Ştiu,
în cel mai adânc colţ
al inimii zilelor mele
se dă o luptă cruntă
între sânge şi frunze.
O continuă luptă cruntă.
Trebuie să se întâmple
şi asta.
Mă întreb uneori cum aş putea
să-mi pun venele
în prelungirea nervurilor lor.
Printre bolovanii ăştia
atât de telurici şi colţuroşi
mă întreb de ce mai scriu poezii.
Cine mai citeşte azi poezii?
Răspunsul mi-a venit
de la frunze, pe sânge:
De-ar muri toţi poeţii chiar,
poeziile s-ar scrie singure
şi singure s-ar citi.
Ştiu,
trebuie să se întâmple
şi asta...
15 iunie 2010
-->
Comentarii
Doamna Gabriela, toată stima! Câtă vreme "ne arde sufletul de Eminescu" mai ştim cine suntem.
Ne scriem versul în doiniri de vânt,
ne plângem anotimpurile sorții,
pe dalbe aripi pline de cuvânt...
Ce suntem noi și ce ne curge-n vine?
E seva sfânt-a unui neam robit,
de ofuri, de cuvânt și de suspine...
urmaș de Eminescu-n dor sfințit.
Ce suntem noi? În clocotiri de sevă
ne arde sufletul de Eminescu plin
și revărsăm în versul plin de vervă
iubirea sfântă în cupa cu venin...