Aripa sperantei

[Giurgiu Silvia]

Nu a greşit cine a spus că un necaz atrage altul!Nu sunt o fatalistă, dar constat surprinsă cum anumite întâmplări se produc exact conform tiparului.Am intrat într-o nebuloasă opacă,ce pare că nu are nici început, nici sfârşit şi rătăcesc fără ţintă către nicăieri,invocând providenţa să-mi conducă paşii orbi către...undeva.Simt cum mă învăluiesc umbrele neliniştii coborâte din ceaţa minţii obosite de atâta căutare,dar nici un fir de lumină nu străbate prin zidul de nepătruns al destinului.Îmi închid teama într-un colţ prea neîncăpător al inimii şi o ferec cu lacătul şubred al speranţei.Îi aud geamătul sufocat dar o las în seama gândurilor pe care i le trimit în ajutor şi care sper că vor fi destul de convingătoare pentru a o linişti.Aud paşi şovăielnici încurcându-se în norul de incertitudine prin care păşesc şi eu de ceva timp dar nu sunt ai mei.O prezenţă stranie mă însoţeşte,se apropie,mă atinge,apoi îmi impune, pur şi simplu, acceptarea.Mă împotrivesc fără prea mult zel căci ştiu cât de dârză e şi că nu mă pot măsura cu ea în starea de abandon psihic în care mă aflu.Şi ea ştie şi îmi pătrunde în minte ca o buruiană plăcut mirositoare dar invazivă şi perenă.Am recunoscut-o!E Resemnarea,cea care demult pierduse războiul cu mine şi care acum se întorcea implacabilă,să domnească iar pe tronul lăsat vacant de predecesoarea ei,Indoiala!
Confuză şi...resemnată,din ce în ce mai mult,continui să bâjbâi prin nebuloasa mea,lăsând doar instinctul să îmi conducă paşii orbi către o lumina cât de firavă ar fi!Am nevoie să mă pot orienta într-un fel, în acest labirint întunecat din care trebuie să ies într-un final!Fac un apel disperat către Speranţa pe care am lăsat-o de pază la poarta inimii,în care Teama îşi urlă furia,captivă!Nu ştiu dacă pot conta pe ajutorul ei.dar...sper.Aha,dacă sper înseamnă că sosesc întăriri!Trebuie să-mi croiesc cărare prin ,,buruiana"ce-mi împiedică paşii şi cufund mâinile în pletele ei, căutăndu-i rădăcina.Resemnarea îmi înfăşoară degetele avide,şerpuind lipicioasă printre ele,căutând să scape,îmi urcă pe braţe încercând să le secătuiască vigoarea,dar speranţa luptă alături de mine acum şi împreună găsim rădăcina rea pe care o smulgem fără cruţare.Sângele verde îmi arde mâinile,dar am speranţa victoriei care-mi alina durerea.La picioarele mele pulsează în agonie iarba cea rea,tăcerea ciudată se lasă iar peste universul acesta care m-a înghiţit!Teamă nu se mai aude ţipând atât de dezlănţuită.Inima nu mai zvâcneşte sub zvârcolelile ei înnebunite.O pace binecuvântată se aşterne peste sufletul greu încercat şi îmi ridic fruntea către înalt unde intuiesc seninul cerului,iar ochii se străduiesc să perceapă acea rază de lumina ce soseşte,în sfârşit,pe aripile speranţei libere.Drumul e lung, lumina e încă departe,oceanul gri în care înot pare fără margini, dar am zărit sclipirea luminii şi promisiunea albastră a cerului şi mă voi îndrepta către viaţă,pe aripa şovăielnică a Speranţei.

[Ioan Muntean]

[Gabriela-mimi Boroianu]

Superb! Felicitări!

[Veronica Carjeu]

Ce dulce e speranta!

[Agafia Dragan]

Recitit cu multa placere. Felicitari!

[Muntean Ioan blog]

Lecturat cu drag!

[Lilioara Macovei]

Ce frumos ai scris Silvia!

Frământările omenești, pulsează în unii dintre noi peste măsură, dar e bine când o pace binecuvântată se aşterne peste sufletul greu încercat.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]