Zidarii sapă gropi de temelie,
Manole trage sfori peste ruine,
Iar toți fac funii din răchită vie
Și scripeții încep să îi anine.
Peste ruine, cărămizi gigante
Încep să se așeze rând pe rând
Și temelii lucesc ca diamante
Pe fața înnegritului Pământ.
Înfrigurat, izvorul se-nvolbură
Părând a fierbe-n soarele-arzător;
Pe mal, zidarii sorb câte o gură
Și, odihniți, se-ntorc la munca lor.
Cu fiecare ceas se-nalță ziduri
Sub mâinile acestor semizei –
Manole, însă, e pierdut în gânduri,
Cu ochi lucind de tainice scântei...
Iar, când se lasă noaptea cea târzie,
Zidarii cad pe spate, osteniți;
Prin nori se-arată Luna argintie
Privind asupra celor adormiți.
Sub raza ei, Argessis se ridică
Din volbura izvorului în spume,
Într-o suflare zidurile strică
Să scoată de sub ele vechi ruine.
Gigante cărămizi se surpă toate
Și pier ca praful risipit de vânt,
Ruinele lucesc ca diamante
Pe fața înnegritului Pământ.
Când zeul iar în matcă se așază
Și volbura se-oprește în izvor,
Își trage Luna ultima ei rază
Și se ascunde tainic după nor.
Zidarii se trezesc din amorțire
În mângâierea dimineții reci,
Dar toți privesc cu groază în simțire
Ruinele din veacurile veci...
Manole îi îndeamnă la tărie,
Lucrarea să o ia de la-nceput;
Din nou pun piatră pentru temelie
S-o vadă domnitorul cel temut.
Din nou peste pământuri noaptea vine,
Zidarii cad pe spate, osteniți,
Își scoate Luna razele senine
Privind asupra celor adormiți.
Argessis iar din matcă se ridică
În mângâierea vânturilor reci,
Dintr-o suflare zidurile strică
Și iar se văd ruinele străvechi.
Asupra lumii cade dimineața
Și soarele se-arată în ocol –
Manole spre ruine-și pleacă fața,
Simțindu-și sufletul lovit și gol...
Zadarnic căuta să înțeleagă
Misterele și să le dea un rost,
Căci ziduri înălțate ziua-ntreagă
În noapte pier de parcă n-ar fi fost!
Așa trecură zile împreună,
Când vodă se arată printre ei;
Cuprins de furie oarbă și nebună,
Răcnește: — Voi sunteți zidarii mei?!
În valea asta rea și-ntunecată,
Cu toți de veacuri oropsiți suntem!
Eu vreau să sting acum ori niciodată
Acest îndelungat și crunt blestem!
Ori, dacă mâna voastră nu-i prea bună
Această mânăstire a-mi zidi,
Atunci voi porunci pe toți să pună
Între ruine, îngropați de vii!
Voi căuta în alte părți din lume
Zidari mai meșteri și mai străluciți!
De sunteți vrednici voi de aste nume,
O dată veți putea să-mi dovediți!
Când vodă se întoarce la cetate,
Zidarii se cutremură lucrând.
Manole, însă, se lungi pe spate,
Cu ochii tulburați de-un tainic gând.
Ca într-o șoaptă, către calfe zice:
— Noi cei mai iscusiți zidari suntem!
Dar mânăstirea n-o să se ridice,
Căci valea asta poartă un blestem!
Ruinele au fost cândva cetate,
Măreață ctitorie de la zei –
Zadarnic vrem atâtea ziduri `nalte
Să punem peste amintirea ei!
Aici au ridicat mărețe dave
Copii ai lui Neptun, născuți în cer;
Lui Venus închinau de prin otave
Coroană ca pe-un tainic juvaer!
Poate că din abisuri, iar, străbunii
Ne cheamă să-mplinim un vis etern,
Iluminați sub strălucirea Lunii
Să dezgropăm acest pelasgic semn!
Ori, dacă azi e zi de sărbătoare,
Duminică, hai! să ne odihnim,
Să prețuim lumina de la Soare
Și creatorul lumii să-L slăvim!
La noapte, veți cădea-n a Lunii mreajă
Aproape de izvor, acolo,-n vad.
Dar eu la căpătâi voi sta de strajă,
Să aflu de ce zidurile cad!
Manole cu încredere privește
Spre calfele mirate și prostite –
Cuvântul lui în frunte se-adâncește
Și ridurile toate-s împietrite.
*
Când vine noaptea, calfele se lasă
În liniște să cadă adormiți,
Iar astrele încep pe cer să iasă
Lucind asupra câmpilor stârpiți.
Manole între ziduri se ascunde,
Ca un străjer de multe încercat
Și vede Luna cum încet pătrunde
În locul cel pustiu și blestemat.
Sub raza ei, Argessis se înalță
În straie de lumină și argint,
Pe meșter îl privește drept în față
Cu ochii lui ca jarul scânteind.
Manole se arată la lumină
Voind să se arunce în genunchi,
Dar se împiedică de-o rădăcină,
Proptit la umbra unui falnic trunchi.
Suflarea lui Argessis răspândește
Asupra zidurilor vifori reci;
Sub ea lucrarea toată se strivește
La umbrele ruinelor de veci.
Sub raza Lunii, davele se-arată
În ochii lui Manole ca întregi,
Cetatea lui Zamolxis ce-altădată
Slujit-a unor zei, părinți de regi.
Vedea cum Sarmis, Iștar, Argedava
În svastica lui Phoenix fac un cerc,
La Aegyssus, Callatis, Sucidava,
Fărâmi de infinituri ce se șterg;
Bucegii aplecați de-nțelepciune
Sub raza lui Uranus și Atlas;
Pangaea ridicată din genune
Spre laptele străbunei Panthalasse!
Iar peste începuturi? Întuneric...
Doar șoapta universului, străin,
De-un cosmos ancestral și luciferic
Ne roagă tainic să ne amintim...
Zeița, mamă peste constelații
Și galaxii, ne-a botezat: Pământ!
Din El noi răsărim în generații
Și-n el ne-ntoarcem fără de cuvânt!
Acolo a văzut Manole calea,
Misterul omului a înțeles!
Argessis binecuvântează valea
Încununând-o cu un nimb ceresc.
Cămașa lui de-argint și de lumină
Se-așază pe păduri și pe câmpii,
Iar, astfel, inspirația divină
Coboară-n inimile celor vii.
Trezit din somn în zorii dimineții,
Manole îl văzu pe domnitor –
În jurul lui, prelații, catiheții
Așteaptă într-un fel întrebător.
Manole tace, mut ca de uimire,
Când toți ceilalți așteaptă un cuvânt.
O calfă, visătoare la mărire,
Șoptește către vodă: — Doamne sfânt,
Manole vru în noapte să păzească
La căpătâiul nostru când dormim.
La fel ca el, dorința Ta domnească
Dorim cu strășnicie să-mplinim!
Noi, dedicați zidari Măriei Vostre,
De strajă în câmpie-am vrut să stăm
Și vorbe azvârlite-n zări albastre
Din visul lui Manole s-ascultăm!
Și, astfel, toți aflarăm într-o minte
Misterul astor ziduri care cad,
Căci meșterul rostit-a-n somn cuvinte
Ce încă se aud prin negrul vad!
În visul lui arhangheli se arată
Să ne-amintească tot ce am uitat:
Sacrificând o inimă curată
De soață, vom clădi un zid înalt!
Cutremurat de aste vorbe sumbre,
Duhovnicul rostește către ei:
— Noi toți în viață suntem simple umbre,
Cenușă, praf și fum, copiii mei!
E drept că, spre a lumii răspândire,
La rădăcina vieții zac femei –
Femeia însă-i rost de risipire,
Iar noi stârpi-vom seminția ei!
Femeia-i sacrificiul ce se cere
La temelia astei mânăstiri –
Mireasă, soră, soață ori muiere,
Cu prunc în pântec, ne vor fi martiri!
Și, dacă asta Dumnezeu pretinde,
Noi nu putem decât să ne-nchinăm
În slava celor veșnice și sfinte,
Dorința-I să-mplinim, s-o lăudăm!
Manole însă un cuvânt nu spune,
Uimit de toate câte-a auzit.
Doar voievodul, pus în rugăciune,
Șoptește sec, nerăbdător, mâhnit:
— Zidar Manole, tu ești calfă-aleasă
Și pari că niciodată nu ne-asculți!
În îndoiala-mi crudă și spinoasă
Tu, unul, taci, dar ei vorbesc și-s mulți!
Tăcerea ta e semn de-nțelepciune,
De-aceea, peste toate, eu decid
Femeia regăsită din genune
S-acopere trecutul insipid!
Din fapta voastră are să se-arate
Progres, înțelepciune, veșnicie!
Cetăți, orașe, târguri și cnezate
Loiale vouă toate-au să vă fie!
Îndepliniți mărețul sacrificiu,
Așa cum cere Sfântul Dumnezeu,
Iar voi veți fi stăpâni pe legi, pe viciu
Și patimă – aveți cuvântul meu!
Când vodă și prelații lui plecară,
Lăsând zidarii-n visul lor sublim,
Maeștrii într-un singur glas jurară:
— Măreață mânăstire să zidim!
Vom împlini ce Dumnezeu ne cere,
Averi ne-om cântări în cărămizi;
Născuți din oameni, vom avea putere
Asupra ăstor semeni insipizi!
Să ne jurăm ca cea dintâi femeie,
Ce-n zori de mâine se va arăta,
Blestemului de veci să fie cheie –
La temelia Domnului să stea!
Zidarii încheiară legământul
Mușcând din pâine și sorbind din vin.
Retras, Manole a cuprins Pământul
În ochii plini de lacrimi și venin...
Din matca lui, Argessis nu se-arată...
Pământul se afundă-n asfințit...
Cu gândul la mireasa-i adorată,
Maestrul sub un măr a adormit...
În visul lui, pe urmele Miresei
Balauri se avântă în pustii;
Câțiva neghiobi se-adună-n jurul mesei
Să joace zarul zilei ce-a veni...
Din marea cea murdară se înalță,
Cu șapte coarne, fiara fioroasă:
Privindu-și puii din pământ în față,
Pe toți îi cheamă în tăcere-acasă!
Trezit din vis, Manole vrea să lege
Ocean de mal și munții de pustiu.
Dar, părăsit de lume, înțelege
Că pentru oameni este prea târziu...
-->
Comentarii