baladă autumnală
am o vârstă cât a lui homer, o familie, copii și nepoți.
mulți au yahturi, mașini, avioane, amante,
eu mă laud doar cu anii care mi-au trecut pe dinainte.
am scris nenumărate versuri,
toate vorbesc despre dragoste,
despre mare, codri, îngeri, lunci, viață și moarte,
am cântat ca o privighetoare tot ce mi-a plăcut pe pământ.
în exilul meu sufletesc,
deși sunt aproape de tine, țară,
mă simt așa de departe
ca și cum m-ar despărți secole de clipa de azi.
mă opresc mereu lângă un râu imaginar,
să văd cum seara, culcându-se pe văi și pe munți,
își pierde odată cu noaptea, în apă, primele stele.
aștept mereu soarele,
un taur de foc repezit să-mpungă albastrul zilei spre infinit.
nu știu ce nume să-i dau acestei seri,
mă cutremură răcoarea și sălciile pletoase
care foșnesc în bătaia brizei,
poate am s-o numesc baladă autumnală,
sau poate n-am s-o mai numesc deloc.
îmbrîțișez iarba pe un trunchi prăvălit,
ascult pasărea codrului-
steaua zburătoare a zânelor din Carpați,
aprinsă de silfii din pânzele de păiajen.
bătut de raza vântului, însoțit de cerbi și căprioare,
prin această luncă a potecilor rătăcite,
eu știu că aripile mele zboară spre infinit
și mă trezesc noaptea sorbind un vis feeric
care-mi deschide în zbor cărări cerești.
joi, 2 august 2012
-->
Comentarii