Călătorii geodezice – Germania, istoria Germaniei (IV-6)
Istoria Germaniei 6
Moto: „Istoria este derularea unor calcule eronate.” definiţie clasică de Barbara Tuchman
Potența economică și forțele mondiale de putere (1890-1914)
Lăsăm împărații, că nu sunt importanți. De la numirea în 1862 în funcția de prim-ministru prusac, Bismarck a rezistat în funcție mai mult decât următorii patru succesori de până la primul război mondial.
Depresiunea economică care a urmat a avut repercusiuni sociale, creșterea numărului grupurilor de interese sau tendințele spre excludere socială. Discriminați politic și social, vinovații de serviciu nu erau numai social-democrații, ci și evreii, menționați deseori ca semiți, ceea ce a condus în 1879 la înființarea unei Ligi antisemite. Preotul Adolf Stoecker a declarat că evreii sunt „un pericol pentru viața populară germană". Și Eugen Dühring a publicat o carte despre „problema evreiască", cu „răul iudaizării și dominația evreilor pentru popoarele moderne". Până în 1890, dezvoltarea economică germană a trecut în faza de creștere, sectoarele care conduceau în top fiind ingineria chimică, ingineria electrică și ingineria mecanică.
În producția industrială mondială, Germania s-a situat pe locul al doilea după SUA în 1913, și pe locul doi după Marea Britanie în comerț. Redresarea economică a îmbunătățit condițiile de viață la începutul secolului. Clasa muncitoare, care era în creștere, s-a organizat în sindicate și și-a reprezentat din ce în ce mai bine interesele.
Marea Cruce SMS von der Tann - primul vas german de luptă (lansat în 1909)
Germania a avut o politică externă hiperactivă, uneori instabilă și nesubstanțială, care a provocat mai ales perturbări. Pentru creșterea puterii militare, a accentuat pe înarmarea flotei, un rol important avându-l Alfred von Tirpitz, cu sprijinul Asociației Pan-germane. Creșterea forțelor navale era la acea vreme o idee dezvoltată pe scară largă pe plan internațional. Deși a căutat o reconciliere a intereselor și a intrat într-o alianță, imperiul german, în poziția sa precară între Franța și Rusia, cu programul său de dotare cu armament naval britanic provocator, i-a supărat pe ceilalți europeni.
Cu excepția Austro-Ungariei, doar Italia era dispusă pentru o alianță. Au avut loc criza din Maroc, criza bosniacă și cea din timpul războaielor balcanice. La Consiliul de război din 8 decembrie 1912, șeful Statului Major al armatei, Moltke, vorbea despre inevitabilitatea unui război. Wilhelm al II-lea a vorbit despre pregătirile intense de război ale marinei și armatei, în timp ce cancelarul Bethmann-Hollweg a crezut, pentru moment, că există o interpretare diplomatică greșită a situației, că nu ar fi nici un pericol.
Helmuth von Moltke
„Secolul al XX-lea" - de la primul război mondial până la sfârșitul conflictului est-vest
Primul deceniu al secolului al XX-lea a fost marcat de creșterea burgheziei, a clasei muncitoare, de industrializare, dar și de rivalitatea puterilor imperialiste. Următorul deceniu a cunoscut primul război mondial, apoi au urmat iarăși o dezvoltare economică, iar o criză economică, al doilea război mondial, războiul rece până la sfârșitul anilor '80. Dar să luăm lucrurile pe rând!
Primul război mondial
Denumit Războiul cel Mare sau Războiul Națiunilor, primul război mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. Conflictul local, ca într-un joc de puzzle, s-a transformat într-un groaznic război mondial, pe toate continentele, dar Europa fiind principalul teatru al bătăliilor și luptelor!
Europa în 1914
Cronologic, evenimentele s-au desfășurat foarte rapid. La 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei, apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran, considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914 (Gavrilo Princip l-a asasinat pe Franz Ferdinand, prinț moștenitor al Austro-Ungariei), după care, la 28 iulie 1914, Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia.
Cine era Austro-Ungaria asta în 1944? Un imperiu în centrul Europei, o adevărată „închisoare a popoarelor”, spre Viena îndreptându-se toate bogățiile ținuturilor stăpânite, în care intrau și aurul transilvan și lemnul falnicelor păduri bucovinene sau transilvane. Și parcă „imperiul” se reface în secolul al XXI-lea! Știe mai bine Adrian al lui Năstase!
Imperiul austro-ungar, „închisoare a popoarelor”
Dar să revenim la război! La 30 iulie 1914, Rusia, susținând Serbia (țară slavă și ortodoxă), decretează mobilizarea generală. În replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război Rusiei și la 3 august 1914, Franței. La 4 august 1914 Germania a invadat Belgia, iar Anglia a declarat război Germaniei (5 august 1914). La rândul său, Austro-Ungaria declară război Rusiei, iar Serbia, Germaniei (6 august 1914). Franța declară război Austro-Ungariei (11 august 1914), urmată de Anglia (12 august 1914). La 23 august 1914, Japonia declară război Germaniei, prin acest act, conflictul european devenind mondial. Jocurile sunt făcute, că doar existau înțelegeri!
„Înțelegeri” în Europa
Antanta și puterile centrale la nivel mondial
Turcia declară, la 12 noiembrie 1914, război Antantei (Triplei Înțelegeri), iar la 23 mai 1915 Italia declară război Austro-Ungariei. La 21 iulie/3 august 1914, poziția oficială de război a României a fost stabilită la Consiliul de Coroană de la Sinaia, adoptându-se politica de neutralitate, cu toate că regele era german. La 27 septembrie/10 octombrie 1914 Ion I.C. Brătianu preia responsabilitatea politicii externe, iar prin intermediul său, România aderă la Antanta și la 27 august 1916 declară razboi Germaniei și Austro-Ungariei.
Trecute în revistă rapid, evenimentele importante din România au fost ocuparea unei mari porțiuni din România de către armatele germane și austriece, declanșarea ofensivei de lângă Mărăști sub conducerea generalului Averescu în iulie 1917, luptele de la Mărășești din 6/19 august 1917, proclamarea autonomiei Basarabiei de către congresul ostașilor moldoveni la 8 octombrie 1917, congresul de constituire a Sfatului Țării la 2-6 noiembrie 1917, apoi proclamarea Republicii Democrate Moldovenești la 2 decembrie 1917, trecerea Prutului și restabilirea ordinii în Basarabia de către armata română la 12 ianuarie 1918, proclamarea independența Republicii Democratice Moldovenești și separarea ei de Rusia de către Sfatul Țării de la Chișinău la 23/24 ianuarie 1918, după care a votat la 9 aprilie 1918 unirea Basarabiei cu România.
Pe plan mondial, iar la 6 aprilie 1917 intră în război împotriva Puterilor Centrale și Statele Unite ale Americii. În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de armistițiu și, astfel, la ora 11.00, războiul a luat sfârșit. Recapitulând, combatanții războiului au fost Antanta și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de mare de militari și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de luptă. În final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondialva face și mai multe victime.
O caracteristică a primului război mondial este caracterul de război de poziție, adică folosirea tranșeelor ca linii de apărare pe frontul de vest, de la Marea Nordului până la granița cu Elveția. Au fost uciși peste 9 milioane de oameni pe câmpurile de luptă, dar mulți și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului din cauza lipsei resurselor de bază, mâncare, căldură sau combustibil, rechiziționate cu prioritate pentru aprovizionarea armatelor, dar și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și conflicte interne (vezi genocidul armean).
Revoluția industrială a dus la creșterea puterii distructive a armelor și la diversificarea modalităților de atac. Au loc primele bombardamente aeriene din istorie, dar și primele fotografieri din aer. Circa 5% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în al doilea război mondial procentul acestora avea să fie de 50%.
Vedere aeriană a ruinelor de la Vaux-devant-Damloup, Franța, 1918
Primul război mondial a marcat încetarea absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte - German, Austro-Ungar, Otoman și Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război. Degeaba se lamentează Margareta și Duda, ajuns colonel în câteva zile, de l-a întrecut și pe Turcescu,, care vor să fie recunoscută casa regală și să primească și bani de la bugetul statului, cam 28 de milioane de euro anual!
Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Războiul a catalizat revoluția bolșevică rusă, apoi pe cea germană de la Kiel, cea care avea să inspire, ulterior, revoluții comuniste în diferite țări, precum China sau Cuba. În Est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.
România a fost reîntregită, devenind România Mare. La 7 mai 1918, în urma revoluției bolșevice, România devine dependentă politic și economic de Puterile Centrale după ce guvernul Marghiloman a semnat tratatul de la București. În octombrie 1918 în Bucovina s-a constituit Consiliul Național Român, care pe 9 octombrie cere dreptul la suveranitate. La 28 octombrie/10 noiembrie 1918 regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război. La 30-31 octombrie s-a constituit la Arad Consiliul Național Român Central (CNRC), care la 7 noiembrie a publicat textul convocării la Alba Iulia a Adunării Naționale a românilor, iar la 9/10 noiembrie a adresat guvernului maghiar o notă ultimativă, cerând puterea de guvernare. În est, la 12 noiembrie Consiliul Național Român a stabilit instituțiile Bucovinei, iar pe 28 noiembrie Congresul General al Bucovinei votează unirea cu România.
La 18 noiembrie, Alexandru Vaida-Voievod a prezentat în Parlamentul Ungariei Declarația de Autodeterminare a Transilvania. La 1 decembrie regele Ferdinand intră în București în fruntea trupelor sale, iar la Alba Iulia s-a desfășurat Marea Adunare Națională care hotărăște unirea Transilvaniei cu România. În 1919 armata română intră în Ungaria și reprimă revoluția proletară a lui Bela Kun. La 29 decembrie 1919 parlamentul României votează legile de ratificare ale unirii, la 15 octombrie 1922 Ferdinand și Maria sunt încoronați la Alba-Iulia, iar la 27 martie 1923 sste adoptată Constituția care consființește unirea.
România Mare cu provinciile istorice
Participanți la marea Adunare a Unirii de la Alba Iulia
Dar să revenim la Germania. La sfârșitul lunii septembrie 1918, armata solicitat ca responsabilii politici să înceapă negocierile de încetare a focului. S-a constituit pentru prima dată un guvern parlamentar. Din 28 octombrie până în 9 noiembrie 1918, Germania a fost monarhie parlamentară.
În timpul încetării focului, comanda navală a ordonat flotei să intre într-o bătălie finală împotriva Marinei Regale pentru „o moarte onorabilă”. Echipajele navelor din Wilhelmshaven și Kiel au refuzat să asculte de acest ordin, iar rebeliunea marinarilor din Kiel, care a urmat, s-a extins în revoluția din noiembrie a muncitorilor și soldaților, care a dus la formarea unei republici parlamentare. Și iată o nouă revoluție din noiembrie, după un an de la „marea revoluție rusă din octombrie care a avut loc în noiembrie!” Așa că nu era nici o diferență între rușii care i-au dat pe Lenin, troțki sau Stalin și germanii care urmau învățăturile lui Marx și Engels!
Revoluția de la Kiel
Republica de la Weimar (1918/19-1933)
Reichul german „variabil” în 1919-1946
A avut loc o dublă proclamare a republicii, la 9 noiembrie 1918 de către Philipp Scheidemann cu scop parlamentar, iar de Karl Liebknecht cu orientare socialistă. Și uite-așa, ce mi-e Rusia, mi-e și Germania, ca și la Petrograd, devenit apoi Leningrad, sub presiunea consiliilor revoluționare ale muncitorilor și soldaților, în Germania a existat un guvern de tranziție și cu trei „reprezentanți ai poporului". În decembrie 1918 are loc la Berlin un congres al consiliului Reich-ului (Reichsrätek), care a deschis calea alegerilor pentru o Adunare Națională constituantă, pentru prima dată și cu votul femeilor. Pe măsură ce revoltele au continuat (fiind uciși liderii Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht), locul de desfășurare al Adunării Naționale s-a mutat la Weimar.
Adunarea Națională a avut sarcina de a da o nouă ordine politică, sub forma Constituției de la Weimar, intrată în vigoare la 14 august 1919, fiind în același timp și parlament; a ales un președinte al Reich-ului, Friedrich Ebert, și a format coaliția de guvernare de la Weimar, din care, la 13 februarie 1919, a rezultat cabinetul Scheidemann.
Weimar, germania, cu aplicația Google Earth Pro
În condiții interne și externe dificile, s-a căutat pacea socială și conversia economiei de război la cea de pace. Controversate au fost măsurile de socializare în anumite sectoare ale economiei, precum și posibilitățile și amploarea unei reînnoiri cu personal în domeniile administrației, justiției și armatei, pentru a se desprinde de structurile socio-politice ale imperiului. În acest sens, se vorbește uneori despre o „revoluție neterminată". Dacă ar fi avut un Lenin, un Troțki sau un Stalin, dracul s-ar fi ales de ei! Pentru moment, introducerea zilei de muncă de opt ore și recunoașterea uniunilor sindicale au fost de necontestat.
Berliner Tageszeitung scrie că în New York un dolar costă un milion de mărci, iulie 1923
Disputa privind semnarea condițiilor tratatului de la Versailles (benefic pentru noi, românii), impusă de puterile victorioase după primul război mondial, a devenit o povară internă permanentă pentru Republica de la Weimar.
Semnarea tratatului de pace în sala oglinzilor de la Versailles, 28 iunie 1919
Cu cesiuni teritoriale, despăgubiri și reparații de război și condiții de dezarmare a fost cerută recunoașterea în același timp a faptului că Germania și aliații săi au fost „la originea tuturor pierderilor și tuturor daunelor", interpretate ca o mărturisire oficială a vinovăției, iar în Germania în mod predominant ca „vinovăție de război". Pentru a nu slăbi poziția germană în negocierile de pace, documentele care împovărau conducerea politică imperială au rămas secrete cu sprijinul social-democraților, că nemții se unesc atunci când e vorba de interesul național, nu ca românii. Când Adunarea Națională, sub presiunea puterilor victorioase, a acceptat tratatul, premierul Scheidemann a demisionat.
Puciul Kapp (Kapp-Lüttwitz-Putsch) de la 13 martie 1920, inițiat de militarii opoziției, a fost o încercare de lovitură contrarevoluționară împotriva Republicii de la Weimar, care a eșuat după 100 de ore, din cauza rezistenței populației și a unei greve generale. Lider a fost generalul Walther von Lüttwitz, cu sprijinul lui Erich Ludendorff, în timp ce Wolfgang Kapp a jucat doar un rol minor cu „Asociația Națională". Așadar, criza existențială a Republicii de la Weimar din 1923 a fost legată de tratatul de pace. Pe lângă marea inflație din 1923, cauzată de finanțarea războaielor, despăgubiri, reparații și politica fiscală, în care burghezia și-a pierdut toate rezervele de bani rămase, alte discutabile activități au loc în Renania, în Ruhr, revolta din Hamburg, luptele de putere comuniste, pe de o parte, și participarea guvernului comunist în Saxonia și Turingia, pe de altă parte. În München, care a fost guvernat în scurt timp de o republică sovietică în 1919, a avut loc pe 9 noiembrie 1923 puciul lui Hitler.
Sfârșitul luptelor din Ruhr (Ruhrkampf) și marea inflație au dus în toamna anului 1923 la o reformă monetară. Cu ajutorul planului Dawes din 1924 a fost realizată o stabilizare relativă. A existat și o situație financiară îmbunătățită, având loc, printre altele, dezvoltarea infrastructurii, programe de locuințe și introducerea asigurării de șomaj în 1927.
O dată cu revizuirea condițiilor de refacere din planul Dawes, care a fost urmată de un aflux de împrumuturi și investiții americane în Germania, izolarea externă a țării învinse s-a încheiat. Prin tratatele de la Locarno, Reich-ul german a asigurat recunoașterea frontierelor occidentale în conformitate cu tratatul de la Versailles și a fost admisă în Liga Națiunilor în 1926. Miniștrii de externe ai Franței și ai Germaniei, Briand și Stresemann, care au creat acest proces de înțelegere reciprocă, au primit împreună Premiul Nobel pentru Pace.
Exprimarea unei deplasări normale a spectrului politic în republică a fost dată de alegerile prezidențiale din 1925, când Paul von Hindenburg a ieșit victorios. După alegerile din Reichstag din 1928, a fost formată o mare coaliție a SPD, DDP , Zentrum , BVP și DVP sub conducerea cancelarului social-democrat, Hermann Müller.
Buletinul de vot al alegerilor prezidențiale din 1932, cu numele lui Hitler
Hindenburg l-a desemnat cancelar al Reich-ului pe Heinrich Brüning și l-a sprijinit în anii 1930-1932 cu toate puterile pe care le avea în temeiul Constituției de la Weimar.
După unele evenimente Reichstagul a fost dizolvat. După criza bancară și agravarea recesiunii economice, prin programe dure de austeritate, majorări de impozite și reduceri ale beneficiilor, s-a încercat evitarea creșterii inflației , dar Franța și Marea Britanie au fost iritate de planurile de realizare a unei uniuni vamale germano-austriacă. Dacă aveau ei un guvern Boc... și un președinte Braian Tăsescu și ar fi existat și un FMI...
După alegerile prezidențiale din 1932 Hindenburg a numit cancelar pe Franz von Papen, forță antiparlamentară a regimului prezidențial cu „cabinetul său de baroni“, chiar mai puternic. Totul a culminat cu lovitura de stat prusacă din 20 iulie 1932, când a fost demis guvernul interimar condus de social-democrați și în coordonare cu Hindenburg, el însuși în calitate de comisar al Reich-ului. În Reichstag, Papen abia a avut susținători; decretele de urgență furnizate Reichstag-ului nu a fost rezolvate, au fost respinse cu majorități drastice.
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii