avatarurile toamnei
am intrat în țara vântului și-a ploii,
aici toamnele vin ca femeile bătrâne la biserică,
potecile verii se-astupă cu amintiri
iar pământul înghite fântânile,
se-aud doar tăceri halucinante,
niciodată singurătatea n-a fost mai mută ca acum,
umblând desculță ca maica domnului prin rai
desfăcând lumea și destupând vremea,
cu miresmele aghiasmei,
punându-ne să dăm câte-o leturghie
pentru moartea frunzelor
și pentru plutirea noastră-n vrăji apocaliptice.
lumile se prezintă-n filigramă,
privind prin ferestre bezmetice scene de circ,
cei naufragiați de bună voie, cei fără velă și busolă
încă mai dorm pe perne de vis.
în visurile lor se rostogolesc veacurile,
văd grădinile toamnei pline de lacrimi,
unde dorm lei regești și triști păuni,
unde zânele se plimbă-n calești,
cu țâțele roșii, luna le plânge-n fereastră
și stelele nopții cad în confetti
în pletele fecioarelor ce dansează ca ielele
în luncile copilăriei,
se lasă amurguri de lacrimi în visele lor,
cad cortine, labirintice coridoare
vin către ei cu oglinzi concave și convexe
schimonoșindu-le chipurile ca-n poveștile cu pinochio,
sau ca-n picturile suprarealiste ale lui enrico baj,
pablo picasso și kandinscky,
unde zâmbetul plăcerii are alt sclipet
îmbălsămat cu marijuana
și unde, sătui de moartea ce le tremură-n mâini,
se dedau la libații ca-n roma lui nero.
ploaia sună pe frunze o melopeie dulce,
vântul pieptenă crengile golașe ale pomilor,
vremea iubirilor noastre s-a pierdut în vara fugară,
aripile zborului s-au topit în bătaia vântului,
totul e gol în inima mea,
un pustiu ancestral ce vine din veac,
și tu ești goală în ochii mei ca visul și ca zarea,
ca plaja pustie ce învăluie trista mare,
ca steaua polară în diminețile albastre,
ca luna peste nisipurile africane,
goală ca un cocor rătăcit pe cerul învolburat.
acum toamna adoarme pe câmp,
rar de tot se aud păsări de noapte cu foșnet de aripi ușoare,
stoluri albe de iluzii nevăzute de nimeni
zboară spre miazănoapte în speranța că acolo vor găsi
oaze de fericire, paradisurile lui dante,
unde lumile cad în extaz,
vino aici femeie sau trimite-mi formele tale singure,
pastelate, rimelate, așa cum le știam,
să ne bucurăm de beția unui anotimp care agonizează,
mâine cine știe dacă vom mai fi,
mâine cine știe dacă vom mai cânta,
mâine cine știe dacă vom mai iubi,
ar trebui ca-n fiecare zi să învățăm viața de la-nceput,
ca pe-o lecție pe care n-o putem reține cu ușurință,
s-o repetăm la infinit până vor muri cuvintele
în cercul de foc al galaxiei gutemberg.
duminică, 14 octombrie 2012
-->
Comentarii