Arată-mi drumul, iubite

 

Tot mai departe rătăceşti,

tot mai aprope tăcerea ta cade,

a existenţei mele răscolire.

Un gând nerostit se sparge,

eres în unda de cleştar.

Voit a fost că tu să fii

o ultimă dezlegare

când spinii germinau

pe tălpile căutărilor.

Pygmalion, mi-am plămădit iubirea

din mine şi din tine,

 înainte că soarele eternităţii

să-mi asculte cuvintele sigilate

într-un ochi de timp.

Câte clipe nebune foşnesc

la frângere de drum

când trupul chemat de corbi,

îşi seamănă risipirea!

Vânătorii ai luminii

ne întoarcem acasă…

Arată-mi drumul, iubite,

sufletul înnoptat de îndoieli

străluminează-l!

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Comentarii

Acest răspuns a fost șters.
Mai Mult…
-->