplătesc binele, să stai departe de mâna mea! Şi de ochii mei! Nu vreau să te mai văd!...”
Pereţii sunt albi, au fost albi, mintea mea îi înnegreşte începând din marginile vederii, mereu mai mult negru, mereu mai puţin alb, până văd doar firul acela de lumină strecurat în toată întunecimea prin crăpătura dintre două scânduri şi, prin locul unde s-a desprins un nod, văd faţa turtită a lui Condei, cu ochii atât de negrii încât albul care-i înconjoară, mă răneşte cu prea marea lui strălucire şi pot, în sfârşit, să-mi închid pleoapele, alungând stafia vie. Doar glasul lui: „- Prostule!... Pentru ce faci asta?”
Aş vrea să nu-l aud, să nu-l mai văd!...
# # #
Înţeleg cu greu ce spune Ofiţerul. Umbla prin lagăr având cu el soldaţii, automatele, căutând ceva ştiut numai de el. Toţi s-au adăpostit, doar câte unul chinuit de cine ştie ce nebunie, mai umblă zevzec. Eu am un rost, duc lui Condei la bucătărie ţigările adunate şi le schimb cu pâine, am mai făcut-o, nu mă văzuse Ofiţerul, dar acum s-a sfârşit! Urlă în limba lui, pricep puţin, soldaţii mă buzunăresc şi arată Ofiţerului ce-au găsit. Explicaţiile nu se leagă, abia pot spune un cuvânt, două, când pumnul mă loveşte. O mână mică, grăsuţă, încleştată cu furia celui slab, o juleşte de oasele feţei mele, ţepoase. Un nevolnic! Se saltă să mă ajungă, gâfâie, ţipă, este ca o potaie ascunsă după gard, lătrând un dulău. Doar un pumn năprasnic cum i-am dat lui Condei!... A fost într-o vară fierbinte… acum o iarnă rece şi albă… se întunecă dinspre marginile vederii, a rămas doar puţină lumină înainte, mereu mai puţină, până ajunge un fir… două noduri sărite din scânduri, prin unul se zăreşte faţa lui Condei turtită, rană însângerată… prin cealaltă gaură chipul înroşit de ger al Ofiţerului… şi pumnii nevolnicului , mereu, până am ridicat pumnul… pumnul… şi lumina s-a pierdut cu totul… s-a stins… bine că s-a stins… nu mai văd!
# # #
E frig, în spate dogoreşte frigul. Ce gând este acesta? Cu siguranţă sunt năucit de durerea-arsură din creştet. Aşa m-au doborât ca pe un bou cu pumnul între coarne! Nu au ei pumnul acesta!... Sunt întins cu faţa în sus, îngheţat, dezbrăcat, aşa m-au târât aici, ştiu locul, aici unde într-o noapte ca asta se moare. Aşa vrea el să mă pedepsească! Chiar dacă mă tem, nu voi muri! „- Lixandre, eşti viu?” E vocea lui Condei, iarăşi el, mereu lângă mine, ocrotindu-mă, parcă i-aş fi fost încredinţat. Este totdeauna lângă mine ca să-mi aduc aminte, să nu uit cumva… „- Lixandre, doar nu te-au doborât!?” „- Nu.” „- Vino mai aproape!” Carcera era o baracă din scânduri, fără geamuri la ferestre, doar zăbrele. „- Să nu mori, Lixandre!” De unde voi lua căldura pentru a supravieţui acestei nopţi? „- Aşteaptă-mă lângă fereastră.” Eram lângă una dintre ele, văd cerul sticlos, puzderie de stele… O umbră îl şterge pentru o clipă, apoi zgomotul lucrului căzut la pământ. „- Ţi-am aruncat haine. Vino la peretele din spate!” Chiar dacă mă arde în creştet, nu voi muri. S-ar putea să rămân schilodit sau beteag de ceva, de încă ceva… Prin crăpătura dintre două scânduri se vede cerul luminat de o lună ascunsă, iar prin golul unui nod sărit ochiul negru al lui Condei, unul singur nu faţa întreagă. Am să-ţi dau supă fierbinte, mă auzi, Lixandre? Prin gaura asta am să bag un jghiab de tablă, să pui gura la el şi să înghiţi, să nu te opreşti, altfel ai să mori!” Lichidul călduţ apoi fierbinte se scurge odată cu vorbele lui Condei: „- Cu santinela a fost uşor, e un băiat din neamul nostru ajuns din eroare cu ei, i-am spus eu cum să scape, ce să facă, dar se teme, îl priveşte, e viaţa lui. Din partea Ofiţerului vine primejdia, nu credeam că vei scăpa… dar nu s-a îndurat de tine… cine ştie la ce s-o fi gândit el… tu nici măcar n-ai auzit de astea… Ce-o fi vrând el de la tine văzându-te aşa de puternic? L-am prevenit că la noi ţăranii au pumnul greu şi să nu te pună la încercare! Să munceşti, atâta ştii…Şi el vrea să te folosească într-un fel… Toţi poftim la ceva ce nu este al nostru, profităm de slăbiciunile cuiva… Aşa şi cu hoţul acela al tău… Poate nu mai avea cu ce plăti maiorului locul, adică acolo unde ar vrea el să facă o spargere, să mai ia de la câte unul care strânsese peste măsură… Şi dacă nu mai avea el cu ce plăti, s-a gândit la un bou… Atunci s-a întâmplat de a dat peste tine şi cât o fi fost el de priceput în toate, nu avea cum să treacă peste voinţa ta. A înţeles el asta, dar nu mai putea da înapoi, sunt oameni care nu se dau în lături nici de la cele mai neiertătoare rele. Aşa este pe lumea asta, Lixandre.”
Frigul pare mai aspru, supa fierbinte nu ajută, degetele mi-au îngheţat lipite de jghiab, mai puţin buricele care zvâcnesc. Dacă închid ochii, văd iarăşi lanul de grâu unduind… Dacă-i deschid, văd ochiul negru al lui Condei… Să mi se şteargă ochii de vederea lui! Să se întunece mintea care nu vrea să uite!... Cum să alung umbrele? Să nu mai văd!...
„- Te-ai încălzit, Lixandre? Asta-i tot ce-am putut aduce, îţi va ţine până mâine dimineaţă, numai să nu adormi! Cum ai închis pleoapele şi te laşi pradă căldurii potrivite somnului, gata, eşti ca şi mort! Ai dus cu tine ani de război şi peste toate câte au fost, ai trecut şi prin încercarea aceea care te-a smucit din rosturile tale de om simplu… Şi câţi şi-or fi lăsat leşul în faţa lui?... Coţcari de cotineţe, negustori slinoşi îngrăşaţi de prea puţină temere, ţigani fără ruşine… jandarmi ambiţioşi, călători neînvăţaţi cu pierderea, codoaşe care stricau preţurile şi câţi alţii care au vrut să-i fie lui mai deştepţi… Şi a dat peste tine şi n-a crezut că poţi să lupţi atât de aspru pentru un bou care nu era al tău. Aici o fi greşit el!...”
„- … sunt convins de ceea ce vă spun, căci băieţii ăştia nu au minte mai multă decât boii pe care îi mână la plug, alături de care se înjugă pe ţărâna aceea untoasă, atât văd ei înainte, domnule Ofiţer, capătul ogorului unde trebuie să ajungă şi de unde se întorc la acelaşi jug. Aşa şi cu războiul… de unde vreţi să ştie el ce se întâmplă în lume? Nu-i treaba lui… E păcat să-l împuşcaţi dacă n-a murit până acum în carceră, e trecut de miezul nopţii şi e ger… poate îl iertaţi… Îl trimiteţi la mină, la cărbuni, nu apucă sfârşitul războiului… săpând galerii fără lumină, o viaţă întreagă în întuneric! Eu, în schimb, domnule Ofiţer, cunosc atâtea despre lumea asta!...”
# # #
Lixandru trăieşte, orb, în satul Odaia Banului. Despre Geo Măcrineanu nimeni n-a mai auzit vreodată.
1988.
-->
Comentarii
Mulţumesc D.nei Gabriela şi Dlor Ion Muntean şi Lucian Ioniţă pentru lectură şi apreciere.
Mulţumesc, Dna Emilia, pentru lectură şi comentariu!
Am lecturat cu plăcere!