Cândva, în suflet, am avut furtună,
Din el n-a mai ramas nimic acum;
Ardea cuprins de-o dragoste nebună,
Şi focul viu s-a transformat în scrum
Azi mă privesc şi parcă nu sunt eu,
Căci suferinţa iară m-a cuprins,
Iar focul dăruit de Dumnezeu,
Funinginea durerii mi l-a stins...
Tăceri străvechi s-au adunat în mine,
Vreau să cobor cuminte în alt timp...
Sunt singur şi aştept noaptea ce vine,
Să pot păşii-n tăcere spre Olimp!

Comentarii
Frumos poem