Acum răcoarea nopții se retrage
Și firul ierbii prinde a mișca.
Izvorul depășește maluri large,
Iar apa se-nfioară-n matca sa.
Din beznă, ca prin farmec se ivește
Argessis călărind pe vântul lin.
Prin plete Negru-vodă îl privește,
Simțind parfum de izmă și pelin.
Argessis poartă straie de lumină,
Încins la brâu cu șarpe din argint.
Pe umeri plete negre îi anină,
Cununi de stele tâmplele-i cuprind.
Cu glasul sugrumat de-o rece teamă,
Șoptește Negru-vodă: — Sfântul meu,
Mărite Doamne, sufletu-mi Te cheamă
În laude, căci Tu ești Dumnezeu!
Argessis lângă vodă vine-aproape
Și-l roagă din genunchi să se ridice.
Cristale mici i se răsfrâng sub pleoape,
Cu vocea tremurândă el îi zice:
— Zadarnic aștepta-vei viața toată
Un semn de la stăpânul tău divin;
El n-are să se-arate niciodată
Să-ți spună care e al tău destin.
Alege-ți tu oricare din religii
Și pentru altele vei fi păgân.
Dar mai presus de norme, sacrificii,
Pe soarta ta ești singurul stăpân!
Povestea ta începe mult departe,
La Retezat, la Omu și Bucegi,
O lume care nu cunoaște moarte
Și ce cuprinde cerurile-ntregi!
Comoara ei se-afundă în adâncuri,
În așteptarea unui ceas divin,
Când iar va străluci peste pământuri,
Chemând din rai un cântec cristalin!
Aici au coborât din cer străbunii,
Titani care vorbeau o limbă priscă,
Ce au cuprins cunoașterile lumii
În pagini care chiar și astăzi mișcă!
Sub aripa lui Phoenix cea curată
Ei renășteau în șapte generații,
Purtând în mână zvastica buclată,
Simbol al celor mai alese nații!
Din ei s-au ridicat, puternici, burii,
Unind într-o credință daco-geți,
Pe care și părintele culturii
I-a pus între aleșii exegeți!
Pe galaxie construiau cetate,
În frunte de Zamolxis însemnați;
Între acele ziduri nestemate
Sub Deceneu cel Mare vă nășteați!
Voi ați cuprins luminile minunii
În taina sfântă-a lui Mattar și Om
Și unici v-ați făcut în văzul lumii,
Aleși de înțeleptul Kogaion!
Aveați cunoașterea și nemurirea
Și-o dragoste de semeni nesfârșită;
Trăiați în sărbătoare fericirea
În câmpi și munți, în marea infinită!
Din dragoste sublimă pentru oameni,
Ați împărțit și cerul și Pământul;
Ori azi pe toți cu ura îi asameni,
Căci ea, trufia, și-a rostit cuvântul.
Voi ați căzut în luptă mișelească,
În poala munților v-ați risipit,
Lăsând de veacuri să vă biciuiască
Aceia ce demult v-au cotropit.
De-atunci purtați pe umeri nedreptatea
La care regii voștri-s condamnați,
Iar valea plânge-amar singurătatea
În negura părinților uitați.
Ai vrea să afli dacă este bine
Cetate să ridici spre-naltul cer?
Creația va face azi din tine
Un domn nemuritor sau efemer!
În inimă îți porți dumnezeirea
Și ea te face bun, te face drept!
În tine ai să îți găsești menirea
De ești un spirit liber, înțelept!
Păstrând umil privirea aplecată
Sub jugul unor glasuri preoțești,
Tu ai să pierzi lumina cea curată
Și chiar pe dumnezeul care ești!
Ridică-te spre steaua ta divină,
Cutremurând întregul univers
Și scoate pe vecie la lumină
Pe daci, căci ei sunt un popor ales!
Iar din adânc s-or înălța străbunii,
Vor străluci ca astre-n infinit.
Tu Domn ai să te faci asupra lumii,
Un semizeu în veacuri pomenit!
Îndată vodă face pași în spate
Privind în juru-i ca un aiurit,
Veșmintele le sfâșie pe toate
Și pletele își smulge îngrozit.
— Trimisul Tatălui pentru o clipă
Eu din nechibzuință te-am crezut.
Aud cum demonii din hăuri țipă,
Căci tu ești doar un înger decăzut!
Tu ai voit cu vorbe înțelepte,
Satană, să mă ispitești spre iad,
Din mine demonul să se deștepte
Și, tot ca tine, în păcat să cad!
Cetate nu ridic, ci mănăstire
Spre slava Dumnezeului cel sfânt,
Stăpân pe-a cerurilor nesfârșire,
Pe oameni și pe searbădul Pământ!
Atunci în noapte-Argessis se retrage
Și Luna se ascunde după nor.
În codrul părăsit Lupoaica rage
Și puii își trimite la izvor.
Rămas în beznă, vodă iar se roagă
Și semnul crucii-și face tremurând.
Sosi și ceasul ca să se retragă,
Simțindu-se bolnav, slăbit, flămând...
-->
Comentarii