S-a făcut rece afară.
Prin termopanele lui Beni abia se aude şuieratul unui tren ce soseşte în gară.
- E „Foamea” de la Timişoara, îşi informează el cei doi clienţi dintre care unul aproape zilnic, Ilie.
- Ce foame? se miră Ilie.
- E interregio Timişoara-Iaşi, aşa-i spun ceferiştii. De unde i se trage numele, nu ştiu, că fomişti sunt pe tot traseul.
Şi pentru a-i confirma spusele, uşa se deschide şi un bărbat elegant intră cu spatele trăgând după el un geamantan uriaş pe rotile.
E Scarlat. Poziţionează bagajul într-un colţ şi se întoarce radios către cei prezenţi:
- Vă salut, oameni buni! Mi-a fost dor de voi!
- Mie nu! îl contrazice Beni. Iar mi-ai adus cine ştie ce spre tăinuire? De data asta chiar nu te lipeşti, m-ai pierdut de client!
Scarlat ştie cu cine are de-a face şi că lăcomia frizerului bate orice altceva. Drept consecinţă, nu încearcă să-i schimbe decizia, pe moment, aşa că se preface a fi de acord:
- Nu, domnul meu! Stau puţin şi chem un taxi să mă ducă la hotel.
Beni devine atent. La fel şi Ilie. care îl şi atacă fără menajamente:
- Da’ ce, gazda din gară nu-ţi mai prieşte? Ţi-a fătat cumva vaca de îţi permiţi hoteluri.
- Nu chiar, da’ nici nu mă plâng. Nu mai fiţi aşa de răi! V-am adus câte un cadou, în semn de preţuire. Pentru Beni am o trusă extra de frizer, olandeză.
Lui Beni încep a-i sticli ochii. Derbedeu sau nu, Scarlat ştie bine ce face.
- Nu văd nimic! zice Beni.
- Sunt în geamantan. Când mă întorc de la hotel. Nu vreau să te deranjez aici.
Aşteptarea e groaznică pentru oricine, iar pentru Beni e tortură curată. La el, fapta şi banul.
- Lasă, îi zice, de data asta poţi s-o deschizi aici.
Scop atins. Scarlat desface geamantanul stând cu spatele, îl închide la loc şi se răsuceşte spre Beni, întinzându-i un pachet care dispare undeva sub masa de lucru, înainte ca cineva să bage de seamă.
Iritat, Ilie se ia de Scarlat:
- Şi cadoul meu?
- Ce cadou? Aaa! Pentru mata am programat să te cinstesc la crâşmă.
- Măi, banditule, eu nu sunt Beni! îi zice ridicându-se în picioare. Pe mine nu mă îmbârligi cu una cu două. Fugi la crâşmă şi te întorci cu o sticlă de coniac, altfel...
- Calm! zice „banditul”, îndemnândul cu amândouă mâinile să se aşeze. Am plecat şi cât ai zice peşte, mă întorc!
Şi se ţine de cuvânt.
- Domnul e servit! îi zice lui Ilie şi-i dă o sticluţă plată.
- Ce-i asta? îl întreabă Ilie nemulţumit.
- Cadoul promis.
- Fiola asta e cadou?
- Păi, m-am gândit că eu nu beau, nea Beni, nu... şi ţi-am adus numai porţia matale.
- Mă, ai gândit rău! Ce sunt eu pentru tine de mă confunzi cu un prost?
- Cel mai bun prieten a lui Beni... şi al meu.
- Nu sunt prieten cu nici unul din voi. Sunteţi doi escroci. Ce, eu nu ştiu că sunteţi mână în mână şi belitul ăsta de frizer se preface că n-are nici o treabă cu tine?
- Ăă... Ă! Ce vrei nea Ilie de la noi? Suntem oameni care încercăm să ne descurcăm. Dacă mata nu erai aici, se rezolva repede. Spune şi mata, unde să târâi mortul ăla după mine? Mai întâi trebuie să mă duc până în bazar, să văd unde plasez marfa. Nu-i aşa, maestre, că pot să-l las aici?
- Lasă-l, deşteptule! Dispari!
Scarlat se învârte se suceşte prin bazar, dar nu-i ies ploile deloc. Îl prinde noaptea. Unde să se ducă. Beni nu deschide noaptea nici mort. E în treabă cu el, dar numai la lumina zilei.
Altundeva?
Prin buzunare mai are câţiva lei. Ia o sticlă de vin şi se duce la Saveta. Biata femeie ce să facă? Îl adăposteşte, dar el e şi mofturos, nu poate dormi în frig.
- Caută-ţi altă gazdă, băiete! Eu cu atât pot să te ajut, îi zice femeia.
.„Asta în nici un caz!” îşi zice.
Perspectiva iernii de afară îi stimulează creierul şi îşi aminteşte de depozitul de cărbuni de la centrala termică din gară, depozit din care a mai aprovizionat cartierul. Până la urmă, tot gara e salvarea lui.
- Rezolv eu, dacă-mi dai un sac, îi zice gazdei.
Saveta se execută de urgenţă. Ştie şi ea, ca de altfel tot cartierul, cine-i Scarlat şi ce-i poate pielea.
Ziua următoare, vineri.
Regula casei instituită de Maricica lui Ilie, fasole.
- Măi femeie! se răzvrăteşte Ilie. În fiecare vineri faci fasole din care mâncăm până luni, mai rămân marţi, miercuri şi joi, după care o iei de la început.
- Şi ce, nu e bine? Ai 90 de Kg.
- Şi ce, am 1,80 de metri, exact cât trebuie!
- Da, dar ai şi 67 de ani. Vrei colesterol şi un atac de cord?
- Ce-i ăla?
- Tu care le ştii pe toate, nu ştii ce-i ăsta? Nici nu trebuie să ştii. După cc ai să mori, ai să afli toate secretele lumii.
- Tu eşti bolnavă, femeie!
- Eu? Tu eşti! Îţi pui burta la cale şi vira la Beni, iar eu stau singură ca proasta toată ziua.
- Bine, dă-mi fasolea aia! potoleşte el furtuna ce se ivea la orizont.
Cu sufletul împăcat, Ilie coteşte spre Beni.
În faţa frizeriei, doi indivizi se binoclează prin fereastră către interior. Sunt Costea şi Scarlat, el ar fi al treilea. Atelierul închis. Un steag negru în bernă atârnă la colţul casei.
- O fi murit Beni? întreabă Ilie.
- De unde să ştim? Aseară era bine! zice Scarlat.
O femeie în doliu deschide şi se răţoieşte la ei:
- Ce vreţi?
- Beni?
- Beni s-a mutat la capelă.
- Nu se poate!
- Ba se poate. A mierlit-o azi-noapte la spital şi s-a dus acolo unde trebuie. Eu nu vreau mortăciuni în casă.
- De ce a murit?
- Ce contează de ce a mielit-o! Important e că i-a venit rândul şi s-a dus să semneze condica. De data asta nu l-a mai iertat „Şeful de Sus”.
Le trânteşte uşa în nas şi se retrage.
- Na, Beni, cine mai foloseşte trusa olandeză de la Scarlat?
- Nu-i de glumă, nea Ilie! se vaită Scarlat. Toată averea mea a rămas la el.
- Ia-ţi adio! De la „doamna” asta nu pupi nimic, te asigur! Haideţi la capelă, să-l salutăm pentru ultima oară şi să ne vedem de-ale noastre. Fac eu cinste cu lumânările. Ce-i mai prost e că va trebui să ne găsim alt club.
*
-->
Comentarii
Recitită cu interes. Felicitări!