Părintele din mânăstire iese
Ducând lumină celor slabi și mulți,
Rostind evlavios cuvinte-alese
Acestor mizerabili și desculți.
Sărmanii capetele își apleacă
La semnul ce-l arată un aprod
Și, cu privirile-n țărâna seacă,
Ascultă la povestea lui Irod.
Cu murmure de „Doamne miluiește”
Se-ngână toți: copii, bătrâni, femei.
Doar unul spre duhovnic drept privește
Cu ochii-aprinși de tainice scântei.
Era Manole, calfa neîntrecută,
Ce-a ridicat palat pentru boieri.
Din când în când cu patimă sărută
Un văl din zestrea scumpei lui muieri.
Aprodu-i face semn să se închine,
Dar el rămâne drept, de neclintit,
Cu gândul la durerile divine
Pe care Cel Ales le-a pătimit!
Părintele atunci îl recunoaște
Pe-acest zidar ales de domnitor,
Ce va clădi pe amintiri și moaște
Mitropolia Marelui Popor!
Ci pentru el a închinat prelatul
O binecuvântare de la cer,
Căci el va să ridice spre Înaltul
Lăcaș acestui vodă efemer.
Mulțimea pe Manole îl privește
Ca pe un sfânt trimis din rai cu har
Și-n murmure de „Doamne miluiește”
Se strânge să-l sărute pe zidar.
Manole are fața abătută
Și ochii-aprinși de tainice scântei;
Din când în când cu patimă sărută
Un văl din zestrea scumpei lui femei...
Dar, singur într-o lume prea ușoară
Ce-și poartă falnic sărăcia ei,
Manole se aruncă în povară,
În plaiul de smochini, migdali și tei!
Căci, zic legendele, noi suntem unici
Și dintre toți doar unul e ales,
De-aceea ne-adunăm ca niște purici
În jurul unui creator ceresc!
Ori, fără să o știm, din lașitate
Noi ne sfiim a ține fruntea sus,
Gândind că zilele ni-s numărate
În fapta unor genii ca Iisus!
Și astfel, noi împingem înainte,
Din gloata mizerabilă, un om;
Îl trecem peste fapte și cuvinte,
Primindu-l cu mărire, ca pe-un Domn!
Însă, mărunți în propria gândire,
Noi cerem sacrificii de la El;
Durerea ce L-a dus la nemurire
Ne mai lungește traiul cel mizer...
Iar prețul cel mai scump e ignoranța,
Valuta asta neagră ce-o plătim
Să cumpărăm pe mai nimic speranța
Ca-n lumea asta liberi să trăim!
Dar totul se traduce în istorii
Ce nici măcar nu vrem să cercetăm –
De-aceea ne mai rătăcim prin glorii
Pe care în ruine le-aruncăm!
*
Prin valea stearpă Negru-vodă trece,
Coboară malul unui râu în spume
Alături de tovarăși treisprezece:
Manole și zidarii fără nume.
Izvorul fremăta de-nstrăinare
La pașii ce-i făceau prin mărăcini
Acești rătăcitori prin vânt și Soare,
Simțind parfum de izmă și pelin.
Cunună de speranțe poartă domnul
Pe fruntea-i în broboane și în taină,
Că-n orice noapte îi alungă somnul
Un zeu ascuns în lucitoare haină.
Sub arșița de Soare, tot mai vie
Îi pare că răsună în urechi
Ecoul unui glas din veșnicie
Venind din grota lumilor străvechi.
Și iată că în drum li se arată
Un biet păstor la umbra unui pom,
Cântând din fluier și din frunză lată
Durerea care l-a cuprins pe om.
Pe dealul depărtat și în verdeață
Mioare pasc prin ierburi dulci și bune,
Cu capete plecate greu în față,
De parcă ar fi stat în rugăciune.
Între mioare, piatra sfintei Dochii
Se-nalță abătută și neclară,
Iar printre ierburi pietre cască ochii,
Surate ce le-au fost odinioară.
Când vodă se apropie de ele,
Mioarele se smulg din amorțire,
Se-ascund după tufișuri și nuiele
Lăsând pe Dochia în părăsire.
Păstorul se oprește din cântare
Și fluierul sub talpă i se frânge,
Lui vodă i se-aruncă la picioare
Cu inima supusă, care plânge.
— Păstor doinaș, îi spune domnitorul,
Pe Argeș ai umblat în sus și-n jos,
Dar unde ți-a călcat ades piciorul
Vazut-ai tu un loc întunecos?
Acolo zac de veacuri în uitare
Ruine ce se scaldă-n dor pustiu.
În jurul lor se cuibăresc fiare
Și care noaptea urlă a morțiu.
— Văzut-am, Doamne, zidurile-acele!
Se spune că acolo templu-a fost,
Ce, sub mărirea unor veacuri grele,
S-au risipit la talpa lui Hristos!
Când zidul se arată parcă-n boală
Și pietrele-i se văd în luminiș,
Jivinele din hăuri se răscoală
Și se reped la verde aluniș.
Când noaptea se coboară peste ele,
În raza Lunii latră lupi și câni,
Iar bezna se arată prin zăbrele
De tremură și cerul în țâțâni!
— Arată-mi! spune vesel voievodul,
Căci eu, un domn ales de Dumnezeu,
Am să clădesc prin întuneric podul
Ce duce la lumină neamul meu!
Cu sufletul cuprins de-amărăciune,
Ridică ciobănașul fluier rupt
Și glasu-i zguduit de spaimă spune:
— Măria ta l-a depășit demult!
La matca râului vi se arată
Ruinele ascunse în grindiș -
Ori, de aveți o inimă curată,
Le veți găsi la verde aluniș!
Mâhnit, se-abate vodă, fără-a spune
O vorbă, de la bietul ciobănaș.
Păstorul se așază-n rugăciune
La umbra pomului, din nou doinaș.
Mioarele se strâng de după dealuri
La umbra deasă a bătrânei Dochii.
Sub vânturi ierburile joacă-n valuri,
Prin ele alte pietre cască ochii.
Și, cum se-ntoarce-n cale domnitorul
Spre vale cu tovarăși treisprezece,
Ajunge iar acolo-unde izvorul
Spre Istru ape limpezi își petrece.
Văzu ruine care altădată
Au fost bogată și măreață davă.
El lui Manole locul îi arată,
Zicând cu vocea plină de otravă:
— Aici să mi se-nalțe mânăstire,
Pe malul astor blestemate ape;
Ruinele ce zac în putrezire
Pe veșnicie fie îngropate!
Căci demonii ce urlă printre ele
Pieri-vor sub a timpului uitare,
Iar pe cupola mânăstirii mele
Lumina-mi va luci nemuritoare!
Siliți-vă să-mi faceți ctitorie
Așa cum nu s-a pomenit o altă
Și numele-mi în veci știut să fie,
Cântat de toți cum nu fu niciodată!
De-ați săvârși această împlinire,
Atunci cu toți primi-veți mari averi,
Putere și eternă pomenire,
La curtea mea veți fi numiți boieri!
Ori, dacă mâna voastră nu-i prea bună
Această mânăstire a-mi zidi,
Atunci voi porunci pe toți să pună
La temelie, îngropați de vii!
Iar glasul îi răsună peste dealuri,
Se-aude în Ceahlău și mai departe,
Izvoare se cutremură în valuri,
Câmpiile se zdruncină de moarte.
Și peste lume a pornit furtună.
Argessis se ridică din adâncuri...
Înspăimântat că doina nu mai sună,
Cu groază a privit peste pământuri.
Ca vântul, domnitorul se întoarce
La preotul mai mare-ntre părinți,
Vestind că vine ceasul să se-mbrace
Cu roba cuvenită celor sfinți.
Duhovnicul aprinde lumânare
La talpa răstignitului Hristos
Și-nchină o aleasă cuvântare
Lui Radu Negru, domnul curajos.
-->
Comentarii