Călătorii geodezice – Germania, istoria Germaniei (IV-5)
Istoria Geermaniei – 5
Moto: „Dacă există interes major, istoria trebuie să accepte noi figuri istorice.” aforism de Branislav Crncevic
Guvernul federal german și „Sfânta Alianță" (1815)
Cele 39 de state ale Confederației germane
Atunci când puterile europene au hotărât sfârșitul erei napoleoniene la Congresul de la Viena, în Germania s-au făcut încercări de a menține echilibrul între o fragmentare care ar fi fost dorită de lăcomia țărilor europene, mai ales Franța și Rusia, contra formării unei mari puteri la nivel național german. Confederația a 41 de stătulețe a fost decisă de participanții la congresul de la Frankfurt al reprezentanților permanenți din Bundestag, fiind reprezentați și delegații regilor Angliei, Țărilor de Jos și Danemarcei și ai prinților străini cu posesiuni teritoriale în Confederația Germană; conducătorii din Austria și Prusia pe de altă parte, au reprezentat și zonele din afara guvernului federal.
Clemens Wenzel von Metternich
Friedrich Wilhelm al III-lea
După deciziile Congresului de la Viena, țarul Alexandru I a inițiat Sfânta Alianță, afirmându-se că „Sfânta Alianță nu este un instrument al politicii reale a puterilor europene, ci un simbol al politicii de restaurare și de stabilizare conservatoare, anti-revoluționară.“ În practica politică, cele două mari puteri din cadrul Federației Germane, au fost Austria cu Metternich și Prusia. Dar Prusia nu prea a dat importanță reformelor.
De la mijlocul secolului al XIX- ea, deci nu cu prea mulți ani înainte de conștientizarea românilor din principate, s-a intensificat revoluția industrială din Germania. Au fost create Uniunile Vamale din Germania în anul 1834, apoi din Prusia, asigurându-se în mod continuu condiții elementare pentru realizarea unui spațiu economic unic în care s-ar putea combina interesele politice în viitor.
Pentru creșterea industrială și a rutelor de transport îmbunătățite, un factor major a avut dezvoltarea și producția de locomotive, care la noi, după 1989 s-au dus dracului. Ca rezultat, costurile de transport au fost reduse cu până la 80 la sută și s-a consolidat mobilitatea globală. De la mijlocul secolului au apărut bănci pe acțiuni, tipice pentru finanțarea comerțului și industriei. Prin secolul al XXI-le, ba chiar mai devreme, noi le-am dat austriecilor, francezilor sau chiar grecilor!
Declanșată de industrializare, schimbarea structurală, în multe domenii, a fost mai dinamică în Prusia decât în Austria. Pe lângă o creștere mai mare a populației, prusacii au intrat într-o schimbare accelerată în ocuparea forței de muncă, cam cu o jumătate de secol mai devreme decât în Austria. Asta îmi amintește de faptul că la începutul mileniului al III-lea o firmă neimportantă austriacă în ale petrolului a ajuns să cumpere ieftin industria petrolieră românească la inițiativa unuia zis Adrian Năstase, dar asta o vom descrie în capitolele despre această minunată țară dezvoltată și cu aurul transilvan!
Și cei de rasă germană se luptau între ei! Până în prima jumătate a anilor 1860, diplomația austriacă a respins cu succes ambițiile Prusiei care se dorea lider în lumea germană. În timp ce Prusia a eșuat imediat după revoluție în formarea unei mici uniuni germane sub conducere prusacă, Austria dorea restaurarea Confederației germane, chiar cu sprijinul Rusiei. Prin tratatul de la Olomouc, din Moravia (acord în 1850 între Prusia, Austria și Rusia) se încheie criza din toamna anului 1850 cauzată de politica Uniunii prusace, Prusia revenind în Confederația Germană cu Austria. Dar propunerea austriacă de creare a unui spațiu economic european central a fost respinsă de prusaci. Cred că mai inteligenți au fost românii după nu mulți ani cu mica unire (1859), dar pe care unii au faultat-o prin înlăturarea lui Cuza și aducerea unui prinț german care avea să devină primul rege al statului român! Noroc că a apărut pe la ei un Bismarck!
Otto von Bismarck, 1862
Dar Bismarck era tot un militar!
Impunerea în Confederația germană a politicii externe a Austriei nu a fost de nici un folos, deoarece Prusia a era reticentă, demonstrând asta atât în războiul Crimeei, cât și în al doilea război italian de independență, pierzând Lombardia. Prusia a slăbit temporar din cauza conflictelor interne privind reforma militară și constituția, dar a venit la putere noul prim-ministru prusac Otto von Bismarck.
Bismarck a formulat un program de pregătire militară, justificând că „granițele Prusiei după tratatele de la Viena nu sunt favorabile unei vieți politice sănătoase; nu prin discursuri și stabilirea de rezoluții asupra marilor probleme ale viitorului, precum în cele de după marea greșeală din 1848 și 1849, rezolvăm totul, ci prin sânge și fier“.
Statele germane, 1850
Războiul împotriva Danemarcei pentru Schleswig-Holstein din 1864 era necesar Germaniei. Regele danez era ducele de Schleswig, Holstein și Lauenburg. Holstein și Lauenburg, na drace, au fost, în același timp, state membre ale Confederației germane, dar Schleswig, pe de altă parte, era o „filială” a Danemarcei. Din punct de vedere lingvistic și cultural, Schleswig a fost influențat de germani, danezi și frizi. Cu dorința de formare a statelor națiunii unificate în secolul al XIX-lea, a fost revendicată de liberalii naționali germani și danezi, care au condus la războiul din 1848-1851. Și așa Holstein a revenit în 1865 Austriei, iar Schleswig Prusiei. De la începutul anului 1866, printr - o alianță cu Italia și obținerea neutralității lui Napoleon al III-lea, Bismarck a urmărit politica „Konfliktschürung” (conflict lovitură) privind revenirea Holstein-ului la Germania. Bismarck îi garanta lui Wilhelm I o victorie în conflictul armat împotriva Austriei, care nu a primit nici un sprijin militar de la celelalte state germane.
Și uite-așa, în aproape șase săptămâni avu loc cumplitul război german! Pentru a evita o intervenție franceză, Prusia a semnat tratatul de pace cu renunțarea la participarea la afaceri ale Germaniei în Austria, cu rezoluția finală germană și ca linie principală înființarea Federației nord-germane sub conducerea Prusiei. Statele din sud au avut posibilitatea de asociere, adică să formeze o Confederație de Sud, dar care nu a fost realizată. Faceți, vă rog, legătura cu evenimentele de pe la noi, ca să vedeți de pe unde au „cules” ai noștri un prinț german în 1866, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen! Comparați conducătorii nemți cu marele Cuza, ca să vedeți pe cine am pierdut! Sub Cuza s-au făcut reforme fundamentale ale statului: proclamarea înfăptuirii unirii depline și nașterea națiunii române (11/23 decembrie 1859), cu recunoașterea unirii in cadrul conferinței de la Instanbul de către marile puteri, exceptând Austria și Imperiul Otoman; promulgarea Legii Rurale prin care se recunosc drepturile depline de proprietate ale clăcașilor asupra pământului pe care îl aveau (în 1864, nu ca Iliescu în 1990); promulgarea Legii Învățământului General (1864); înființarea Casei de Economii si Consemnațiuni 1864, acum bancă ce mai rezistă); adoptarea Codului Civil, care asigura libertatea personală, egalitatea cetățenilor în fața legii și apărarea proprietății private (1865); înființarea primelor universități la Iași și la București (1860-1864); reforma armatei române.
Concluzionând, monstruoasa coaliție nu a ținut seama că domnia de 7 ani a lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a ţării prin instituţionalizarea principiilor şi a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziţie spre regimul politic modern, spre o societate după model european. Domnia lui Cuza a demonstrat valoarea şi importanţa statului naţional în afirmarea naţiunii şi în promovarea interesului naţional. Acum se pare că „național” a devenit un cuvânt desuet!
Confederația Germană de Nord și Imperiul dominat de Bismarck (1866-1890)
De, ei cu Bismarck, noi cu Carol! Constituția Confederației Germaniei de Nord și politicile economice și de infrastructură ale prusacilor au precedat în unele privințe imperiul care a urmat. Ca și în constituția ulterioară a imperiului, a existat un consilier federal cu preponderență prusiană puternică, un cancelar Bismarck, care a unificat în cadrul uniunii personale funcțiile prim-ministrului prusac și ale ministrului de externe și un parlament, Reichstag, ca organ legislativ. Legătura dintre statele sud-germane și piața mondială a fost în mod esențial dependentă de utilizarea căilor ferate și a căilor navigabile. Se aude petrică Neulander, că sub tine s-a renunțat la canalul București – Dunăre, realizat cam 80% în 1989!?
Cu Franța lui Napoleon al III-lea, cel care ne-a susținut esențial în realizarea micii uniri, care dorea neutralitatea în războiul prusaco-austriac și accepta creșterea puterii Prusiei, cu tensiuni din ce în ce mai mari în problemele tronului spaniol, cu un candidat din casa de Hohenzollern (uite, că era tot ca pe la noi), Leopold von Hohenzollern-Sigmaringen, s-au inițiat oarece discuții. Familia Hohenzollern există și în mileniul al treilea și e una din cele 13 familii care stăpânesc lumea astăzi!
Declarația de război a Franței a fost provocată de cazul Ems, legat de o telegramă guvernamentală internă din 13 iulie 1870, prin care diplomatul Heinrich Abeken l-a informat pe cancelarul german Otto von Bismarck la Berlin despre evenimentele de la Bad Ems. În războiul franco-prusac din 1870/71, armata prusacă a avut succese (bătălia de la Sedan) și astfel s-au creat condițiile pentru întemeierea Imperiului german, cu încoronarea împăratului german Wilhelm I, de 18 ani, în sala oglinzilor din Palatul Versailles, în ianuarie 1871. Nu doar că francezii au trebuit să accepte, dar prin pacea de la Frankfurt am Main, au cedat Alsacia și Lorena și au acceptat o despăgubire de cinci miliarde de franci de aur.
Imperiul (Reichul) german în 1871
Mai presus de toate, statele sud-germane Württemberg și Bavaria au cerut intrarea în imperiu, dar cu păstrarea unor drepturi (impozitele pentru bere și băuturi spirtoase, administrațiile poștale și feroviare ș.a.). Poporul german a intrat în joc prin alegerile pentru Reichstag din 3 martie 1871. Partidele, că fără ele nu se putea face politică, au fost create în Germania pe principii ideologice, după revoluția din 1848/49 fiind un sistem cu cinci partide (conservator, liberali de dreapta și de stânga, catolici și socialiști).
Liberalii germani militau pentru libertatea și unitatea națiunii într-o societate cu drepturi egale și au fost primii organizați pentru Europa secolului al XIX-lea. Conservatorii susțineau monarhia, și proprietatea asupra pământului, biserica, armata și nobilimea. Încă de la înființarea Asociației Generale a Muncitorilor din Germania (ADAV) de Ferdinand Lassalle, interesele forței de muncă industriale aflate în continuă creștere s-au concentrat asupra aplicării votului universal și a îmbunătățirii condițiilor de viață, muncă și salarizare prin creșterea puterii instituțiilor în structura statală. De la Conferința de unificare cu SDAP, din 1875 de la Gotha, social-democrații au format o mișcare politică închisă și în continuă creștere. Existența unui partid popular catolic, al centrului , poate fi explicată prin poziția minorității catolice într-o societate predominant protestantă și laică în care catolicii, cu excepția Bavariei, s-au confruntat cu o „instituție guvernamentală" necatolică.
Poziția lui Bismarck în sistemul politic a fost confirmată de încrederea lui William I, dar și de capacitatea lui de a face față fracțiunilor din Reichstag. El a fost preocupat de stabilizarea și modernizarea imperiului, precum și de păstrarea ierarhiilor politice și sociale. Modernizarea a inclus unificarea și liberalizarea ordinii economice, libertatea comerțului, stabilirea și unificarea sistemului judiciar, reformele administrative și introducerea jurisdicției administrative.
Au fost epuizate despăgubirile franceze de război, care au contribuit la boom-ul economic până în 1873. A avut loc o reformă a constituției financiare imperiale, urmată curând de impunerea unor tarife de protecție, majoritatea parlamentară a lui Bismarck s-a mutându-se mai mult spre partea conservatoare. După asasinarea Kaiser-ului Wilhelm I în 1878, s-a format o majoritate parlamentară de conservatori și liberali.
În politica externă, cancelarul Bismarck a încheiat o alianță defensivă cu Austro-Ungaria după criza de război din 1875, în care Franța, Marea Britanie și Rusia au luptat împotriva Germaniei.
Politica colonială germană din Africa și Oceania, care a început în 1884, în care britanicii și francezii se aflau deja în conflict, a condus la exploatarea terenurilor din Africa de vest , de sud-vest sau de est și din mările sudice, care depășeau de mai multe ori teritoriul Reich-ului. În caz de urgență, coloniile germane nu au fost apărate, dar au amenințat că implică imperiul în conflicte incalculabile.
Colonii germane în Africa
Și nu vă lăsăm noi fără a vă reaminti ce s-a mai întâmplat prin spațiul carpato-danubiano-pontic între 1864 și 1990, după ce Karl a devenit Carol: aducerea pe tronul României a prințului Carol, adoptarea și promulgarea primei constituții (1866); adoptarea și ratificarea de parlamentul român a convenției acceptate de Rusia a și declararea războiului âmpotriva Imperiului Otoman (30 aprilie/12 mai 1877); printr-o rezoluție adoptată, propusă de ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, se confirmă independența țării (30 aprilie/12 mai 1877); prin tratatul semnat la San Ștefano, este recunoscută independența României (19 februarie/3 martie 1978); prin congresul de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului (1 iunie-1 iulie 1978); proclamarea României ca regat și încoronarea lui Carol ca rege (18/30 octombrie 1881); aderarea României la Tripla Alianță (18/30 octombrie 1883; Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată în 1882 între Germania, Austro-Ungaria și Italia) ș.a.
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
-->
Comentarii
Interesante informații! Mulțumim!