Cutremurat de-o sumbră presimțire,
Manole prinde gardul de nuiele,
Se-nalță să cuprindă în privire
Câmpia depărtată, printre schele.
În zorii dulci și reci ai dimineții,
Parfum de flori se risipește-n vânt,
Natura cântă imnul tinereții
Și mare sărbătoare-i pe Pământ.
Șopârle se arată între pietre,
Medussa-și poartă șerpii la răzor;
Din codri, haitele de vulpi șirete
Aleargă însetate spre izvor.
Sub bolta cerului plutesc cocorii
Și gâzele se zbenguiesc în vânt,
Miorii, zimbrii, cerbii, căpriorii
Prin munți dansează într-un tainic cânt.
În depărtări, sătence coc pe vatră
Colaci și turte-n suc de anason,
Căci vine sărbătoarea neuitată
A mamelor în zodia Leon!
Fecioarele se prind de mâini în horă
Și se învârt în dans amețitor,
Veșmintele sunt stropi de auroră,
Iar dansul este jocul ielelor!
Și între toate, unică se vede
Iubita Ana pe cărări pustii;
Manole o privește și nu crede
Că ea e prima care va veni.
Căci scumpa lui soție poartă-n spate
Desagă cu merinde și cu vin –
E floarea câmpului, mai dulce-n toate,
O rază de la Soarele Divin.
Dar lui Manole inima-i zvâcnește
De frică și de groază, și amar;
Cu ochii către râu atunci răcnește:
— Te rog să faci între câmpii hotar!
Argessis rupe munți, răstoarnă dealuri
Și pe cărări depune glod și scrum;
Pietriș, nisip și cioburi cad în valuri,
Dar Ana nu se-abate de la drum.
Manole strigă: — Dă-mi te rog o ploaie
Să curgă peste cer și peste vale,
Să crească uriașele șuvoaie
Și soțioara s-o întoarcă-n cale!
Argessis se îndură și adună
Sub cer imenșii nori întunecați;
Prin ploi și spume fulgerele tună
Și codrii se apleacă despuiați.
Plutea pe ape Ana, credincioasă,
De val și ploi purtată mai aproape.
Atunci Manole în genunchi se lasă,
Urlând cu disperarea prinsă-n pleoape:
— Te rog s-aduci furtună peste lume,
Păduri și munți s-arunci peste cărări
Și suflă tu cu vântul din genune,
Iubita să-mi întoarcă-n depărtări!
Argessis, într-o singură suflare,
Aruncă brazi și paltini peste drum.
Dar Ana, cu desaga în spinare,
Înainta prin ape, glod și fum.
Cu ochii spre bărbatul ei de-o viață,
Se-mpiedica la fiecare pas,
Se ridica senină și semeață
Gândind la drumul scurt ce-a mai rămas.
Amar de ea, la soțul drag ajunge;
Furtuna se oprește deodată.
Manole o sărută, însă plânge,
Căci Ea, frumoasa, este condamnată...
Zidarii o privesc cu încântare
Și fericiți c-o văd ei se arată;
C-un colț de ochi privesc în depărtare
La soațele ce ard colaci pe vatră.
Căci, când Manole odihnea în noapte
În leagănul de vis și de lumină,
Zidarii au trimis acasă șoapte
Femeile în zori să nu mai vină.
Mai marele-ntre ucenici grăiește:
— Manole, ne-am jurat unui cuvânt!
Deci, nu uita că azi se împlinește,
Prin jertfa noastră, idealul sfânt!
Turbat, Maestrul își sărută soața,
Cu ochii plini de lacrimi albăstrii,
Dar nu cutează să-și arate fața,
Căci el o va zidi în temelii.
Zidarii toți așteaptă-n încordare
Ca jertfa să se ducă la sfârșit.
Părea că îl aud din depărtare
Răcnind pe voievodul cel cumplit.
Manole își sui pe schele soața,
O așeză la zid neisprăvit
Și, neputând să își ridice fața,
Cu voce-nșelătoare a grăit:
— Rămâi, mândruță scumpă, nemișcată
Și nu te speria, căci noi glumim
Ca-n zi de sărbătoare luminată,
Sub bolta lui Hristos să te zidim!
Frumoasa Ana se-ncredea-n cuvinte
Și, veselă, cu soțul ei râdea,
Dar meșterul scuipa năduf fierbinte
Și zidul de clădit se apuca.
Râdea la fiecare cărămidă
Femeia cea naivă și distrată
Și nu se-ngrijora de-a fi zidită
Sub bolta asta binecuvântată.
Se-nalță piatra peste gleznișoare
Si rece o apasă pe genunchi,
Iar Ana, prinsă pân` la pulpișoare,
Simțea durerea-n fiece rărunchi.
— Bărbate scump, ajungă-ți dar de șagă,
Căci gluma este plină de venin.
Mai bine tu poftește la desagă,
La bunele bucate și la vin.
Dar meșterul tăcea cu nepăsare,
Lucrând la zidul ce se înălța
Pe coaste, până sus la țâțișoare,
Când Ana văita și implora:
— Manole dragă, zidul rău mă strânge;
Ajunge gluma, nu pot să respir!
Mă doare pieptul rău, de mi se frânge
Și-mi strigă-n pântec plânsul de copil!
Zidarul ar fi vrut să se oprească
Și opera s-o lase-abandonată,
Să-nece-n râu porunca cea domnească
Și să-și salveze soața blestemată.
Dar se-apuca din nou, fără oprire,
Ofta și de durere iar plângea.
S-a terminat întreaga lui zidire,
Iar scumpa Ana nu se mai vedea.
Din spatele peretelui de piatră
Se-aude glasul soaței condamnate:
— Manole, gluma ta a fost deșartă!
Mă sting și sufletu-mi cu greu se zbate.
Apoi Manole urlă de durere,
Uneltele azvârle către cer,
Iar pruncul nenăscut și-a lui muiere
Icoană se făcură în eter.
Zidarii toți prind garduri de nuiele,
Cu măiestrie lucrul îl termină;
Încet se-nalță printre stâlpi și schele
Măreața mânăstire în lumină.
Iar peste ziduri au vărsat culoare,
Cu arta de la Dumnezeul sfânt:
Apostoli, îngeri, prooroci, fecioare
Privesc dojenitor către Pământ.
*
Trecut-au lunile fierbinți de vară
Și toamna sumbră s-a pierdut în fum.
Spre mânăstire vodă se coboară
Să se închine-n ziua de Crăciun.
Privindu-și ctitoria cea măreață
Lucind sub cerul iernii cenușiu,
Înalță fruntea netedă, semeață,
Strigând precum profetul în pustiu:
— Privește-Ți, Doamne, Casa terminată,
Așa cum Ți-am jurat-o din părinți!
Îmbracă-mă acum ori niciodată
Cu roba cuvenită celor sfinți!
Cu brațele întinse-n depărtare,
Se prosternează vodă în extaz;
Prin plete frigu-i trece ca o boare
Și-n ochi lucesc mărgele de topaz.
Din ceruri, însă, niciun semn nu vine...
Zidarii îl privesc nedumeriți.
Manole e cuprins de-amărăciune,
Cu ochii plini de flăcări și smintiți.
Iar vodă se îmbată de plăcere,
Grăind ca din genuni către zidari:
— Eu am jurat c-am să vă dau avere
De-mi dovediți că sunteți meșteri mari!
Ca voi, constructori nu mai sunt pe lume,
Căci, unici, parcă sunteți semizei –
Dar sunteți oameni, toți aveți un nume
Și, păcătoși ori drepți, sunteți ai mei!
Ori, înainte de-a vă da avere,
Smulgându-vă din jocul cel inept
Al vieții voastre goale și mizere,
Jurați-mi toți cu mâinile pe piept,
Jurați-mi dacă ați putea vreodată
Să-mi faceți mânăstire mai frumoasă,
Măreață ctitorie mai înaltă,
Mai trainică și mult mai luminoasă!
Manole are fața întristată;
Zidarii tac, privindu-l pe furiș.
Mai marele-ntre ucenici se-arată,
Fălindu-se cu umbra-i pe grindiș:
— Măria ta, ca noi nu sunt pe lume
Zidari mai buni, oriunde-ai căuta!
Deși noi suntem calfe fără nume,
Din piatră orișice putem dura!
Iar sub a cerurilor nesfârșire,
Oriunde pe pământuri ai privi,
O și mai luminoasă mânăstire
Putea-vom înălța cât vom trăi!
Îndată vodă face pași în spate
Privind la slujitori ca aiurit,
Cu groază-și smulge pletele-ncurcate
Strigând cu glasu-i sumbru și cumplit:
— Distrugeți schelăriile și scara,
Să nu mai poată coborî în veci
Și, până va să vină primăvara,
Să piară toți în ghiara iernii reci!
Să-nalțe mânăstire mai frumoasă
Eu nu permit acestor sclavi ingrați!
Vai vouă, cei cu inima trufașă,
La moarte-n chinuri sunteți condamnați!
Vă veți mânca de foame câte-o mână,
De lame-ascunse veți cădea uciși,
Iar ultimul din voi ce-o să rămână
Va număra ciolane pe grindiș!
Tristeți amare să vă fie-avere,
Furtunile – cupolă de mormânt,
Să nu aveți în suflete tăcere
Și morți să bântuiți purtați de vânt!
Ostașii se apropie de schele
Tăind cu săbii stâlpii de gorun;
Podine, scări și garduri de nuiele
Se-ngrămădesc la foc și se fac scrum.
Zidarii se cutremură de spaimă,
Înfrigurați sub un gigantic nor.
Manole, însă, n-are nicio teamă,
Privindu-și moartea-n față, zâmbitor!
Mai marele-ntre ucenici privește
La Radu Negru, vodă cel cumplit
Și-atunci de pe acoperiș răcnește:
— Nici astăzi, de Crăciun, n-ai fost cinstit!
Tu ne condamni în ziua cea mai sfântă,
Căci nu poți trece peste-a ta trufie!
Întreaga mânăstire se afundă
În crima ta, din boltă-n temelie!

Comentarii