Te uită cum ninge Bacovia
din carte aruncă tot jarul
şi dacă se-aprinde vreo stea
de ciudă să-ţi sară muştarul
Şi mână şi iarna spre sobă
copacii să-ţi bată în geam
să dea cea din urmă probă
şi iar să tragă ziua în ham
Ascultă toţi lupii cum urlă
şi lumea în versuri dispare
dar cucuveaua ucisă în turlă
se-aude în moarte mai tare
Iată căldură mă ţine în ger
de dragoste iarăşi m-aprind
te uită cum ninge Bacovia
să scrie din moarte un rând
Şi Doamne ce noapte de vis
aprind lumânarea-grenadă
un ochi în piept s-a deschis
dar luna din ochi o să cadă
Şi altă tăcere zău că nu am
doar stele pe jos şi în suflet
şi-un înger c-o floare în geam
să ardă în lume ce-i putred
Costel Zăgan, ODE GINGAŞE
-->
Comentarii
Dedicație pt.Costel Zăgan :
”
Versuri George Bacovia - Amăgire... - poem în proză
trimise de Diana.
”Vacanţa de Crăciun se anunţa tristă pentru mine, ca pentru străini. Priveam cărţile
în care trebuia să uit singurătatea, sau farmecul acestor sărbători de distracţii şi
banchete.
Va fi aceeaşi odaie ce se încălzeşte cu greu, unde vor trece şi aceste zile, la fel sau
mai trist ca celelalte.
Ceva, însă, îmi spune că poate va fi altfel, şi deşi nu dădusem nici o atenţie unei
scrisori primită cu câteva zile în urmă, în noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.
"Iubit poet, cu multă greutate aflându-vă adresa, vă scriu ca un necunoscut
admirator, care vă roagă să petreceţi anul nou la dânsul, în satul C... prin gara M... unde
vă aşteaptă o trăsură. De veţi veni sau nu, rămâne cum veţi crede; eu însă, vă aştept.
Radu."
A mă deplasa pentru un admirator necunoscut… Din nou stăteam cu ochii în gol,
gândindu-mă să-i răspund, sau să aştept zilele să treacă, pentru a mă decide! Şi modestia
rece a odăii mele, că tot mai bine ar fi să mă duc, oricum ar fi. Zilele treceau şi zgomotul
particular al sărbătorilor mă întristă şi mai mult. Un dor de variaţie mă lua mereu şi
invitaţia îşi făcea loc ca o preocupare definită.
Am plecat în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întâmplare, şi chiar
cu o adâncă tristeţe. În dosul gării pustii; găsii trăsura şi ţăranul singur, pe capră,
care îmi
spuse râzând, că pe noapte vom intra în sat.
Câmpii îngheţate şi crânguri goale rămâneau în urmă, şi apărea... iar tristeţea din
tren mă urmărea mai înainte, fără să mă întreb: de ce am venit pe aici? Stelele apărură,
şi
o fază de lună arată pustiul îngheţat şi fantastic.
Frigul se lăsa aspru... Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindători puţini, iar
căsuţele acoperite cu trestie dădeau fiori...
Departe, într-un câmp pustiu, trăsura intră pe o alee lungă de copaci goi, şi vizitiul
îmi spuse că am ajuns. Ascunsă între copaci, în cîmpul îngheţat, casa păru izolată cu
totul
de sat. O zidire veche cu două etaje, în care primul era stins şi nelocuit.
O singură lumină se zărea la odaia de sus, cu un balcon vechi şi întristat…
Nici o mişcare de primire. Peste tot tăcere. Amorţit de frig, şi rămas singur în
sufragerie, singura odaie luminată pe care o văzusem de afară, priveam de lângă sobă
serviciul de masă pentru o singură persoană, şi sticlele cu băutură... Aşteptam... Părea că
sunt într-o locuinţă din care cei de acasă plecaseră pentru a scăpa de singurătatea unei
clădiri atât de vechi, cu gratii şi ziduri groase.
O căldură plăcută, totuşi, şi aerul antic al acestei clădiri mă familiariză întrucâtva
şi aşteptam..
O scrisoare deschisă pe masă mă atrase de la sosirea mea… Apropiindu-mă o
citii: "Fii bine venit. Bea pentru un an mai bun. Sunt eu care te-am invitat". Magda.
Îmi trăsei scaunul, şi stam trist, privind serviciul singuratic şi buteliile, într-o
tăcere care îneca orice surprindere de relaţiuni omeneşti, şi care spunea: adu-ţi aminte că
eşti departe şi nu mai cerceta nimic…
Stam însă în sufragerie, în ţăcănitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap,
bând vinurile alese, în sănătatea acestei necunoscute, care aranjase această amăgire, pe
care în amorţirea alcoolului o găseam duioasă, iar zidurile foarte vechi şi groase spuneau:
"rămâi la noi".
Privirile rătăceau în fumul ţigării, presupunând mulţimea odăilor şi din acest etaj,
care dormeau, închise, goale, sau mobilate, în noaptea lor.
Era târziu. Mă plimbam încet şi privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii
înfipte în zidurile groase, zărind o lună fugară pe un senin cu câmp îngheţat.
Pentru a uita şi opri spaima ce se lăsa, îmi luai ultima sticlă rămasă, stinsei lampa
de aici, şi trecui prin sala largă luminată slab de lună, către odaia de culcare, unde lampa
aprinsă mă aştepta.
Căldura, covorul moale şi grosimea zidurilor zugrăvite de mult, şi aceleaşi gratii
la ferestrele stinse de un desiş de copaci lungi şi goi mă izola liniştit pentru a mă crede
într-o locuinţă visată în care aş fi voit să rămân uitat. Mobila veche cu un parfum de
poveşti arăta odaia unei femei, care părea că pluteşte pe lângă mine, şoptitor, pentru a mă
https://Versuri.ro/w/ue87
face să zâmbesc.
Lângă pat pe o măsuţă, câteva cărţi, un caiet gros, o cutie de fondante şi ţigări
fine, stăteau ca nişte tovarăşe ale insomniei, aici în această clădire veche, înconjurată
de
copaci vâjâitori sub palida lună.
Pentru a nu plânge în această vrajă, pe care o suportam dureros, băui ultima sticlă
ce o adusesem, luând şi din fondantele deschise. M-am culcat târziu; stând între perne,
luai caietul pentru a citi impresiuni, scrise de aceeaşi mână ce-mi scrisese scrisorile ce le
primisem, gândindu-mă trist la această fantezie, – de a veni pentru anul nou într-o
locuinţă atât de veche şi aproape pustie, ascultând şoapte duioase pentru a nu mă simţi
amăgit.
Caietul se deschise la o foaie îndoită, unde câteva rânduri veneau ca o explicaţie:
"nu mi-a plăcut să amăgesc pe nimeni, găsind acest lucru neserios, şi mai totdeauna cu
urmări triste. Aş dori ca această nebunie a mea să-ţi rămână indiferentă. Mi s-a părut
viaţa în ultimul timp, atât de sever serioasă, încât doream o amintire în aceste ziduri
vechi, pe care, după plecarea dumitale, voi simţi-o fără a şti nimeni, – până atunci, când
felul meu de a fi îmi va dicta să vă cunosc personal, sau nu. Te rog iartă această amăgire.
Sărbătorile le voi petrece cu familia în oraşul din care ai plecat, şi ne vom întoarce
aici pe la mijlocul lunii.
Încă o dată, te rog să ierţi singurătatea şi neexplicarea în care îmi place să mă
afund, visând la atâtea la câte au fost..
Scrie-mi ceva în acest caiet... M".
În vagul unor tăceri adormii în vâjâitul stufişului de copaci, ce înconjura ca un
crâng această casă depărtată.
M-am trezit târziu. Un soare clar lumina odaia parfumată şi caldă, iar zarea se
întindea la ferestrele vechi cu întinderi de câmpii îngheţate şi zboruri de păsări
iernatice.
Spălându-mă, mă trezii, şi mă simţeam întrucâtva mai lămurit de situaţia mea; mă
gândeam că a doua zi trebuia să plec, ducând cu mine o nouă melancolie, pentru nu ştiu
câtă vreme. Vroiam să văd această casă din depărtare, din parcul ei sălbatic, înainte de a
pleca şi coborâi uşor scara lată şi veche, pe unde venisem.
Trăgând un drug de la uşa uscată, din sala de piatră ieşii pe nişte trepte vechi şi
înverzite, privind aleea nesfârşită şi goală, ce mă umplu de o melancolie amară, fără a
putea să înaintez. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu care, totuşi, părea mai
puţin întristătoare, cu violetul fumuriu din fundul parcului sălbatic.
Rătăceam neauzit printre sălile tăcute…
Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a mă avea
aici, desigur, după multe zile şi nopţi de singurătate gândită...
Masa şi vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării
întredeschisă, licărea de butelii... Nopţi de visare, în care uitam oraşul, spre care trebuia
să plec pentru totdeauna. În ultima noapte recitii rândurile ei din caiet şi voiam să-i scriu,
după cum mă ruga, terminând scrisoarea.
Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, şi aprinsei o ţigară fină din cele lăsate
de ea. Putui să scriu câteva rânduri cu o mână tremurătoare: "Buteliile de vin, consumate
de mine, iubită necunoscută, vor spune că ai amăgit un beţiv. Poate că vei uita că am
petrecut un an nou într-o clădire veche şi fantastică, care m-a putut găzdui atât de puţin
pentru a mă reda mai învins în zgomotul oraşului, ce va pătrunde în odăiţa închiriată ce
se
încălzeşte atât de greu… Un plâns supărător vei auzi în această cameră după plecarea
mea, şi nu cred că voiai o astfel de amintire... după cum şi eu voi duce cu mine un duios
ecou, care nu ştiu de este ecoul glasului tău. Un cuvânt fantastic… adio. Va plânge acest
cuvânt în parcul sălbatic, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, după cum mi-a plâns
şi
mie în ultima noapte de amăgire, în aceste ziduri groase, pe care părăsindu-le nu ştiu cum
le voi privi, ca să nu plâng. B."
Sunt mulţi ani, şi palate vechi, şi case vechi stau uitate în depărtări de sate... şi
câte alte ziduri din zilele noastre, nu vor deveni odată atât de fantastice…„
Da iubire raprinsă-n suflet la candela lui BACOVIA in viscolul prezentului . „
Gri
Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
"I-auzi corbii! " - mi-am zis singur... şi-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
https://Versuri.ro/w/y917
Ninge gri.
Ca şi zarea, gândul meu se înnegri...
Şi de lume tot mai singur, mai barbar, -
Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar...
Iar în zarea grea de plumb
„
Frumoase versuri!
Depinde: pe cine aveam în faţa mea!