Călătorii geodezice, Franța (V)
Toponimia franceză
Moto 1: „În dicţionarul meu, cuvântul imposibil nu există.” — Napoleon Bonaparte
Moto 2: „Cu ce am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște.” - Mircea Eliade (Căderea în istorie, 1952)
Limbă, lingvistică și etimologie
Limba vorbită în Franța este limba franceză, având ca rădăcini, ca și limba română, vechile limbi indo-europene. În Franța și în teritoriile de peste mări există și alte limbi regionale și destule dialecte (provensală, bretonă, alsaciană, corsicană, catalană, bască, flamandă etc.). Istoria limbii se confundă cu istoria teritoriului populat de popoarele care au fost în trecere sau au rămas pe aici și au contribuit la formarea limbii.
Franța metropolitană și teritoriile de peste mări
Știința care studiază limba și legile ei de dezvoltare este lingvistica (fr. linguistique), cu patru ramuri: lingvistica generală, care studiază fenomenele de limbă din perspectiva trăsăturilor comune mai multor limbi; cea comparativă, care studiază comparativ concordanțele fonetice, semantice și gramaticale din mai multe limbi; cea matematică, ce studiază fenomenele de limbă cu mijloace matematice; cea structurală, care studiază relațiile dintre elementele limbii și caracterul sistematic al acesteua.
Vocabularul (fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”) conține totalitatea cuvintelor unei limbi, împărțit în vocabularul fundamental (de bază, principal, esențial), reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical, și vocabularul secundar, masa vocabularului, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). Și toponimele sau numele de locuri fac parte din acest vocabular. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu cuvântul „locație” în loc de poziție sau loc!
Etimologia (în franceză étymologie) este o subramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi, prin explicarea evoluției lor, fonetică și semantică (cum se va proceda la analiza toponimiei). Un cuvânt poate avea și etimologie multiplă, provenind din mai multe surse diferite.
Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar etimologia s-a cristalizat ca subramură distinctă a lingvisticii abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate.
Metoda principală de cercetare folosită în etimologie este metoda istorică (pe care o vom folosi și noi). O metodă interesantă o propune Mihai Vinereanu, respectiv metoda comparativ-istorică. Metoda structuralistă are în vedere structura limbii, caracterul sistematic al derivării și al morfologiei, presiunea sistemului, forța analogiei, apartenența unităților lexicale la anumite câmpuri morfosemantice, cu alte cuvinte întregul ansamblu de relații fonetice, morfologice, semantice și de altă natură, în care pot intra cuvintele unei limbi.
Etimologia necesită o imensă muncă de documentare, studiul interdisciplinar al acesteia fiind destul de complicat. Problemele etimologiei au stat în atenția multor lingviști români, o contribuție însemnată având B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram ș.a. Și ca să nu vă dezamăgesc, eu vă invit să studiați Mihai Vinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009. Nu veți fi dezamăgiți! Ca să vă distrați cu etimologia componentelor costumelor populare tradiționale românești, în afară de izmenele militare ale generalului Oprea, citiți și „Uriașa minciună din DEX”!
Și ca să fim mai practici, arătăm câteva lucruri interesante legate de etimologie pentru unele cuvinte ale limbii franceze care au pătruns și în alte limbi, cu sau fără motivație. Oricât de neaoş ar pãrea în limba română, mujdei vine din francezã, de la mousse d’ail (spumã de usturoi; ai noștri scriu în DEX că vine de la must de ai; francezii simpli îi zic acum sauce - sos). Noi zicem în DEX că ai, usturoi, vine din latinescul alium, cu toate că parcă mai iute ar veni din franțuzescul ail, prin pierderea pe drum a lui „l”, sau din amândouă. Tradiţională pentru pivnița sau balconul oricărui român degustător, damigeanã vine din franţuzescul damme-Jeanne, adicã tanti Ioana. În Spania i se zice damajuana, dar și în Argentina dama Juana, în timp ce englezii au fãcut-o demijohn, iar vestul sãlbatic a transformat-o în jimmyjohn (ai noștri scriu în DEX că vine de la cuvântul italian damigiana). Iubitorii de daci nu zic nimic!
Aici nu pot să nu amintesc câteva consideraţii lingvistice extrase din notele de insomniac ale lui Radu Beligan, cel care relatează discuţiile sale cu poetul Victor Eftimiu, care se născuse in Boboştiţa din Epirul albanez şi care n-a stiut, până la şapte ani, nici o boabă de românească, dar care la maturitate era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi care deţinea secretul multor etimologii neaşteptate.
Eftimiu i-a relatat lui Beligan că în limba engleză animalele „comestibile” au două nume, unul când au trecut Styxul si altul când sunt vii, adică „pe picioarele dumnealor”. Prea liniștitului bou i se zice ox când e pe patru picioare, dar beef când e tăiat. Viţelul viu, fiul taurului, se cheamă calf, tăiat şi tranşat se cheamă veal. Porcului i se spune pig când grohăie si pork după ce e „asomat”, aşa cum se obişnuieşte în comunitatea europeană, că românescul înjungheat e „barbar”.
Oaia, chiar cea mioritică, este sheep când trăieşte în turmă şi behăie sau când se scrie cu ea pe creste la vizita marinarului (nu de capul ei, că e hobiul proprietarului, aşa cum e hobiul lui Marcel, vecinul din Lierde, Belgia, al fiului meu Călin, cel la care oaia e o maşină bionică de tuns iarba) şi, când e sacrificată, probabil tot prin asomare, devine mutton.
De ce oare? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme sau ciobanii, probabil unii şi „asomatori”, au fost intotdeauna nemţi (că atunci nu făceau automobile ca să falsifice valoarea poluării) şi de aici ox, sheep, calf, pig, în vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi şi de aici veau – veal, porc – pork, mouton – mutton, boeuf - beef! Interesant, nu? Dar noi revenim la ale noastre (oi)! Adică la toponimie!
Toponimia (din greacă topos, loc, și onoma, nume) este o știință care are ca obiect studiul formării și evoluției numelor de locuri (să nu vă aud cu locații, că mă supăr) sau a toponimelor; este și ansamblul de denumiri de locuri al unei țări sau regiuni, al unei hărți sau al unei serii de hărți. Multe țări care se respectă reglementează problemele toponimiei, așa cum se făcea și în România înainte de 1989 (unii chiar mimând că se ocupau cu așa ceva, fără studii lingvistice serioase) și așa cum face, de exemplu, Franța prin IGN (Institutul Geografic Național). Puteți accesa o postare pentru „a vă încălzi” cu Toponimia Bucureștilor, și apoi continuați citirea! Dar să revenim la oile noastre și să arătăm de unde vine denumirea țării.
Etimologia cuvântului France (Franța)
Neicușorilor, cuvântul vine din latina medievală, Francia (țara francilor), ca și Galia (Gallia) care l-a precedat, fiind construit cu sufixul locativ -ia pe lângă rădăcina numelui locuitorilor de aici, francii (sing. francus), el însuși de origine, nu vă neliniștiți, germană, de la numele Frank (sincer în română).
Franța în Europa
Se folosesc pentru Franța și expresii ca Franța continentală (Franța fără Insula Corsica), Franța Metropolitană (cu insula Corsica), Hexagon (franța continentală, de forma unui hexagon), Metropola (Franța Metropolitană). Și acum s-o luăm metodic!
Fragment al unei foi a „hărții lui Cassini”! (sec. XVII)
Scurt istoric
Mulțumesc colegului Jean Philip, de la IGN, cu care am colaborat excelent în anul 1996, când am predat pe acolo cursul de sisteme informatice geografice, pentru documentele primite și pentru discuțiile avute, inclusiv la câte un pahar mic de Napoleon sau mai mare de Bordeaux. În Franța, problema toponimiei s-a pus prima dată la realizarea hărții lui Cassini, în secolul al XVIII-lea. S-au realizat liste de toponime doar pentru jumătate din cele 182 de foi de hartă. Folosind listele, s-au realizat dicționare „topografice” cu toponime pentru fiecare departement, proiect început în anul 1870, pentru 30 de departamente. Fiecare toponim era prezentat detaliat cu evoluția sa, plecând de la prima menționare în cele mai vechi texte, în general medievale.
Fondatorul unei toponimii metodice și sistematice este considerat Auguste Longnon , cu lucrarea Nume de locuri ale Franței (Noms de lieux de la France, 1920). Alți specialiști au fost Albert Dauzat, Charles Rostaing, Ernest Nègre și Marcel Baudot, continuând astăzi cu numeroși „geonomiști” (Marie-Thérèse Morlet, Marianne Mulon, Paul Fabre, Stéphane Gendron, Michel Morvan, Michel Roblin ș.a.).
Există două tipuri de clasificare a toponimelor – cel istoric, adică după straturi lingvistice succedate în diferite perioade într-o țară, de la cel preindoeuropean până la cel actual, modern, un al doilea tip de clasificare fiind după natura locurilor sau detaliilor geografice denumite – ape, munți, terenuri cultivate sau necultivate, localități, locuri de cult, termeni legați de cotă, locuri industriale sau de artizanat etc.
Referitor la clasificarea pe straturi, ca în geologie, se rețin diferite perioade bine delimitate istoric. În Franța, se poate spune că multor denumiri nu li se poate preciza perioada de apariție, considerându-se preindoeuropene sau preceltice.
Există chiar substraturi preceltice după regiunile Franței, deseori suprapuse într-o aceeași regiune, respectiv un substrat primordial, paleolitic sau neolitic, unul protobasc sau aqitanian, sufixul -ossum și femininul său -ossa (terminația în –os<se>) fiind manifestarea cea mai evidentă în toponimia din Aquitaine: Andernos, Angos, Urdos, Biscarrosse, Seignosse (occitan Endarnòs, Angòs, Urdòs, Biscarròssa sau Biscarròsse, Senhòssa) etc.
Mai multe straturi succesive, precum cele ligurice sunt reprezentate prin sufixele -asque, -osque, din sud-estul Franței și din nordul Italiei (Manosque, Gréasque, Turbiasque, Monégasque, ca și comasco, Bergame bergamasco). Sufixul -enc reprezintă stratul liguric, cu Corenc, Clumanc, Sénanque și în Alpi forma -enche - Sallanches, Choranche, Valgrisenche în Val d'Aoste. Și sufixele -elo, elio sunt atribuite ligurilor.
Stratul iberic care a lăsat urme în toponimia Cataloniei, face parte din substratul preindoeuropean, dar această limbă nefiind încă cuprinsă în cele ce se folosesc pe zone mari, e dificil să se repereze toponimele de origine iberică față de alte forme (chiar în zona peninsulei Iberice).
Orașele Nisa și Antibes (din greacă Νικη și Αντιπολις), fondate de coloniști greci în secolul X î.Hr. fac parte stricto senso dintr-un substrat preceltic (galezii nu prea sosiseră încă în regiune la acea epocă), dar nu este în mod evident preindoeuropeană (vezi infra, nu se cunosc rădăcinile neolitice sau paleolitice existente în acele regiuni înainte de invaziile grecești, apoi romane și celtice, substraturile fiind prea amestecate cu numeroasele varietăți locale pentru a fi identificabile. Se pot distinge cazuri interesante (dicționarul etimologic basc) - există Val d'Aran în departementele Bouches-du-Rhône și du Var care seamănă bine cu cuvântul basc aran «alee».
Aceste toponime vechi sunt legate peste tot de relief sau de hidrologie. Câteva rădăcini preceltice sunt (ah)ar (hidronim) - Arc, Hérault, Arve, Arrondine, ahuar (hidronim) - Avre, Aulne, Gard, Var, atur (hidronim) - Adour, Yerre, Hyères, dur, or (hidronim) - Durance, Drôme, Dordogne, Doire, Doron, Dranse, el (hidronim) - Ill, Ille, Ellé, Élez, rod (hydronim) - Roanne, Rhône, (k)ar (relief) - Carnac, Arradon, Arzal, Arles, Aravi, Arize, Ares, Armenaz, Archamps, cal(a) (relief) - Cassis, Galibier, calanque, chalet, calm (relief) - La Chaux, Chaumes, Montcalm, cant (relief) - Cantal, clap (relief) - la Clape, kuk (relief) - Cucq, Cocumont, Montcuq.
Substratul celtic
Galii sau celții s-au stabilit într-o parte a Galiei în al doilea mileniu î.Hr., apoi s-au extins în Franța actuală, până la Marea Mediterană și până la Munții Pirinei. Dacă substratul celtic este atât de sărac în franceza standard la nivel de nume comune (150 de cuvinte) și de sintaxă, e foarte bogat în toponime și hidronnime. Unele toponime considerate de specialiști ca prelatine sau preceltice sunt identificate astăzi cu certitudine ca celtice. Despre etimologia Galiei faceți click, aici, pe Galia și deveniți etimologi. Cu „wiktionnaire”!
Imperiile Galic, Roman și Palmyrean
Iată câteva din rădăcinile cele mai folosite: briga (= înălțime, apoi castel, fort) - La Brigue, Vandoeuvres, Vendeuvre (Vindobriga cu vindo-, alb); briva (= pod) sau varianta bria - Brive, Chabris, Samarobriva (vechiul nume al lui Amiens), Briva Isara (vechiul nume pentru Pontoise), Briovera (vechiul nume pentru Saint-Lô), etc.; cassanos (= chêne, stejar) - Le Chesnay, printre 221 de toponime în Franța (adică sufixul -etu(m) > -ay / -eta > -aie este probabil latin); ceton, ceto (= lemn, copac) – care avea să evolueze în ce(t) sau ci(t), latinizat în cetum sau citum pe care le regăsim în nume rare de localități - Margouët-Meymes (Gers). Și ca nume de cătune în Gers se regăsesc Margouet à Ramouzens și Margoy à Panassac, în Haute-Garonne, Margoy a Aspect, în Basses-Pyrénées, Marcoueyt à Puyoo, în Puy-de-Dôme on se găsește și Marcoué à Saint-Hérent și Marcoueix à Pontaumur, în Pas-de-Calais, Marquoy à Robecq și de asemenea la Françay în Loir-et-Cher, în Sarthe, Marcoué la Saint-Longis, în Gironde, Coimères (în centrul unei regiuni împădurite între Langon și Bazas și nu departe de Lados) ar fi un plural Ceta-Mara «copaci mari» cu compnentele în aceeași ordine ca în bretonă în Coat-Meur (o evoluție a lui cet- în coi- este totuși îndoielnică în occitană; condate (= confluent) - Condé, Condat, Candes, Condate (vechiul nume al lui Rennes, numele actual având altă origine); dunon, latinizat în dunum (= colină, apoi fortăreață) - Lyon (Lugdunum), Verdun (Virodunum), Autun (Augustodunum); duron > durum (= poartă, forum, piață, burg sau oraș) - Nanterre (Nemetodurum), Bayeux (Augustodurum); ialo(n) (= spațiu descoperit, teren defrișat apoi sat) - utilizat ca sufix, ce acest termen este la originea celor mai multe nume de localități terminate prin -euil sau -ueil în nord (Argenteuil, Auteuil, Verneuil) și -jouls sau -jols în sud (Tréjouls, Marvejols); mantalon / mantol (= drum, cale, rută) - Petromantalum («Patru drumuri», intersecție – carrefour, ca să vedeți de unde și-a luat numele renumitul supermarchet, vechiul nume al lui Saint-Clair-sur-Epte și Pierremande), Manthelon, Manthes, Monthelon etc.
Denumiri grecești (stratul elen)
Grecii, buni marinari, traversând Mediterana, au stabilit aici câteva comunități. Este vorba de Phocéens, probabil pe locul Marsiliei (Marseille) de azi, dar numele orașului (Massalia, acum și numele unui asteroid) nu este grec, originea necunoscându-se încă. Nu este cazul pentru alte orașe meridionale, a căror etimologie greacă este aproape sigură - Agde (Agathê = bun), Nice (Nisa; Nikaia = victorioasă), Antibes (Antipolis = orașul din față, din fața Nisei, Nice) sau Leucate (Leukatês, derivat de la leukos = alb). Faceți click pe Marsilia pentru a vă convinge că lucrurile evoluează consultați „wiktionnaire”!
Nisa, la Marea Mediterană
Însăși originea greacă pentru Monaco (Monoikos, termen evocând solitudinea, interpretare diferită după diferiți autori, fie casă solitară, fie un teren dedicat lui Héraklès Monoikos). Se poate semnala și că sufixul -polis (orașul) a fost folosit mult mai târziu, de exemplu Gratianopolis, actualul Grenoble.
Ca să vă distrați, faceți click pe Marea Mediterană pentru a consulta wiktionnaire (în limba franceză, dar puteți folosi și limba română)! Cuvântul latin Mediterraneus e clar, „la mijlocul pământului”!
Stratul celto-latin și roman
Acest strat cuprinde o parte a toponimelor create în epoca dominației romane și toate numele care au fost create mai târziu de diverse limbi romane, în particular occitană sau francoprovensală, cu numeroasele lor dialecte și variante regionale, precum corsicana și catalana.
Se utilizează în majoritate (cu excepția sud-estului) elemente celtice pentru noile orașe fondate în epoca Pax Romana, chiar și când ele conțin o dedicație făcută unui împărat, Augustodurum (Bayeux) asupra lui duro- folosit aici cu sensul de forum, Augustodunum (Autun), asupra lui duno- (vezi mai sus), Juliobona (Lillebonne), asupra lui bona „fondation" (fundație bună) sau „sursă" (Cf. Ambenay și Ambonnay pentru elementul bona; vezi și Vindobona (Viena, Austria) și Ratisbona (Ratisbonne, Germania) etc.
Pe de altă parte, în principal în sud-est, creațiile toponimice sunt latine curate, chiar dacă toponimele nu au apărut forțat sub forma lor latină - Aquae Augustae (Dax), Narbo Martius (Narbonne), Aquae Sextiae (Aix-en-Provence), Forum Martis (Corseul) etc.
Stratul german
Stabilirea unor populații germanice a lăsat urme în toponimie (chiar și în denumirea țării, după cum s-a arătat mai sus). Nume evidente sunt în Alsacia și Moselle , regiuni dominate de germani, dar și din nordul Franței, sub stăpânire germanică în evul mediu. Numele noilor domenii create de germani sunt acum forme ale antroponimelor germanice, adesea cu un apelativ roman. Indici ai influenței sunt numeroși (de exemplu Neufchâtel, mai spre sud Châteauneuf, în occitană Castelnau; Neuville, la sud Villeneuve, în occitană Vilanova).
Imperiul german în 1200 și în 1914
Se continuă utilizarea sufixului -acum, dar apar noile sufixe -ing și son, la plural -ingen (variante primitive -inga / -ingo, -ingan / -ingon), folosite în mod natural în zonele ocupate de populațiile germanice (Lorraine, Alsace, Flandres, Boulonnais, Artois), unde se abuzează de -ing. În Lorena (Lorraine) există varianta -angen (Wallerfangen, Rammelfangen). Această formă, în Moselle, sub influență franceză, devine -ang (Laudrefang, Rémelfang, Klang).
Toponime normande
Toponimia normandă ar putea fi pusă împreună cu cea germanică, dar numai pentru Normandia, specifică secolului al X-lea. Dialectul din Normandia și limba engleză diferă de dialectele germanice continentale pentru a merita o tratare aparte, prin denumiri caracteristice. Dialectul normand este la originea diferitelor denumiri (-beuf, -fleu(r), -tot, -crique-, -lon(de), -dalle, -bec, etc.) care intră în compunerea a numeroase nume de orașe, de sate, de cătune și de locuri.
Toponime bretone
Se întâlnesc, de regulă, numai în Bretania (Bretagne), suprapunându-se peste alte straturi, respectiv galic sau galo-roman. De notat, de exemplu, numeroase nume de localități terminate în i-ac, care arată cum a modificat contactul cu limba bretonă evoluția către -é (-y sau -ay) care se produce doar pentru anumite sate, mai ales în estul regiunii. Uneori, mai ales în vest, sufixul breton echivalent -euc / -ec l-a înlocuit pe precedentul. Dar se remarcă peste tot nume celtice formate pe rădăcini venite de peste canal (din Anglia). Cele mai relevante sunt numele în ker (variante - car, quer). Peste 18.000 de nume de locuri bretone sunt formate pe acestă rădăcină. În bretona veche, ker avea sensul de incintă fortificată, ea putând desemna o fermă, un cătun sau un sat (Kergrist, Kermaria, Kersaint, Kerjuano).
Se poate cita și cazul lui Guérande cu rădăcina bretonă gwer, variantă a fonemului (alofon cu) Géraundd (numele său galic, cu rădăcina gér similară de origine celtică ce semnifică tot o fortificație). În anumie cazuri, e dificil de determinat dacă o rădăcină are origine bretonă sau galică, deoarece cele două limbi bretone au substraturi celtice, romane și apoi germanice (ca toate limbile succesive ale zonei, mai târziu chiar și a francezei însăși care a devenit majoritară, au influențat puternic pronunția și au modificat puternic toponimiile bretonă și galică).
Și alți termeni desemnează aglomerațiile urbane, precum: treb, trev (loc locuit, apoi biserică) - Trébédan, Tréguennec, Trévou-Tréguignec; lann (apropiat de galicele llan = biserică, dar și de bretonul lann = landă sau șes întins, termen asociat adesea schiturilor) - Lamballe, Landivisiau, Lanester; lok (de la latinul locus, aici cu sensul de loc sacru, biserică sau parohie dedicată unui sfânt) - Locmaria, Locronan, Loctudy; plou (sau plé, din latinul plebem = popor, dar în bretonă cu sensul de parohie) - Plougastel (parohia castelului), Plounévez (noua parohie), Plouhinec (parohia la arbuști).
Toponimia bască
Sunt multe denumiri provenite din limba bascilor. Se pot cita câteva curiozități relevante. Chiar și Éric Vial (Les Noms de villes et de villages, éd. Belin; Nume de orașe și de sate) citează, în comuna Béhorléguy, locul denumit Inthasendarragiratzeburukoharria, adică „stânca de pe drumul noroios de de după ferigă".
Există și toponime constituite din doi termeni, o rădăcină relativă la vegetație sau la topografie și un ternen colectiv, locativ sau calificativ. Exemple sunt destule - Ameztoi < Ametz 'stejar pirineian' + -doi 'loc'; Gorostiaga < Gorosti 'ilice' + -aga (colectiv); Uhalde < Ur 'apă' + alde 'aproape de'; Bidarte (Bidart) < Bide 'drum' + arte 'între, intermédiar'; Iratzabal < Iratze 'ferigă' + zabal 'întinsă'. Dar se găsesc și denumiri simple precum Larre 'landă, câmp întins', Mendi 'munte', Bizkai / Biscay 'contrafort'...
Expansiunea demografică a produs des nume de locuri ca Iri berri, „domeniu nou". cu varianta sa Irun berri, care constitue unul din numele de orașe cele mai răspândite dacă se plasează într-una din limbile aqitano-iberice - Auch (Elimberrum, Eliberris), Lombez (Gers), Irunberri / Lumbier (Navarre), Lombers (Tarn), Elna / Elne (Illiberri), Elvira (Iliberri), Granada / Grenade (Illiberi; Andalousie). Pe contraforturile cantabrice, prevalează varianta Huri barri (Ullibarri). Există un r basc ce corespunde lui l latin.
Cu sufixul protobasc -oz(a), gascon -os(se) \ -òç(a) și aragonez -ués s-au constituit multe nume de sate cu aer vascon - Uztarroz 'domeniu de miză', Mendoza 'domeniu de montură', Biscarrués = Biscarrosse 'domeniu de movile'. S-au format denumiri de domenii aqitano-romane față de numele galo-romane în -acum: Baliros "domeniul lui Valerius". De notat toponimul azpe, picior de faleză (aitz-pe), răspândit în Pirinei - valea lui Aspe, Aspet.
Un toponim se poate termina prin articolul -a. Dar acesta din urmă are tendința de a dispărea, cedând locul unui -e nonetimologic (reziduu al declinării) - Ibarre pentru ibarr(a) 'valea'. Extindrea franceză a acestor toponime merge de la Atlantic (la sud de Arcachon) și și se întinde în lungul Pirineilor.
Clasificarea după natura sau destinația locurilor
Spre deosebire de analiza comparativ-istorică a lui Vinereanu, aici ne referim la numele după tipul detaliilor geografice denumite (ape, localități, munți, dealuri, câmpii etc.). Satele medievale se stabileau, de regulă, pe dealuri. De aceea cele mai multe nume se bazează uneori doar pe cuvântul munte (mont), fie singur (Mons), fie mai des în compunere cu un adjectiv (Montaigu, Beaumont, Clermont, Montfort) sau un nume de persoană (Montbéliard, Montdidier). Vârfurile sunt numite frecvent prin cuvântul latin podium, la originea cuvintelor occitane puy, pech sau pey (Le Puy, Puylaurens, Puget).
Dacă există vârfuri, există și văi, cu toponime remarcabile - Laval, Valbonne, Vals, Vaux, Vaucresson. Cât privește satele, ele pot fi între două văi (Entrevaux, Entraigues), dar mereu lângă o apă sau lângă izvoare. Cuvântul latin rivus a fost foarte productiv (Rieux, Rioux, Xonrupt), ca și fons (izvor) și derivatul său fontana (fântână): Fontanges, Fontenay, Fontenelle, Fontevraud, Hontanx.
Vegetație și culturi
Când relieful sau przența unui curs de apă nu sunt de ajuns, cel mai simplu este de a denumi un loc în foncție de vegetația sa, păduri sau pâlcuri de copaci, terenuri cultivate, pajiști, mlaștini.
Vorbind de locuri împădurite, doar 56 de comune franceze au cuvântul pădure (forêt) în numele lor, pe când cele ce conțin cuvântul copac, arbore (bois) sunt sute. Și cuvântul latin silva, este la originea multor toponime (La Selve, Lasseube, Tresserve) sau încă și galicul brogilo (âmprejmuire cu copaci), la originea unor nume ca Breuil, Breil sau Brille. Copacii sacri (în latină lucus) au dat nume ca Le Luc, Lucq, Lucmau, Luplanté.
Se pot aminti și nume în foncție de copacul sau planta cultivate - anin (l'aulnaie) - Aulnoye, Bernède, Grand-Auverné, Lannoy, Lavergne, Launay, Vernet; mesteacăn (le bouleau, le boul(e)) - la Bouillie, Boulaie, Boulay; cimișir (la boissaie, arbust decorativ cu frunze ovale și persistente) - Boissay, La Boissière, Bussières, Buxières, Bouxières; castan (le châtaignier, la châtaigneraie) - Catenay, Châtenoy, Castanet, Castagnède; stejar (la chênaie, le chêne, le rouvre, le tan) - Le Chesne, Chânes, Chanoz-Chatenay, Quesnay, Quesney, Quesnoy, Tannay, Tanis, Thenney, Rouvray; ferigă (la fougeraie, la fougère) - Feugères, Fougères, le Grand-Fougeray, le Petit-Fougeray, Fougerolles, Heugas; cenușă la frênaie (le frêne) - Fragne, Frasne, Frasnes, Fresnoy, Fresnay, Fresnes, Fraisses, Fréchou-Fréchet; palmieri (la hêtraie, le hêtre, le fau, le fayard) - Faux, Fay, Fey, La Fontelaye, La Fayette, Haget, Hagetmau, Fénery; alun (le noisetier, la noisette, le coudre, la coudraie) - Lavelanet, Averan, Coudray, Corroy, Vaissière, La Coudre; l'ormaie l'orme) - L'Houmeau, Oulmes, l'Ormay etc.
Oronime (nume de localități)
Habitatul poate fi grupat sau dispersat. În primul caz (orașe, sate), s-a arătat deja importanța sufixelor latine -anum sau latinizate -acum. Tot atât de productiv este cuvântul court (scurt) folosit în cuvinte compuse, cu -acum căzut în desuetitudine către sfârșitul secolului vi, al cuvântului latin cohort «curte de fermă» - (Clignancourt, Courdimanche), evocând la început un domeniu rural și compus în mod esențial cu nume de personane germanice. Folosirea sa este evidentă cu ville în regiunile «francofone».
O altă fațetă mai târzie (după secolul al VIII-lea) este de a forma aceste macrotoponime cu cu cuvântul ville (oraș, cu sensul latin de domeniu rural sau cde aglomerație urbană), cel mai adesea la sfârșitul numelui (mod de compunere influențat de germanici) și adesea la început. Cel mai frecvent e compus cu un nume de persoană germană sau anglo-scandinavă în Normandia (Villegaudin, Villehardouin) și mai rar cu un adjectiv (Belleville, Hauteville), un apelativ sau adăugat unui nume preexistent (Tonneville, Taunacum). Vorbind de sate, de cătune, de grupuri mici de case, s-a folosit mult cuvântul latin villare - Villars, Villiers, Villers. Altă folosire frecventă este cea a cuvântului latin sat vicus (Vic, Vicq, Vy, Neuvic, Neuvy) și a derivatului său ve3cin vicinus sau vicinium (Beauvoisin , Le Vésinet, Bezing).
Referitor la habitatul dispersat, sunt nume din cele ale cuvintelor latine mansus - vile și mansionile – vilișoare. Primul dă multe toponime occitane cu cuvântul mas, de exemplu Le Mas-d'Azil. Al doilea este la originea vechiului cuvânt francez mesnil, regăsit în Ménilmontant sau Le Blanc-Mesnil. Reamintim și fermenii reprezentați frecvent prin cuvântul de origine germană borde și derivatele sale - Bordeaux-Saint-Clair, Bourdeaux, Bourdelles, Lasbordes. În sfârșit, cuvântul latin casa este la originea lui Cazes, La Chaise sau Chèzeneuve.
Ocupații, meșteșuguri
Două tipuri de construcții au lăsat urme importante în toponimie – fierăria și moara, atât de apropiate una de alta, în evul mediu fiind și pe lângă o apă. Cuvântul latin pentru o fierărie sau o forjă era fabrica căruia i se datorează toponimele La Faurie, Farges, Fargues sau chiar Fabrègues și Faverges de tip occitan sau Fervaques și Fervaches în limba oïl din nordul Galiei, fără a socoti nmulte nume Forge(s), de exemplu Forges-les-Eaux. Și extracția fierului are urme în toponime, exemple fiind Ferrières sau La Ferrière, prezente peste tot în Franța.
Morile sunt prezente în toponime precum Moulins, dar și prin Bécherel sau Becquerel (metafore evocând zgomotul morii, de la termenul becquerelle = sfătos; nu confundați cu unitatea de măsură folosită în fizica nucleară!), Choiseul (moară pentru excavație), Quincampoix (Quikenpeist, adică „ceea ce zdrobește", expresie ce era pronunțată de trecuții morari).
Alte nume se referă la cariere (La Perrière), mine (de argint, l'Argentière), ateliere de sablare – curățare cu nisip (Sablonnières), de saline (Salival), olării (Thuillières), sticlării (Verrières) sau chiar fabrici de săpun (Savonnières), dar să nu uităm că Franța era în întregime rurală, cu numeroase toponime legate de șeptel, de cultura și comercializarea produselor agricole.
Toponime legate de fortificații, cetăți, castele
Printre cuvintele care evocă fortărețele medievale, le reținem pe roche - stâncă sau roque – rocă, după regiuni (normando-picardă sau occitană), cuvântul latin rocca – rocă, fără îndoială de origine celtică, opentru piatră, dar care a fost atribuit și cetp/ilor sau castelelor construite în zone stâncoase (vezi numeroasele toponime Roquefort și Rochefort, Laroque-des-Albères, La Roche-Guyon etc.).
Alt cuvânt fecund pentru toponimie este château (castel, din cuvântul latin castellum) - Châteaufort, Châteauneuf, Castelsarrasin, Castelnaudary, Châtillon, Radicatel și diminutivele Châtelet sau Castelet. A nu se confunda castellum cu castrum, care nu semnifică un castel, ci un oraș sau un sat fortificat. Cuvântul castrum este prezent în toponimele Castres și Castries, La Châtre sau Châtres.
Și alte cuvinte sunt legate de fortificații, ca de exemplu zid - mur, care are rădăcini de origine romană - Mûr-de-Bretagne, Murs, Murat, Murviel. Să nu uităm de plessis, termen ce desemnează o incintă, dar atribuit în general incintelor fortificate. 26 de comune franceze se numesc Plessis, ca și zeci de cătune.
Domenii religioase (hagionime – nume de sfinți, nume de biserici etc.)
Creștinizarea țării a antrenat crearea unor toponime specifice. Multe dintre ele desemnează clădiri de cult cu origini latine - cella (grânar, apoi schit, mică mânăstire) - La Celle, La Celle-Saint-Cloud, Lalacelle, basilica (tribunal sau piață, apoi biserică), Bazoches, Bazouges, Bazoques (formă normando-picardă), Bazeilles; ecclesia (biserică): Neuvéglise, Églisolles, Grisolles; monasterium (mânăstire) și derivatul său monasteriolum - Montreuil, Montreux, Moustier, Monthiers, Noirmoutier; oratorium (capelă, oratoriu) - Ouroux, Ouzouer, Ozoir-la-Ferrière, Oradour (formă occitană); cappella (chapelle) - La Capelle și Capelle (formă normando-picardă, occitană sau francizare din flamandă sau din germană), La Chapelle; altare (altar) - Les Autels, Autheux, Les Authieux (termen aplicat uneori și la dolme).
Diverse localități sunt legate de Dumnezeu - Villedieu (în general vechi sedii ale ordinelor religioase), La Chaise-Dieu, Dieulefit. Dar imensa majoritate a numelor cu origini religioase sunt hagio(topo)nime, termen desemnând nume de (dedicate unui) sfânt. Cel mai venerat dintre ei e sfântul Martin (cel mai numeros nume de familie din Franța, precum Popescu la noi), evanghelizatorul Galiei, care a dat numele a 238 de comune (vezi Saint-Martin) și a unui număr mare de cătune.
Numele de familie cele mai frecvente, pe țări
El este urmat de Jean (171), Pierre (162), Germain (127) și Laurent (99). Cu excepția fecioarei Maria, numele de femei sfinte e mai puțin numeros, cea mai populară fiind sfânta Colombe (28 de comune). E de observat că în loc de sfântul sau sfânta se folosește uneori don sau dan, dame, de exemplu în Dampierre, Dompierre (numărând aceste toponime, Pierre - Petre ocupă locul doi după Jean), Dommartin, Dammarti, Dammarie, Dannemarie, Dame-Marie. Socotind toate toponimele cu sfântul, sfânta, dan (dame) sau don, fără a uita toponimele bretone, există circa 5.000 de sate franceze cu nume de sfinți, din cele 36.497 din toată țara.
Odonime (nume de drumuri, rute și străzi)
Drumurile romane și-au lăsat amprenta atât în peisajul natural, cât și toponimie. Cohortele sau legiunile romane aveau „geniștii” în cadrul lor! Așa mi s-a spus la Angers! Câteva exemple se impun: strada - strata - Lestrade, Estrées, Étrez; calea – via - Aubevoye, Courbevoie, cu diminutivull Viols (nu vă gândiți la județul Vaslui!); calceata (șosea): La Chaussée, La Cauchie (forma normando-picardă), La Chaussade (forma nord occitană).
Liniile secundare sunt tot reprezentate prin nume formate pe baza lui quadrivium (intersecție sau quadruvium) - Carrouges, Carouge, Carrouge (uneori reinterpretată drept Cat Rouge «pisica roșie» în Normandia), Cas Rouge (în Loiret), Charroux, Charols. Trivium este la originea lui Trèves și există probabilitatea mare ca Cinquétral să semnifice intersecția a cinci drumuri.
Alte elemente legate de drumuri, poduri, reprezentate prin cuvântul galic briva (Brive) sau prin cuvântul latin pod - pons, care uneori l-a înlocuit. Astfel Briva Isarae a devenit Pontoise. Denumirilor legate de drumuri li se pot atașa și alte elemente. Cuvântul latin stabiliment - stabulum (stabiliment, apoi releu, han) a dat Les Estables, Étables sau Étaules. De la tavernă - taverna, au rezultat Tavernay, Malataverne, Saverne (Tres Tabernae) sau chiar Ternay de l'Isère.
Studiul numelor legate de căile de comunicație se numește odonimie. În afară de cele de mai sus, odonimia se ocupă și cu denumirile străzilor. În decursul secolelor au apărut nume de străzi legate de numele locurilor, ca de exemplu strada Morii (rue du Moulin), legate de meseriile practicate (strada Pielarilor, rue des Tanneurs), numele unui personaj important riveran (rue Mazarine), a unei construcții de pe strada respectivă (rue du Plat-d'Étain) etc. În monarhie se recomanda comunelor să dea străzilor nume de bătălii victorioase – de unde numeroase străzi cu numele Wagram sau Marengo. Ca urmare, s-au făcut liste cu personaje celebre, Franța denumind arterele sau alte elemente cu numele lui Victor Hugo, Pasteur, mareșal Foch sau general de Gaulle. Mai recent, crearea noilor cartiere sau altor grupuri de clădiri a creat fenomene contradictorii, discutabile, cs și pe la noi, toate străzile unei zone fiind consacrate unei teme unice – nume de arbori, flori, păsări, sportivi celebri, compozitori etc. Este evident că nu există nici o legătură între micul brebenel - moindre pervenche și numele strada Brebeneilor- rue de Pervenches. Și micul Paris s-a luat după Parisul original!
Paris – de la antichitate la „orașul luminilor”
Vorbind de etimologia toponimelor, așa cum am scris de Franța, ar fi păcat să nu scriem nimic de Paris, capitala țării. Adoptăm metoda istorică de analiză. Lorànt Deutsch ne amintește două ipoteze, una că „parisii” ar fi urmașii zeiței egiptene Isis, a doua că ar fi descendenții lui Paris, prinț al Troiei și fiu al regelui Priam. Acest prinț mitologic ar fi cam răpit-o pe Elena, soția lui Menelaus, ducând la războiul din Troia dintre greci și troiani! París scapă de loviturile soțului încornorat cu jutorul tot al unei dame, că nu se putea altfel, zeița Afrodita, care l-a ascuns pe protejatul său în norii coborâți pe sol! Așa să tot să fii Făt Frumos, mai greu e cu noi, zmeii! Dar ne descurcăm și singuri.....
Franța noaptea, vedeți Parisul, „orașul luminilor” (aici, la propriu)
Dar Troia a fost distrusă cu ajutorul calului troian, Menelaus a fost omorât, iar Paris și Elena ar cam fi venit tam-nesam pe malul Senei, prpbabil cu corăbiile și per pedes, dând naștere parisi(eni)lor. Frumoasă legendă continuată!
Printre colegii de la IGN se spunea că parisii (sing. parisius) sunt un popor celtic din Galia instalat la Lutèce în secolul III î.Hr., ulterior cu numele Paris. Orașul se numea CIVITAS Parisiorum la sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr. În evul mediu, orașul era format din insulele Senei și extins la cartierul latin (St Jacques). Și alte localități din regiunea Paris au nume înrudite, precum Villeparisis, Cormeilles-en-Parisis, Fontenay-en-Parisis.
Invaziile vikingilor
Parisul era dominat de Roma până în anul 465 d.Hr. Clovis a stabilit capitala regatului Francilor la Paris, în anul 508 d.Hr. Regatul Francilor a fost repede împărțit, inclusiv ca urmare a invaziei dracilor de vikingi, Parisul fiind practic abandonat sub domniile lui Pépin le Bref și Charlemagne. Hugues Capet restabilește rezidența pe insula de pe Sena (île de la Cité) în anul 987. Din acest moment se consideră că Parisul devine cu adevărat capitala regatului francez!
„Exportul” de toponime
Și ca să nu vă mire, megieșilor, că de la antichitate și mitologie, toponimul Paris a fost și „exportat”, numele „orașului luminilor” fiind atribuit multor localități din lume. Așa întâlnim, din ce știu eu și „știe” orice metacăutător serios, precum „goagălul” Ebei și al lui Vanghelie, în Africa: două localități în Africa de Sud, provinciile KwaZulu-Natal și Limpopo; două în Congo, în regiunile Pool și Sangha; două în Gabon; două în Togo; una în Zimbabwe (ca să vă distrați, cu clic pe cuvintele care maschează adrese web veți descoperi și etimologia altor toponime - nume de țări sau regiuni).
Dar Oceanul Atlantic nu a fost un impediment de netrecut pentru navigatorii coloniști francezi. Așa există orașele Paris în: Canada, în Ontario și în Yukon; S.U.A. (în statele Arkansas, California, Dakota du Sud – în trecut pentru Beresford, Idaho, Illinois, Indiana, Iowa, Kentucky, în Maine, Michigan, Mississippi, Missouri, New York, Ohio, Oregon, Pennsylvania, Tennessee, Texas, Virginia , Wisconsin – două localități).
Și hop un salt spre sud, cu Paris și în: Haïti, în trei departamente, Mexic, Panama, Péru, oraș în Bolivia, departementul Beni, în Porto Rico; apoi peste Oceanul Pacific în Indonezia – două orașe, cu oprire prin insulele Kiribati – abandonat și Kiritimati, în Filipine - în două provincii, în Sao Tomé-et-Principe.
Europa trebuia să rămână mai prejos? În nici un caz! Și așa există un oraș în Danemarca, un sat în Suedia, în comitatul Stockholm, un oraș în Turcia, în Siirt İli. Acum e acum! Știți că francezii au luptat și în războiul Crimeii. Cred că așa a apărut orașul Paris în regiunea Odessa din Ucraina! În România și Ungaria „nincs”! Adică „nem”!
Creații moderne și contemporane
Multe comune au renunțat la denumirile religioase, luând numele unor personalități, un exemplu sugestiv fiind: Albert (Somme); în 1620 comuna Ancre ia numele Albert. Charles d'Albert de Luynes a fost inițiatorul asasinării lui Concini, a devenit proprietar al conacului și a dat comuei numele său; Albertville (Savoie), denumit în 1834 în onoarea regelui Sardiniei Charles-Albert; Amélie-les-Bains, în 1840, în onoarea reginei Amélie, soția lui Louis-Philippe; Bourg-Madame, în 1815, în onoarea lui Madame, soția ducelui de Angoulême; Broglie, în 1742, în onoarea ducelui de Broglie; Decazeville, în 1827, în onoarea ducelui Decazes, vechi ministru al lui Louis XVIII; Eugénie-les-Bains, în 1861, în onoarea împărătesei Eugénie de Montijo; cazul lui Pontivy este semnificativ – începând de la 18 brumar an XII (9 noiembrie 1804), numele este schimbat în Napoléonville, redevine Pontivy sub restaurație înainte de a se numi Bourbonville, apoi din nou Napoléonville sub Napoleon al III-lea. Cam ca la noi!
Să nu uităm comunele din regiunea pariziană, multe create în secolul al XIX-lea, cu nume legate de hanuri sau de taverne. Să vedem cazul, din motive diverse, de Malakoff, Le Kremlin sau Robinson. Altă noutate de la sfârșitul secolului XIX , este comuna Jullouville, stațiune balneară creată în 1881 de Armand Jullou.
Și acum două curiozități din secolul XX: Genilac, comună creată în 1973 prin fuziunea comunelor Saint-Genis și de La Cula; Parnoy-en-Bassigny, comună creată prin unirea comunelor Parnot și Fresnoy.
Tot contemporanității îi trebuie plasate departementele, care datează din 1790 și ale căror nume, fără mare originalitate, sunt legate de râurile care le traversează. Ca excepții notabile sunt Calvados (numele unei stânci în largul coastelor), Côte-d'Or (numele culorii de toamnă al zonei viticole), Finistère (sfârșitul Pământului, < finis terræ), Nord, punct cardinal, Pas-de-Calais, de la numele strâmtorii și Yvelines, botezat după vechiul nume apă - eau, din pricina numeroaselor iazuri. Mai recent, regiunile administrative au luat numele vechilor provincii, apărând și nume hibride, cum ar fi Provence-Alpes-Côte d'Azur, abreviată PACA. Trebuie să amintim și noile orașe, ca Saint-Quentin-en-Yvelines, Marne-la-Vallée sau Villeneuve-d'Ascq, numele de iazuri artificiale etc.
Salvarea toponimiei tradiționale în mileniul III
În secolul XXI există tendința de a valoriza microtoponimia tradițională în locurile (fără locații, că iar mă supăr ; dar ce vă pasă?) unde se deschid noi străzi, cartiere sau zone, dând nume istorice ale locului și microtoponime în général ― traversate de noile străzi, de exemplu, câmpurile rurale numite Prés de la Fougueraie dă numele noii străzi Prés de la Fougueraie, în cadrul unei noi zone parcelate într-o veche zonă rurală etc.
Tendința actuală este cea care consideră (micro)toponimia tradițională ca o parte a patrimoniului național și ca o vie istorie lingvistică a Franței și drept consecință multe din noile străzi și noile zone nu mai iau nume de flori, arbori, păsări, gâze sau de personaje celebre, ci din vechile (micro)toponime ale zonelor respective.
Îmbunătățiri ale toponimelor au loc permanent, mai ales la nume incerte sau compuse. De exemplu, adjectivul frumos - din compunerea unor nume, care dau Beaulieu, nume a 23 de comune franceze. Războiul mai original e cu Belleville (singur sau în numele compuse a 14 comune). Dacă noile sate erau pe dealuri sau munți, se numeau Beaumont (55 de comune).
Din aceste înălțimi, vederea era minunată, eventual, o garanție de distracție sau de securitate. De aici au rezultat nume ca Mirabeau, Mirabel, Beauregard, Beauvoir sau Belvédère. Ideea de fortăreață inexpugnabilă duce la nume ca Bellegarde sau Belfort.
Dacă locul nu se consideră frumos - beau, intră totuși bon, cei doi termeni fiind considerați adesea echivalenții vechii denumiri franceze Bonneville (Sauf Bonneville-Aptot, Eure, vechiul Burnencvilla), Bonneval, Bonrepos. Unele locuri ce încep cu mal- rău s-au transformat pentru a fi mai atractive. Încă din evul mediu, Malpas (trecătoarea rea) a devenit Bompas (Pirineii-Orientali). Ca și Mantes-la-Vilaine, de lângă Mantes-la-Jolie, care a devenit Mantes-la-Ville.
Așadar, ca orice fenomen, toponimia „trăiește”, se perfecționează continuu! Dar azi, în era comunicării, omul trebuie „să o ajute”! Existența unui „registru național al toponimelor” (zic unii că se vrea și pe la noi), inclusiv cu varianta electronică este o necesitate obiectivă. Și așa toponimele fac parte din multe baze de date, nu numai cartografice, ci specifice sistemelor informatice generale tematice, dar mai ales geografice. Simplul exemplu al sistemelor de navigație este edificator.
Harta de navigație a unui receptor GPS performant al autorului
Bibliografie
1997, Glossaire de terminologie toponymique, IGN France
2003, Charte de toponymie, IGN France
2007, Toponymie, lascience des noms geographiques, IGN France
2008, Beligan, Radu. Note de insomniac. Editura Artprint, București
2010, Glossaire de termes dialectaux – Les nomes de lieux en France, IGN France
2013, Pegorier: Glossaire de termes dialectaux, IGN France
2014, Breves de toponymie, IGN France
2015, Toponymie basque, https://fr.wikipedia.org/wiki/Toponymie_basque, cons. 24.02.2015
2015, Toponimia occitana, http://toponimiaoc.webs.com/, cons. 23.02.2015
Să fiți iubiți!
Nițu Constantin (supervizat de Jean Philip, IGN)
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
-->
Comentarii