Mă-nvălui în povești demult uitate,
și prăbușită-adânc peste-ntuneric
îmi ostoiesc durerea, luciferic,
cu vis de voioșii, azi blestemate.
Mă-mbrac cu rimă tristă; în genune
trăiesc cu dorul prins în acuarele,
iar inima-mi tresare-n van și geme
în muzică șoptită stins pe strune.
Mi-e dor de nemurire și-nțelesuri,
de chipul tău iubit, plecat hai-hui;
și te aștept în noapte ca să-mi spui
de dragostea ascunsă în eresuri.
Mă doare gândul că te-ai rătăcit,
nebun, uitând cărarea către casă,
necunoscând că te aștept acasă,
rugându-mă-n zadar la asfințit.
Mă chinuie absurdul și-întrebarea
la care universul nu-mi răspunde:
de ce-ai ales să pleci către niciunde
când fără tine nu cunosc uitarea?
(Postată și aici: http://justitieoarba.com/)
-->
Comentarii
Cu admiraţie şi preţuire pentru sinceritate şi mesajul acestui poem poemului...
Poeziile mele, pentru cine mă cunoaște, sunt adresate unui destin absurd, care mi-a marcat viața pentru întotdeauna. O bucată din mine a ales să plece după un nor, transformându-se în înger la numai 18 ani.
mulțumesc din toată inima!
trăiesc cu dorul prins în acuarele... poezie tristă şi fermecătoare, finalizând cu o îtrebare pentru sine: "de ce-ai ales să pleci către niciunde când fără tine nu cunosc uitarea!" O rimă perfectă, un vers clar, un poem mirific.Felicitări!