Cum oamenii se-amestecă-n popoare
Și-n norme noi viața lor o schimbă,
O nouă davă apăru sub soare –
Dar vechii daci vorbesc o altă limbă...
Cândva măreață, Sarmisegetuza
E astăzi doar o piatră sub călcâi,
Sub care șerpi giganți ai lui Meduza
Își caută de veacuri căpătâi.
Târgoviștea în jurul ei adună
Din codrii cei întunecați norod;
Asupra lor se-nalță-n clar de Lună,
Din negură, întâiul voievod.
Și, cum se-așază rând pe rând cu toate
În pace și iubire să trăiască,
Cetăți, orașe, târguri și cnezate
S-au înfrățit în Țara Românească.
Cu pagină de Biblie în mână
Și crucea fiind lege peste legi,
El într-un singur grai pe toți adună:
Rumâni, cumani, gepizi și pecenegi.
Dar, cum se-ntâmplă-n noaptea cea târzie
Neliniștea să toarne-n somn venin,
S-a dus și domnitorul în pustie
Să înțeleagă propriul lui destin.
În valea stearpă Negru-vodă zace
Îngenunchiat cu ochii la pământ
Și cheamă îngerii să îl îmbrace
Cu roba cuvenită celui sfânt.
— Cuvântul Tău l-am predicat, Părinte,
Atâtor neamuri ce mi se supun,
Că până și aceia fără minte
O știu că Tu ești Unul și ești Bun!
În semn că Tu le stăpânești pe toate
Și dintre toți pe mine m-ai ales,
În astă vale voi clădi cetate
Să-Ți întărească numele ceresc!
Poporul meu va crește între ziduri,
Hrănit cu sevele Preasfintei Legi,
Cu Biblia el va deschide drumuri
Pe care vor umbla și robi, și regi!
De-i lucru sfânt, Te rog s-aprinzi făclie
Din aur pe coroana ce o port,
Iar eu voi ști că vocea-Ți este vie,
Stăpână peste universul tot!
Te va cânta o-ntreagă națiune
Și lumea toată Ți se va-nchina,
Din granițele Asiei străbune
Și până în Apus Te-or lăuda!
Privirea către ceruri îi răsare
Și tot atât de repede-i apune.
Lovit de îndoieli istovitoare,
Ca încurcat începe vodă-a spune:
— De nu voiești această ctitorie,
Atunci, mărite Doamne, eu Îți cer
Să mă îmbraci cu rază argintie
Și să mă lași un simplu efemer...
Voi renunța la tron și la palate,
La straiele domnești ce port acum;
Umil voi fi ca neamurile toate,
Egal cu toți ce azi mi se supun!
Din ceruri, însă, niciun semn nu vine,
Nici rază de la stele și nici vânt.
Dar vodă a rămas în rugăciune,
Cu fruntea spijinită de pământ.
Rugându-se, își înfundase fața,
Ca orice osândit, în mărăcini.
Simțea din brațe cum îi curge viața,
Încununându-l cu un nimb de spini.
Cumplita sete se usca pe buze
Și foamea în stomac se zvârcolea,
În minte gânduri se stingeau confuze
Și moartea îl pândea din iarba rea.
În post și în smerenie trecură,
Ca într-o clipă, patruzeci de nopți.
Pe vodă l-a cuprins tremurătură
Ca frigul din tărâmul celor morți.
Oceane de-ntuneric și lumină
Se abăteau pe trupul solitar,
Iar sufletul privea o stea divină
Cu un picior pe celălalt hotar.
-->
Comentarii
Felicitari!